Sarajevo - oraşul fără pereche

Sarajevo - oraşul fără pereche

joi, 8 octombrie 2009

Bosnia - Land of my dreams

O imagine poate valora cât o mie de cuvinte. Enjoy Bosna i Hercegovina!


Ieşirea din Serbia spre Bosnia prin Zvornik, actualmente aflat in Republika Srpska. Situat pe malul stâng al Drinei, la doar câteva sute de metri de Serbia, oraşul,cu o poziţionare foarte frumoasă,a fost "curăţat" în timpul Războiului din Bosnia de populaţia musulmană care forma în 1991 peste 60% din populaţie. Foarte puţini dintre cei rămaşi în viaţă au revenit.


Musulmanii din Vlasenica au avut aceeaşi soartă ca mai toţi ceilalţi din apropierea graniţei cu Serbia. Au fost fie masacraţi, fie alungaţi în teritoriile deţinute de armata bosniacă. Casele "din vale" sunt nou construite de sârbii care au venit în locul bosniacilor fugiţi fie peste hotare, fie în partea musulmano-croată a ţării.


Casă distrusă în Vlasenica, Republika Srpska. Discrepanţa dintre frumuseţea locurilor şi distrugerile şi suferinţele pricinuite de război este incredibilă. Pentru mine a fost o constantă pe toată perioada şederii în Bosnia.





Intrarea în Sarajevo dinspre est. Imediat după tunel, am rămas uluit când m-am trezit în mijlocul aglomeraţiei, chiar aproape de Bascarsija, cartierul vechi. Simbioza deosebită dintre oraş şi munţii care îl împrejmuiesc fac din Sarajevo un loc absolut încântător.


În timpul celor 1335 de zile ale asediului oraşului au decedat peste 10000 de oameni,bosniaci,sârbi şi croaţi. Cimitirele deja existente nu au mai făcut faţă încă din primele luni ale conflictului (vara lui 1992), aşa că au apărut cimitire peste tot pe dealurile din împrejurimi. Majoritatea celor îngropaţi aici sunt victime ale războiului din rândul musulmanilor. Tot în acest cimitir (Kovaci) se află şi mormântul fostului lider bosniac, Alija Izetbegovic, decedat în 2003. Înmormântările erau ţinte favorite ale artileriei sârbeşti, motiv pentru care multe dintre ele se organizau noaptea.


Numit şi "Ierusalimul Europei", Sarajevo a fost până la începutul anilor 90 oraşul în care musulmanii, catolicii, ortodocşii şi mozaicii au convieţuit în pace şi armonie. Printre cele mai frumoase moschei din oraş este şi "Ferhadija", construită în timpul ocupaţiei otomane în secolul al XVI-lea. Este situată în cartierul vechi (Bascarsija), în imediata apropiere a bazarului turcesc. A fost grav avariată în anii asediului, dar a fost refăcută după război.


Multe dintre locaţiile aflate în bazar au nume care amintesc de apropierea Bosniei de lumea musulmană. Pe lângă galeria Ispahan (oraş din Iran), iată şi cafeneaua "El Kasbah", care desemnează în limba arabă termenul folosit pentru centrul vechi al unei aşezări. Tot în această zonă cu greu poate fi găsit un local în care să se poată servi bauturi alcoolice, dar imediat la ieşirea din cartierul turcesc lucrurile revin la normal din punctul nostru de vedere.


Una dintre cele mai impunătoare clădiri din Sarajevo, "Vijecnica" adică Primăria, a fost ridicată în timpul stăpânirii austro-ungare, fiind finalizată în 1896. De la sfârşitul celui de-al doilea război mondial a adăpostit Biblioteca Naţională. În noaptea de 25-26 august 1992, fanaticii sârbi au bombardat-o, arzând neîntrerupt vreme de câteva zile, astfel pierzându-se în jur de 2 milioane de cărţi şi manuscrise orientale. Aici Vedran Smailovic, cunoscut şi ca "Violoncelistul din Sarajevo", a cântat în timpul asediului în ruinele clădirii în memoria victimelor al cărui număr creştea de la zi la zi. În aprilie 2009, când am ajuns aici, clădirea încă nu fusese renovată...



Unul dintre numeroasele poduri ce face legătura între cele două maluri ale râului Miljacka, un râu foarte mic, cu o lungime de doar 38 de km, cu o culoare maronie şi un miros nu foarte delicat (nu din cauza mizeriei), dar cunoscut în toată lumea datorită oraşului pe care îl străbate. Casele ce se văd cocoţate pe dealuri aparţin părţii sudice a oraşului, şi se află foarte aproape de unele dintre poziţiile sârbeşti de unde a fost purtat asediul de trei ani (1992 - 1995).


Una dintre numeroasele clădiri abandonate după terminarea războiului. În ciuda eforturilor de reconstruire şi restaurare a oraşului începând din 1996, rănile provocate de luptele crâncene pot fi găsite pretutindeni. Casa din imagine se găseşte în cartierul Vratnik, la nici 5 minute de Biblioteca Naţională sau de Bascarsija.


Înainte de a ajunge la Sarajevo, mă tot gândeam cât de mult va trebui să umblu ca să găsesc acest loc din care am văzut o sumedenie de poze. Am avut surpriza să fiu cazat la două minute de acest punct de belvedere, chiar lânga Cimitirul Kovaci, în Vratnik. În plan îndepărtat, turnul TV Sarajevo şi în stânga lui, cel mai înalt turn din Balcani, Turnul Avaz, finalizat în 2009 pe locul unde fusese anterior sediul ziarului Oslobodjenie, distrus din temelii în timpul asediului. Nu cred că există aşezare mare în Europa cu atâtea locuri din care să poată fi văzut oraşul de la înalţime. Mladic ştie mai bine.


