Sarajevo - oraşul fără pereche

Sarajevo - oraşul fără pereche

vineri, 25 septembrie 2009

Genocidele (introducere)

Sarajevo - în timpul celui mai lung asediu din epoca modernă (1335 de zile) au decedat peste 10.000 de oameni dintre care 1500 de copii. O parte dintre victime sunt inmormântate în Cimitirul Kovaci.


Camera de gazare de la Mauthausen - aproximativ 3455 de persoane au fost gazate aici în decursul a trei ani (1942-1945)


Istoria omenirii este precum o lance înfiptă în timp şi al cărei vârf ruginit şi mustind a sânge se află întotdeauna în prezent, însângerându-l şi pe acesta. Cavalcada de acte inumane ce caracterizează omenirea din străfundurile sale până în zilele noastre este într-o perpetuă transformare. De la lapidare şi până la extreminarea fizică prin muncă, omul a trecut în revistă cele mai brutale forme de agresiune asupra semenilor săi. Torturi, masacre, violuri, deportări, exterminări prin muncă forţată, toate reprezintă instrumente de represiune nelipsite în conflictele zilelor noastre, conflicte cu nimic mai umane decât cele din epoca Inchiziţiei. Progresul tehnic nu a făcut decât să permită creşterea numărului victimelor, în special dintre civili. Nimeni nu s-a gândit atunci când a inventat puşca că astfel moartea va surveni mai rapid, ci doar că moartea îşi va putea întinde tentaculele peste mult mai multe persoane.
În timpul celui de-al doilea război mondial, toţi termenii existenţi până atunci erau "depăşiţi" de amploarea pe care o aveau crimele comise de nazişti. Nu mai erau nici crime împotriva umanităţii, crime de război sau crime în masă. Sau erau toate acestea şi ceva în plus. Atunci, "inspirat" fiind şi de masacrele sistematice comise în nordul Irakului în 1933 de către guvernul irakian împotriva minorităţii creştine asiriene, juristul polonez Rafael Lemkin a introdus prima dată în istorie termenul de genocid, derivat de la grecescul "genos" (neam,rasă,origine) şi de la latinescul "cidium" (a ucide). Cu toate că termenul este unul de dată recentă, genocidele au rădăcini mult mai bine implantate în mâlul istoriei. Cel mai mare genocid din istorie este socotit cel comis în timpul invaziei islamice a Indiei începută în secolul al XI-lea, când, în decursul a peste 700 de ani peste 80 de milioane de hinduşi şi de budişti au fost omorâţi. Alte milioane au fost convertite forţat la Islam, mii de oameni au fost transformaţi în sclavi şi trimişi în Arabia şi în Asia Centrală. Deasemenea mii de temple, mănăstiri şi instituţii de învăţământ au fost prădate, incendiate şi distruse. Deci, în nici un caz, genocidul nu este apanajul secolului XX, aşa cum de multe ori, incorect este considerat. În 1946, Adunarea Generală a Naţiunilor Unite a adoptat o rezoluţie care afirma că genocidul este o crimă împotriva umanităţii, dar fără să furnizeze o definiţie legală a crimei. Abia în 1948 Adunarea Generală a ONU a adoptat Convenţia pentru Prevenirea şi Pedepsirea crimelor considerate Genocid , care pentru prima dată a definit crimele considerate genocid. Dincolo de toate aceste date, genocidele în general sunt foarte controversate, iscând o serie interminabilă de discuţii pe marginea definiţiei sale, pierzându-se din vedere tocmai latura tragică a sa,cum a fost cazul spre exemplu, în timpul evenimentelor sângeroase din Rwanda, când deşi masacrele împotriva minoritarilor tutsi începuseră de mai bine de o lună de zile timp în care 500.000 de oameni fuseseră făcuţi literalmente bucăţi, guvernul american încă dezbătea dacă evenimentele în curs puteau fi catalogate drept genocid. În felul acesta, nu a avut loc nici o intervenţie împotriva majoritarilor hutu care, cu fiecare zi ce trecea, mai adăugau mii de oameni pe lista victimelor. Până la urma numărătoarea s-a oprit undeva între 800.000 şi un milion. Ulterior, fostul preşedinte Bill Clinton şi-a exprimat regretul pentru lipsa de reacţie şi a declarat că dacă ar fi detaşat 5000 de forţe de menţinere a păcii, mai mult de 500.000 de vieţi ar fi putut fi salvate. Tardive regrete, dar de-a lungul istoriei ţările de mâna a 2-a cum este şi Rwanda nu au prea fost luate în seamă, find lăsate de izbelişte în cele mai crunte momente. Pentru a nu fi considerat părtinitor, trebuie spus că în legătură cu aceleaşi evenimente Franţa, Rusia şi China au ales deasemenea să nu acţioneze considerând probleme etnice ca fiind "afaceri interne ale Rwandei".
"Convenţia pentru Prevenirea şi Pedepsirea crimelor considerate Genocid" consideră genocid oricare dintre punctele de mai jos comise cu intenţia de a distruge, în totalitate sau numai în parte, un grup naţional, etnic, rasial sau religios, cum ar fi:
a) omorârea membrilor unui grup;
b) atingerea gravă a integrităţii fizice sau mentale a membrilor unui grup;
c) supunerea intenţionată a grupului la condiţii de existenţă care antrenează distrugerea fizică totală sau parţială;
d) măsuri care vizează scăderea natalităţii în interiorul grupului;
e) transferarea forţată a copiilor dintr un grup într altul.