Baščaršija - cartierul vechi din Sarajevo, deja o marcă înregistrată pentru oraş. Arhitectura este în stil otoman, atmosfera una orientală, în special datorită bazarului în care se vând tot felul de suveniruri, piese de metal, bijuterii, ornamente, piese din ceramică, multe din ele confecţionate în atelierele din spatele bazarului. Densitatea de moschei este una foarte mare, cele mai importante fiind Gazi Husrev Begova şi Ferhat Pasina, printre cele mai reprezentative monumente lăsate de otomani în Europa. Dacă întâmplător vă aflaţi prin zonă şi în timpul "Adhan"-ului (chemarea la rugăciune) de către muezzini, cu siguranţă vă veţi simţi ca la Damasc sau Marrakech.


Aceeaşi atmosferă de care vorbeam...moschei,restaurante (Cevabdzinica - unde se servesc mâncăruri tradiţionale printre care Cevapcici),cafenele,tarabe. O adevărată gură de oxigen pentru cei care s-au săturat de Europa de Vest, de hipermarketuri (nu am vaz decat unul) şi în general de societăţile de consum. Dobrodošli u Sarajevo!


"Latinska Cuprija" sau Podul Latin este locul unde în urmă cu 95 de ani a fost asasinat Arhiducele Franz Ferdinand de către Gavrilo Princip, luptător pentru unificarea tuturor iugoslavilor. Ziua asasinatului, 28 iunie 1914 este considerată ca fiind data de la care a început primul război mondial. Podul s-a numit Princip în perioada iugoslavă (Principov most). Printre frazele celebre al lui Princip este şi aceasta: "Sunt un naţionalist iugoslav,al cărui ţel este unirea tuturor iugoslavilor, nu mă interesează sub ce formă de stat, dar în afara Imperiului Austriac". Actualmente, lângă pod se găseşte o plăcuţă memorială din lemn pe care scrie în sârba, bosniacă şi engleză "Fie ca pacea să triumfe în lume"


Deşi în Sarajevo peste 85% din populaţie este de confesiune musulmană, astfel de tinere în hijab nu se găsesc tocmai pe toate drumurile. Vestimentaţia celor mai mulţi tineri este totuşi îndreptată către moda occidentală. În general vârstnicii sunt mai tradiţionalişti, ca peste tot.


Inclus şi în "Dictionary of Genocide" din 2008, Holliday Inn a fost construit pentru Jocurile Olimpice de Iarnă găzduite de Sarajevo în 1984. A devenit cu adevărat o emblemă a oraşului abia în timpul asediului, când majoritatea jurnaliştilor străini erau cazaţi aici, într-una dintre cele mai sensibile părţi ale oraşului, datorită bunei vizibilităţi a hotelului din locurile unde era amplasată artileria sârbă. A fost puternic avariat de conflict, pereţii săi galbeni transformându-se aproape în totalitate în negru. Tot de aici, pe 5 aprilie 1992, au fost ucişe de către sniperii sârbi din hotel Suada Dilberovic şi Olga Sucic, primele victime ale războiului din Sarajevo ce participau la un marş de pace. A fost refăcut în întregime.


Furia cu care a fost bombardat Sarajevo este de neimaginat. La sfârşitul ostilităţilor se consideră că nu a existat nici măcar o clădire în oraş care să nu fi fost avariată. Cartiere întregi au fost distruse, Grbavica fiind cel mai cunoscut. Clădirea din imagine nu este cu nimic deosebită în Sarajevo: zeci, poate chiar sute de mii de localnici trăiesc în astfel de locaţii ce încă mai poartă amprenta acelor ani de tristă amintire.


Un oraş înfrăţit cu natura prin excelenţă (nu întâmplător există cântece despre râul Miljacka, despre munţii Igman şi Trebevic), Sarajevo este irezistibil primăvara. Mai ales pe dealurile ce adăpostesc Valea Miljackăi, ai impresia că eşti într-un imens parc. Deasemenea am sesizat şi importanţa deosebită pe care localnicii o acordă modului în care-şi întreţin curţile şi grădinile.


Casă cu etaj de pe vremea când cele trei etnii trăiau în armonie. Cine poate ştii a cui a fost, dacă mai trăieşte, şi dacă da, prin ce zări? După cum se vede natura şi-a revendicat-o (în lipsa oamenilor) şi a luat-o sub stăpânirea sa. Se ştie că nu este indicat să intri în asemenea locuri deoarece este posibil să nu fi fost deminate. Populaţia oraşului a reînceput să crească în ultimii 10 ani, după o scădere drastică în anii războiului (în 1995 doar 64% dintre locuitorii înregistraţi în 1991 mai locuiau în oraş).


Acum puţini ani, clădirile din spate nu contrastau câtuşi de puţin cu cele de pe malul apei. Sediul Parlamentului era doar o ruină după ce fusese distrus în primele zile de război,turnurile gemene "Unis", cunoscute de localnici ca şi "Momo şi Uzeir" (un nume sârb şi altul bosniac) stăteau să cadă, iar Turnul Avaz nici măcar nu exista, fosta clădire aflată acolo, sediul ziarului Oslobodjenie, fiind dărâmată imediat după război (grav avariată fiind). Pentru localnici aceste noi clădiri marchează o simbolică rupere de trecutul dureros al anilor 90.


Ştiam de ei, de "Trandafirii din Sarajevo", dar când l-am văzut pe primul mi s-au înmuiat picioarele. Acolo, la jumătate de metru de locul unde stăteam un obuz a curmat minim o viaţă şi a nenoricit alte câteva. Statistica nu înseamnă nimic, te iau fiorii abia când ajungi în locul damnat. De fapt, dacă un obuz cădea pe ciment sau asfalt, lăsa o urmă asemănătoare unei flori. Aceste cicatrici au fost vopsite simbolic cu roşu devenind "Sarajevo Roses", un îndemn la neuitare şi un omagiu adus tuturor celor ce şi-au găsit sfârşitul în război. Există şi un film cu acest nume ce prezintă povestea unui doctor bosniac şi lupta sa contra cronometru împotriva morţii.


Deşi a stat sute de ani sub dominaţie otomană şi doar câteva zeci sub Austro-Ungaria, această din urmă perioadă (1878-1914) a fost una de dezvoltare accelerată a oraşului. Mărturie stă şi partea centrală a oraşului, între Baščaršija şi Novo Sarajevo unde predomină arhitectura austro-ungară. Marsala Tita Ulica, strada principală a oraşului este numită după una dintre cele mai iubite figuri din oraş, fostul preşedinte iugoslav Tito. Tabouri cu mareşalul pot fi găsite peste tot în Sarajevo, ca omagiu adus perioadei de prosperitate şi pace în care s-a găsit oraşul decenii de-a rândul.


"Ierusalimul Europei" - aşa era supranumit Sarajevo înainte de începerea pustiitorului război care a distrus echilibrul etnic şi religios cunoscut de oraş timp de mai multe secole. Biserica Ortodoxă (Saborna Crkva), este cel mai important monument religios ortodox din oraş. Populaţia de origine sârbă (şi confesiune ortodoxă) număra înaintea conflictului de 160.000 de suflete. Astăzi, numai 18.000 încă trăiesc aici. Mulţi au fugit în Republika Srpska, în special în Istocno Sarajevo (partea sârbească a oraşului),în Serbia sau în occident. Am încercat să intrăm în biserică dar era închisă fără nici un fel de alt anunţ...


No comment...cu excepţia faptului că o imagine asemănătoare se poate vedea în filmul-capodoperă "Grbavica" al Jasmilei Zbanic (2006) din exact acelaşi loc, adică "Bascarsija Centralni Restoran".


Nicăieri nu e mai bine ca acasă! La asta m-am gândit când am dat peste această "Broscuţă" undeva prin cartierele de case cocoţate pe dealuri. Un burlan ruginit, o casă părăginită, geamuri cu vopseaua datând de pe vremea lui tito, un contor care sigur are ceva improvizat (iese cam ciudat teava aia din perete), o tencuială aproximativă, o folie şi o carcasă de maşină în culorile curcubeului. Hvala ti Bosna!


Sarajevo este plin de astfel de zone "rurale", chiar şi în apropierea centrului său. Ar putea fi foarte simplu împărţit în 3 zone: zona centrului vechi , zona nouă (Novo Sarajevo , Novi Grad), cu blocuri atât de familiare nouă şi această a treia zona, cea de pe dealuri, plină de verdeaţă, de străduţe înguste, unele formate doar din trepte (fără acces auto) şi de privelişti încântătoare asupra altor zone ale oraşului şi ale împrejurimilor.


Josip Broz Tito este un mic zeu în Sarajevo, şi în multe alte locuri din fosta Iugoslavie. Oamenii îl regretă în special pentru că odată cu moartea sa au reapărut fricţiuni între naţionalităţile co-locuitoare ale Iugoslaviei ce au dus în final la dezmembrarea ţării, la sărăcie şi la război civil. Nu cred că mai există în ţările ex-comuniste vreun fost preşedinte atât de regretat şi care să se bucure de o asemenea popularitate. E adevărat, nici o altă ţară din blocul de est nu a avut soarta tragică a Iugoslaviei.


Lung de 800 de metri şi înalt (de fapt scund) de doar 1,5 m Tunelul Butmir - Dobrinja a făcut legătura între oraşul asediat Sarajevo şi zona neutră de lângă aeroport, stabilită de Naţiunile Unite. Construit de voluntari ce munceau în ture de câte 8 ore, tunelul a fost finalizat în 6 luni, pe 30 iulie 1993. Acesta a fost timp de peste doi ani singura legătură între Sarajevo şi restul lumii. Pe aici au fugit oameni spre libertate, iar oraşul a fost aprovizionat cu provizii, ziare, combustibil şi arme (astfel a fost scurtcircuitat embargoul ce viza tot spaţiul ex-iugoslav). Astăzi au mai rămas circa 20 de metri din tunel, şi împreună cu alte câteva săli formează Muzeul Tunelului, amenajat în curtea familiei Kolar, de unde a pornit construcţia. Se consideră că fără acest pasaj, oraşul n-ar fi rezistat atât timp în faţa ofensivei forţelor sârbe.


Vis a vis de Muzeul Tunelului se află această casă bombardată cu sălbăticie. Sârbii au aflat de existenţa tunelului dar nu au ştiut niciodată cu exactitate unde este intrarea şi au tot bombardat zona respectivă. Într-unul dintre atacuri, un obuz a explodat la intrarea în tunel, omorându-i pe toţi cei ce-şi aşteptau rândul să intre. Un drum până în celălalt capăt dura circa două ore. Prin el au trecut tineri, copii şi vârstnici. Cei bătrâni aveau scaune cu rotile şi erau împinşi de cei în putere. Cu un astfel de scaun a fost trecut în cealaltă parte şi preşedintele de atunci al bosniacilor, Alija Izetbegovic.