Este de ajuns ca unul dintre aceste puncte să fie comis pentru ca actul în sine să fie considerat genocid. De obicei, sentimentele de ură fiind foarte puternice, iar propaganda puterii care plănuieşte genocidul ucigătoare, făptaşii nu se mulţumesc cu puţin, ating cât mai multe puncte dintre acestea cinci. De asemenea, este considerat genocid şi încercarea de a distruge numai o parte dintr-un grup (naţional, religios, etnic sau rasial), cum ar fi spre exemplu elita acelui grup sau indivizi aflaţi într-o anumită regiune. O persoană poate fi vinovată de comiterea acestei crime chiar dacă ucide o singură persoană, dar este conştient că este participant la o acţiune mult mai amplă de distrugere a grupului.

Din nefericire, în scurta istorie a genocidului ca act condamnabil (1948 – prezent) unii făptaşi au fost judecaţi, dar după ce ostilităţile s-au încheiat iar vieţile milioanelor de oameni fuseseră curmate cu bestialitate. Încă nu s-a pus la punct un mecanism de intervenţie în timpul unui genocid pentru a diminua considerabil numărul victimelor. Iar din această cauză Comunitatea Internaţională, şi mai ales ONU, au pe conştiinţă (pe aceea pe care nu o au) sute de mii de masacre ce puteau fi evitate (Bosnia, Rwanda şi mai nou Darfur – Sudan).
Pentru finalul acestei introduceri, trebuie precizat ca predispuse către aceste acte sunt ţările cu regim autoritar, pentru care drepturile omului este doar o noţiune fără sens, iar ideologia de stat împarte întotdeauna cetăţenii în “noi şi ei”. După cum afirmau şi comuniştii români la începutul anilor 50, inspiraţi fiind de tătuca Stalin “cine nu este cu noi este împotriva noastră”. Pentru ca terenul să fie pregătit pentru genocid, deasemenea este nevoie de o campanie virulentă de calomniere şi dezumanizare a victimelor prin toate canalele posibile. De aceea într-o societate democratică este cu neputinţă de imaginat că se pot produce acte atât de grave (chiar şi într-o democraţie şchioapă ca a noastră), pentru că mass media nu poate produce campanii violente într-un singur sens, iar societatea civile are un cuvânt de spus. Pe când într-un stat totalitar cu toate instituţiile aservite puterii, o campanie de denigrare şi demonificare este o joacă de copii. De aici până la a convinge populaţia de necesitatea unei acţiuni extreme pentru îndepărtarea “răului” din societatea respectivă mai e doar un pas, mai mic decât cel făcut de Neil Amstrong în 1969.