Într-o zonă de conflict, totul capătă o altă dimensiune. Gesturile, chiar şi cele mai banale, cântăresc mult mai mult. Un kilogram de zahăr în Sarajevo anului 1993 nu se poate compara niciodată cu aceeaşi cantitate cumpărată din alimentarele Bucureştiului. Niciunde într-un oraş străin de ororile războilului, n-aş fi remarcat inscripţia vopsită cu roşu (click pe imagine). Dar, în contrast cu ruinele clădirii şi cu starea de spirit din timpul asediului, acel "Volim te, Edina" (Te iubesc, Edina) are o cu totul altă semnificaţie şi dimensiune (cel puţin pentru mine). Volim te, Sarajevo.


În întreaga Bosnie s-au păstrat clădiri care au rămas exact aşa cum le-a prins sfârşitul războiului. Ele amintesc cel mai bine de norii negrii abătuţi asupra ţării în anii 90. Această clădire (Elektrotehna) se află în inima capitalei, în vecinătatea Catedralei Catolice şi foarte aproape de Piaţa Markale. Nu am ştiut ce e până acum câteva zile când am găsit poze cu ea din septembrie 1992, când încă arăta acceptabil.


Baščaršija (cartierul vechi otoman) devine din ce în ce mai populat odată cu lăsarea serii şi pe măsură ce oamenii ies de la serviciu sau şcoli. O cafea la vestitele "Kafana" sau o narghilea în acest loc atât de oriental este tot ce-ţi poţi dori după o zi de muncă. În plus, am trăit permanent cu senzaţia că, deşi au trecut 13 ani de la sfârşitul conflictului,nimeni nu a uitat condiţiile inumane de trai de atunci şi compensează pe cât posibil "bezna" din acei ani (pentru mulţi, anii adolescenţei sau ai tinereţii) bucurându-se de viaţă acum, pe timp de pace. Locuitorii de aici preţuiesc libertatea, pacea şi timpul mai bine ca nimeni altcineva de pe continent.


Pentru locuitorii din Sarajevo, construcţia din imagine este mai mult decât o simplă fabrică de bere. Pe lângă tradiţia îndelungată (a fost construită în 1864), a rezistat sub două Imperii (cel Otoman şi cel Austro-Ungar), a trecut în proprietatea statului(1947) după ce a fost reconstruită în urma daunelor provocate de bombardamentele din cel de-al doilea război mondial, a devenit una dintre primele patru companii ca importanţă în epoca socialistă, apoi, odată cu începutul războiului(1992), în ciuda atacurilor zilnice asupra sa, producţia nu a fost oprită şi în plus aici se formau cozi interminabile deoarece fabrica aproviziona locuitorii cu apă, cea mai de preţ valoare în anii asediului. Cozile la apă erau printre ţintele preferate ale sniperilor, alături de cozile la pâine şi de înmormântări.
Mărturia lui Muhamed Poljo, pensionar: "Pentru a aduce apă trebuia să te duci la berărie noaptea pentru a evita bombardamentele. Era imposibil să mergi în cursul zilei sau dimineaţa. Îngheţai şi mâinile nu te mai ascultau. Când ajungeai acasă erai ud. Dacă cineva căra patru canistre de 5 litri prinse de spate cu o centură, ajungea acasă cu spatele ud. Confecţionasem ca un fel de tije de fier, şi astfel căram câte două canistre pe fiecare tijă, doar aşa puteam aduce 20 de litri de apă"


Poate cel mai cunoscut loc pentru turiştii ce ajung în Sarajevo este "Piaţa Porumbeilor" împreună cu Sebilj, fântâna în stil otoman construită aici în 1753. "Sebilj" în arabă înseamnă "drum" dar desemnează şi termenul pentru o fântână construită în pieţele din centrul oraşelor. Se spune că de la aceste fântâni oamenii iau apă într-un bol şi le oferă săracilor. În semn de prietenie, în 1989, o replică al acestui edificiu a fost oferit în dar de oraşul Sarajevo Belgradului (ce vremuri, prietenie pe axa Sarajevo - Belgrad). În spate se vede silueta frumoasei Ferhad Pasina Dzamija, iar mesele din prim plan aparţin de "Bascarsija Centralni Restoran", un loc pe care îl recomand tuturor gurmanzilor cu buzunarele golite.


Primul lucru care mi-a venit în minte când am văzut această scară a fost celebra piesă "Stairway to Heaven". Din locul în care e prinsă imaginea nu se putea întrezări locul în care se termină scara-stradă. Pare a se nu se finaliza niciunde. Pentru plimbările prin Sarajevo se recomandă o bună condiţie fizică, răbdare (oricât de sus ai fi mereu mai ai unde urca) şi încălţări comode. Cât despre circulaţia auto cred că şi Schumacher ar întâmpina dificultăţi, sunt multe semafoare în pantă, viraje extrem de strâmte şi străduţe pe care ai impresia că nu încape nici măcar un Trabant. Norocul lor că deşi teoretic mai orientali ca şi noi (măcar prin prisma religiei), sunt mult mai toleranţi şi mai civilizaţi în trafic.


Semn lăsat de copiii neastâmpăraţi care au tras cu praştia.
















Aproximativ 7 procente din populaţia capitalei era reprezentată în 1991 de croaţi. De atunci nu s-a mai făcut vreun recensământ dar se ştie că procentul acestora este acum încă şi mai mic. Deşi avariată în anii războiului, Catedrala Catolică a fost renovată şi reprezintă astăzi unul dintre cele mai frumoase edificii din centrul oraşului. Construită în cinci ani (1884-1889) după planurile arhitectului Josip Vančas, inspirat de Catedrala Notre Dame din Paris, construcţia este cea mai mare Catedrală catolică din Bosnia. Puţinii catolici ce au mai rămas în oraş se bucură de un lăcaş de cult cu adevărat deosebit.


În numai opt ani, Sarajevo a "reuşit" să se prăbuşească de pe Everest până în Groapa Marianelor. În 1984, aici s-au desfăşurat primele Jocuri Olimpice de Iarnă din istorie organizate de un stat socialist, un privilegiu imens pentru oraş, dar şi pentru întreaga Iugoslavie de atunci. Pârtia de bob şi sanie a fost amenajată pe Muntele Trebevic, competiţia având un imens succes (50.000 de spectatori). În 1992, a început asediul iar Trebevic a fost unul dintre bastioanele naţionaliştilor sârbi, fiind şi acum unul dintre cele mai minate locuri din zona Sarajevo. Pârtia a fost distrusă în totalitate, ea nemaifiind refăcută. Printre motivele existente este şi acela că o parte din pârtie se află în Republika Srpska şi cealaltă în Federaţia Croato-Musulmană, autorităţile punându-şi reciproc beţe în roate. Astăzi, într-un tur "de război" al oraşului, pârtia este unul dintre obiective pe lângă Muzeul Tunelului şi poziţiile artileriei sârbeşti din împrejurimile oraşului. Turul costă 12 euro, se poate cumpăra de la Ljubicica Hostel iar ghid este domnul Zijad Jusufovic, o persoană deosebită şi singurul ghid specializat pe această latură din Sarajevo. Îl recomand din tot sufletul.


Cam de aici se tot uita cu binoclul psihiatrul (la bază), ulterior măcelarul Radovan Karadzic în celebrele imagini din timpul asediului în care apăreau el şi cu Ratko Mladic. Adevărul este că oraşul se vede ca în palmă, priveliştea este absolut fantastică, numai că mii de oameni au fost trimişi pe lumea cealaltă din acest loc şi din împrejurimile împânzite de artileria sârbilor-bosniaci. Nici nu ştii când ajungi aici dacă să admiri peisajul sau să laşi capul în pământ. Personal, Sarajevo mi se pare cel mai încărcat de emoţie loc prin care am păşit. Frumuseţea şi emoţia se împletesc şi te fac să juri că te vei întoarce. Uiţi de Paris, de Praga, de tot...


Considerată printre cele mai spectaculoase drumuri din fosta Iugoslavie, şoseaua Sarajevo - Mostar oferă călătorului 130 de kilometri de vis. Drum foarte bun, trafic destul de lejer şi nişte peisaje şi deschideri ce-ţi taie răsuflarea. Sunt nenumărate parcări pe traseu, poziţionate în cele mai spectaculoase zone. Există şi cale ferată, nu am mers, dar am auzit că este o opţiune la fel de frumoasă ca şi şoseaua. Munţii Bjelasnica domină peisajul, zăpada de pe înălţimi contrastând cu verdele crud al zilelor de aprilie. În timpul războiului, drumul a fost închis ca urmare a luptelor intense dintre sârbi,bosniaci şi croaţi.


Inconfundabilă datorită culorii ireale, Neretva formează un defileu de aproximativ 30 de kilometri între Jablanica şi Potoci, o zonă plină de viaducte, tuneluri, stânci, văi şi canioane. Este genul de loc în care orice iubitor de călătorii şi de frumos trebuie să ajungă măcar o dată în viaţă. Aici, la ieşirea din Jablanica, a avut loc una dintre marile bătălii de pe tărâm bosniac, "Bătălia Neretvei" în cel de-al doilea război mondial, între forţele naziste germane, ajutate de ustaşii croaţi şi cetnicii sârbi contra partizanilor lui Josip Broz Tito. Podul peste Neretva a fost distrus atunci, în 1943, ruinele sale păstrându-se până astăzi. Turismul a început să-şi revină în special după 2000, potenţialul zonei fiind imens (Defileul Neretvei, Lacul Jablanica, Munţii Prenj şi Cvrsnica).


Defileul Neretvei, poză făcută din maşină. Am trăit un sentiment contradictoriu în săptămâna petrecută în Bosnia. Motivul? Nu am întâlnit nici măcar un român, nu am văzut nici o maşină cu numere româneşti. Pe de o parte m-am bucurat deoarece mulţi "turişti" români sunt de o calitate îndoielnică şi prezenţa lor nu bucură mai pe nimeni (poate doar pe cei rămaşi acasă), dar, pe de altă parte mi-am dat seama că cealaltă categorie de oameni nici măcar nu ia Bosnia în calcule când vine vorba de planificarea unei vacanţe. De frica războiului (încheiat acum fix 15 ani), din comoditate (Bosnia sună periculos, în plus majoritatea românilor nu cunosc mai nimic despre această parte a Europei) sau dintr-o acută lipsă de informaţii. Sper ca aceste poze şi comentarii să mai schimbe câtuşi de puţin părerea voastră despre aceste locuri şi aceşti oameni greu încercaţi.