Organizaţia Internaţională “Genocide Watch”, a dat publicităţii în 2008 o listă cu statele cele mai predispuse la înfăptuirea de acte inumane ce pot duce la genocid. În top 5 se află state dintre cele mai sărace şi fără nici o tradiţie democratică: Sudan – deja crimele comise în provincia Darfur sunt considerate de unele state drept genocid, Birmania – una dintre cele mai izolate ţări de pe glob, condusă de o juntă militară cu experienţă vastă în reprimarea oricărei urme de opoziţie şi care deasemenea a comis crime împotriva minorităţilor etnice şi religioase din nordul ţării, R.D Congo – în estul ţării se înregistrează una dintre cele mai grave situaţii umanitare de pe glob, diverse facţiuni armate comiţând nenumărate masacre împotriva civililor, Somalia – ţară căzută în anarhie în 1991, controlată în sud de extremiştii islamici Al Shabaab şi Coreea de Nord – cel mai izolat stat de pe glob, în care puterea comunistă are puterea absolută asupra cetăţenilor săi. Din Europa, considerate cu un grad scăzut de risc sunt doar Kosovo, Serbia, Bosnia, Macedonia (toate state ex-iugoslave în care au existat grave probleme etnice cu ani în urmă), Moldova şi Belarus (ultimele două bastioane ale totalitarismului în Europa).

În concluzie, orice stat care accentuează diferenţele dintre cetăţenii săi şi priveşte cu ură la minorităţile din interiorul graniţelor sale, fie ele etnice, rasiale sau religioase, este pasibil de a cădea în capcana războiului civil din care pot deriva cu o nemaipomenită uşurinţă epurările etnice/religioase şi într-un final genocidul.




miercuri, 23 septembrie 2009

De ce.

Nu am văzut până de curând cu ochi buni ideea de a-ţi împărtăşi anumite experienţe "online". Nici acum nu sunt convins că blogurile au fost o invenţie prea strălucită, dar au un mare avantaj: pot fi ale tale şi numai ale tale. poţi scrie în ele fix ce vrei, fără nici măcar un retuş din partea cuiva care se crede mai deştept ca tine, aşa cum e cazul atunci când scrii într-o publicaţie, oricât de mică, de pricăjită şi de lipsită de cititori ar fi. Ar mai fi un avantaj şi anume acela că blogurile sunt interactive. Când începi să o iei pe arătură şi să debitezi enormităţi,comentariile îţi pot da de înţeles acest lucru şi astfel te mai poţi modera sau pur şi simplu poţi progresa, indiferent despre ce domeniu e vorba. Poţi posta nenumărate poze, fără a plăti nimic. Dacă nu ai un domiciliu stabil şi îţi cam place boschetăreala, dar cu toate acestea simţi nevoia din când în când să aşterni ceva pe o foaie de hârtie, e destul de greu să nu pierzi sau să rătăceşti ceea ce scrii. Aici, ele se păstrează, chiar dacă îţi arde casa, ţi se strică calculatoru' sau ţi se face sistematic curăţenie în casă atunci când eşti plecat la beri. Blogurile sunt o categorie cât se poate de democratică: poate avea oricine, poate face orice cu ele, poate primi orice fel de comentarii la ceea ce a scris, poate chiar să promoveze totalitarismul sau extremismul (ce ironie...). Nu ştiu cu cei voi umple acest loc, oricum subiectele se vor învârti între turism, călătorii, muzică, conflicte şi fotografie. Deci o paletă bogată...
Mi-am adus aminte, mai e ceva foarte util la această inveţie cu blogurile: se salvează ceea ce scrii, în timp ce scrii, automat. În concluzie, dacă acel personaj malefic de al cărui nume m-am săturat îşi permite să aibă propriul partid politic destinat generaţiei noi şi propria echipă de fotbal (deşi anterior venirii sale era echipa etalon a ţării), pot să am şi eu un căcat de blog.