După cum spuneam, parcările sunt poziţionate strategic în cele mai frumoase locuri de pe traseu. Se pot face ascensiuni în munţii din împrejurimi, dar oarecum "pe semnătură" deoarece multe din minele neexplodate în timpul războiului sunt plasate în zonele montane. Pentru amatorii de munte care vor să exploreze înălţimile Bosniei, cel mai sigur e să ia legătura cu cluburile de munte de aici care organizează excursii numai în zonele foarte sigure (www.greenvisions.ba). Multe din arealele în care mai există mine sunt nesemnalizate (inscripţia folosită este "Pazi, mine") deci unde nu sunt inscripţii nu înseamnă automat că zona este "curată". Situaţia se îmbunătăţeşte constant, dar vor mai trece ani de zile până când toate cotloanele ţării vor fi sigure.


Visează cineva vreodată să coboare din maşină pe Valea Prahovei sau pe Valea Oltului şi să facă poze de pe mijlocul drumului? Iată că traficul de aici este cu mult mai redus decât la noi, deşi drumul Sarajevo - Mostar face parte din coridorul 5 Pan-European, fiind totodată şi cea mai scurtă opţiune spre Coasta Dalmaţiei. Ceva mai multe maşini se găsesc în ariile urbane, dar în nici un caz nu există blocajele, nervii şi nesimţirea care se găseşte din abundenţă pe şoselele patriei. Bosnia are aproximativ 30 de km de autostrăzi, dar asta atât datorită reliefului foarte accidentat şi dificil cât şi numărului destul de scăzut de autovehicule existente.


Cel mai important oraş din Herzegovina, unul dintre cele mai frumoase din întreaga peninsulă Balcanică, dar şi cel mai grav avariat de războiul ex-iugoslav, Mostarul a trecut în ultimii 15 ani de la agonie la extaz şi invers de nenumărate ori. Binecuvântat cu o poziţionare de excepţie într-o zonă muntoasă scăldată de apele azurii ale Neretvei, oraşul are o impresionantă listă de monumente unice în această parte de lume, majoritatea din era otomană. Centrul vechi face parte din Patrimoniul UNESCO. A ieşit din război mai şifonat chiar şi decât Vukovarul croat, luptele interetnice dintre sârbi, croaţi şi bosniaci fiind de-o brutalitate greu de imaginat. De la sfârşitul războiului, Mostarul este divizat în două de râul Neretva (estul bosniac şi vestul croat).


După ce Armata Iugoslavă (JNA) a fost alungată din oraş (iunie 1992) de către armatele croată şi bosniacă, elementele radicale ale armatei croate au supus Mostarul la un asediu de 9 luni de zile, expediind toţi bosniacii din partea vestică peste râu. Luptele au fost crâncene,victimele fiind, ca de obicei, preponderent civili. Căsuţele fermecătoare din imagine (din partea bosniacă a oraşului) erau nimic mai mult decât un morman de dărâmături la sfârşitul războiului, refacerea lor durând ani buni şi nefiind posibilă fără fonduri externe. Acum, în locul bombelor şi al oamenilor desfiguraţi de panică, găsim nenumărate suverniruri, restaurante şi clădiri istorice.


Orice aş spune despre acest loc ar fi fără sens. Este prea frumos pentru a fi redat în cuvinte. Aşa că voi spune câte ceva doar despre istoria sa. Podul a fost ridicat în timpul lui Suleiman Magnificul, în 1566 de către arhitectul Mimar Hayruddin, fiind una dintre cele mai frumoase lucrări ale vremii. A reprezentat dintotdeauna trupul şi sufletul oraşului, mândria localnicilor şi locul de unde a pornit şi extinderea aşezării. Deasemenea a simbolizat puntea dintre estul musulman şi vestul creştin. Datorită lui "Stari Most" (Podul Vechi)şi a împrejurimilor sale, Mostarul a devenit un punct de maxim interes turistic pe harta Iugoslaviei. Toată istoria şi prosperitatea aşezării a fost spulberată de războiul bosniac. Supus la un asediu de 9 luni de armata croată care ţintea alipirea unei părţi a Bosniei (auto intitulată Republica Croată a Herzeg-Bosniei) la Croaţia, oraşul a fost devastat în totalitate iar simbolul său şi totodată al frăţiei croato-musulmane din era Tito, a fost bombardat nemilos. Serios avariată, structura construită în urmă cu 427 de ani a cedat în dimineaţa zilei de 9 Noiembrie 1993, prăbuşindu-se în apele cristaline ale Neretvei. Era cea mai neagră zi din istoria aşezării.


După sfârşitul războiului, centrul vechi era aproape ras de pe faţa pământului. Au apărut primele discuţii despre reconstrucţia podului şi a centrului vechi. Aceasta a început în 1997, supervizată şi finanţată de o coaliţie de organizaţii dintre cele mai importante (Banca Mondială, UNESCO, Aga Khan Trust for Culture, World Mounument Fond). Ideea de bază era ca noul pod să fie cât mai apropiat de cel ce a supravieţuit peste patru secole. Pentru a reuşi acest lucru, scafandrii din armata ungară au scos din râu bucăţi ale vechiului pod şi le-au reasamblat conform tehnicii originale. Restul de material a fost extras din carierele locale. Pe 23 iulie 2004, în prezenţa a numeroase personalităţi, podul nou a fost inaugurat. Din păcate, oraşul continuă să fie divizat, podul nereuşind (încă) să aducă reconcilierea între bosniaci şi croaţi.


Odată cu reconstrucţia centrului vechi şi a "Stari Most", turiştii au reînceput să asalteze oraşul. Centrul vechi era plin ochi de americani şi de vestici, veniţi să admire acest loc blestemat şi binecuvântat totodată. Spre deosebire de Sarajevo, Mostarul este mult mai îndreptat către industria turistică. Plin de suveniruri, de pictori amatori ce te pot imortaliza cu podul vechi pe fundal şi de tot felul de vânzători de antichităţi. Oraşul este şi punct de plecare pentru excursii în împrejurimi, zona fiind împânzită de obiective turistice.


"Stari Grad" - oraşul vechi este construit aproape în totalitate din piatră. Există totuşi o discrepanţă între construcţiile refăcute după război (cum este şi cea din imagine) şi cele ce încă poartă amprenta luptelor, dar în limitele aceluiaşi stil. Pentru amatorii de fotografie, oraşul este o adevărată "mină de aur". Natura, îmbinarea stilurilor arhitecturale, străduţele înguste şi pietruite, oamenii şi cicatricile războiului garantează o sesiune foto de neuitat pentru orice amator de aşa ceva.


Îndemn la neuitare. Localnicii nu vor uita niciodată anii războiului, ar fi indicat măcar din respect să nu-i uităm nici noi ceilalţi, care nu am avut de a face cu o asemenea nenorocire. Cel mai tare au suferit nenumăratele familii mixte din oraş care, pe lângă atrocităţile şi lipsurile zilnice la care au fost supuse, au mai avut de îndurat şi sfâşierea interioară dată de această situaţie absurdă, de anormalitate, mai ales într-un oraş, care asemeni capitalei, era recunoscut pentru bunele relaţii dintre cele trei etnii (croaţi, bosniaci şi sârbi). Vor mai trece mulţi ani până când croaţii şi musulmanii vor putea trăi în armonie (sârbii au fugit în 1992, numărul acestora fiind azi neglijabil). Până atunci...DON'T FORGET


O influenţă orientală (reclama la restaurantul "Turkish House"), una occidentală (umbreluţele cu Coca Cola),una mediteraneeană (palmierul de pe spaţiul verde) şi una prea balcanică (gaura imensă făcută de un obuz în clădirea din spate). Poate că şi datorită acestui amalgam de nedescris Mostarul este atât de frumos şi iubit.


Pe lângă oraşul în sine, frumuseţea locurilor este sporită şi de această nuanţă ireală de azuriu a Neretvei. Până să ajung aici, am crezut că datorită noii generaţii de aparate foto culoarea ei iese atât de aprinsă. De pe Podul Vechi încă din cele mai vechi timpuri tinerii în putere făceau sărituri în apa rece a râului. Prima relatare despre acest "hobby" mai excentric al localnicilor datează din 1664. În 1968, o întrecere neoficială de sărituri a fost inaugurată şi apoi ţinută an de an. Tradiţia continuă şi astăzi, cu pauza forţată de 11 ani din cauza distrugerii podului. O destinaţie foarte plăcută şi interesantă este şi mosheea de pe malul apei, Koski Mehmet Pasina Dzamija, datând din 1617 şi deschisă pentru vizitatori. Pentru 8KM (konvertibila marka), echivalentul a 4 euro, se poate vizita atât moscheea cât şi minaretul din care priveliştea asupra părţii veche a oraşului este fantastică (de acolo sunt făcute toate pozele de la înălţime). În curtea interioară sunt tot felul de tarabe cu suveniruri - în stilul balcanic pur.


Ca şi restul oraşului şi lăcaşurile sfinte din Mostar au fost într-o mai mare sau mai mică măsură reabilitate. Într-o demenţă greu de imaginat, în 1992-1993 s-au devastat aproape toate lăcaşurile de cult din oraş: Armata Iugoslavă (JNA)a asediat oraşul în 1992 distrugând Mănăstirea Franciscană, Catedrala Catolică şi Palatul Episcopal, dar şi monumente ale culturii otomane printre care Koski Mehmet Dzamija, Karadžoz-Bey Dzamija şi alte douăsprezece moschei. Ca răspuns, după exodul sârbilor din oraş (aproximativ 24.000), trupele autoproclamatei Republici Croate Herzeg-Bosnia, au distrus tot ce avea legătură cu ortodoxismul (Mănăstirea Žitomislić, datând din 1606, Catdrala Ortodoxă din 1873, şi încă două catedrale datând din secolul al XIX-lea au fost puse la pământ). Politica de batjocură la adresa lăcaşurilor de cult ale "celorlalţi" este unul dintre motivele pentru care reconcilierea este atât de dificilă în întreg spaţiul ex-iugoslav. Astfel de lucruri nu prea se iartă şi nu prea se uită.


Pragmatism maxim. Cum a reuşit bietul om să-şi pună la punct puţin magherniţa făcută bucăţi, a şi dat drumul la treabă. Ce mai contează ca etajul arată fix ca la sfârşitul războiului? Majoritatea clădirilor din centru sunt renovate, dar printre ele se mai găsesc şi astfel de exemple. Este incredibil cât de mult s-a lucrat la renovarea centrului şi cât de mult mai e totuşi de făcut. Abia când ajungi într-un astfel de loc poţi să cuprinzi cu mintea măcar o infimă parte din ororile războiului.


Primul instinct când am dat peste acest loc a fost să mă frec la ochi: am înnebunit?? Parcă era totuşi mai mare...şi Neretva mai lată. Acest pod, pe lângă care Podul Vechi pare "Big Brother", este ridicat peste un afluent al Neretvei şi este foarte foarte frumos, fiind înconjurat numai de străduţe înguste pavate. Totul pare miniatural: podul, pârâul, străzile. După cum se poate vedea pe fundal, exact ca şi Sarajevo, şi Mostarul are o poziţionare minunată, dar care i-a fost fatală. Acelaşi scenariu, alţi actori...


Spre deosebire de alte locuri în care "adhan"-ul (chemarea la rugăciune) este făcut prin megafoane de către o voce înregistrată în locul muezzinului, în Bosnia am văzut multe moschei în care chemarea credincioşilor este făcută chiar de muezzinii care strigă cât îi ţin plămânii. Cea mai deosebită atmosferă este la rugăciunea de seară (ultima dintre cele cinci), mai ales primăvara şi vara când apusul de soare este acompaniat de corul vocilor muezzinilor. Chiar este o atmosferă demnă de cele 1001 de nopţi.


Fotografie făcută din minaretul moscheii Koski Mehmet. De aici tot oraşul ţi se dezvăluie ca un evantai, iar munţii golaşi ce adăpostesc Mostarul par încă şi mai aproape. Cam la trei construcţii renovate găsim una abandonată, lucru ce se poate vedea lesne în această imagine. Am găsit un documentar excepţional despre oraş, muzică şi relaţiile umane dintre etniile co-locuitoare înainte şi după război. Se numeşte "Mostar Sevdah Reunion: The Bridge of Bosnian Blues".


Marele zid bosniac din Mostar văzut de pe "Stari Most". Un alt lucru interesant este că, datorită neînţelegerilor din bosniaci şi croaţi, oraşul nu are primar de ani buni deoarece nu poate strânge voturile necesare, lucru nemaiîntâlnit în nici un alt oraş bosniac. Ghidul nostru de la Sarajevo ne-a spus să nu ne lăsăm înşelaţi de aparenţele politice şi să înţelegem că situaţia dintre etnii la nivelul oamenilor de rând, deşi delicată, nu este nici pe departe la fel de tensionată ca cea de la nivel înalt. Familii mixte încă există, prietenii la fel, cei patru ani de groază n-au reuşit să şteargă în totalitate cu buretele atâţia ani de convieţuire paşnică.


Nenumărate clădiri din zona exterioară centrului vechi arată cam ca aceasta. Urbicid in toată regula, ca şi la Sarajevo. Câteodata oamenii pot fi atât de idioţi încât o minte normală nu poate înţelege cum e posibil ca din considerente etnice şi religioase o ţară să ajungă în ruine şi populaţia civilă în pragul nebuniei. Aviz tinerilor ce îmbrăţişează şi la noi idealuri naţionaliste...


La 23 de kilometri sud-vest de Mostar în drum spre Adriatică se găseşte unul dintre cele mai uluitoare locuri în care am ajuns. Cocoţat pe o colină din stânga Neretvei, Pocitelj este o aşezare foarte mică dar extrem de frumoasă şi valoroasă. Arhitectura este predominant otomană, aşezarea fiind cucerită de invadatori în 1471 şi deţinută până în 1878. În acest timp, s-au construit nenumărate "bijuterii" dintre care şi astăzi mai regăsim moscheea, medresa (şcoala religioasă musulmană), băile turceşti, hanul lui Ibrahim Paşa, Turnul cu Ceas tipic zonei Herzegovina şi fortăreaţa ce "veghează" asupra întregii aşezări. Deşi serios avariate în timpul războiului, majoritatea construcţiilor au fost refăcute într-un amplu program de restaurare, aşezarea fiind listată de "World Monuments Watch" în 1996 printre cele mai ameninţate 100 de monumente culturale din lume. Din 2007 Pocitelj este pe lista de aşteptare a UNESCO, ceea ce înseamnă că ar putea fi inclus în Patrimoniul Mondial.


Pocitelj - un loc adorat de artisti. După război, s-au reintors şi petrec aici , în cea mai veche colonie de artă din sud-estul Europei. În timpul războiului, croaţii au încercat să "catolicizeze" acest bastion al arhitecturii şi civilizaţiei islamice din Herzegovina, prin distrugerea sistematică a tot ceea ce aparţinea musulmanilor,prin dinamitarea monumentelor de artă, prin uciderea, expulzarea şi internarea în lagăre de muncă a etnicilor bosniaci şi prin ridicarea unei cruci imense (şi la Mostar au procedat la fel). Din fericire, totul a fost reclădit, iar astăzi Pocitelj îşi întâmpină oaspeţii cu aerul distins al unui loc trecut prin perioade de înflorire şi de decadenţă.


Aceasta este poza mea preferată:) Timpul pare suspendat undeva demult, fără nici un gând de a se repune în mişcare. Mâna la spate a bătrânei musulmance mi-a adus aminte de gestul similar al bătrânilor din zonele rurale de la noi. Iniţial nu am vrut să fac această poză deoarece mai erau localnici în spatele meu şi mi-a fost teamă să nu se simtă cumva ofensaţi sau lezaţi. Nu a avut nimeni absolut nimic de comentat. Din nefericire am petrecut mai puţin de un ceas în acest paradis, dar am promis că mă voi reîntoarce - este un loc care te eliberează de orice griji sau necazuri.


Pocitelj poate fi comparat cu unele dintre aşezările aflate în Patrimoniul Unesco, cum ar fi Mostar, Safranbolu (Turcia), Gijrokaster (Albania) sau Ohrid (Macedonia). Amplasarea oraşului, arhitectura sa şi materialele folosite (în special piatra) îl încadrează în tipologia micilor aşezări otomane din zona mediteraneeană. Am părăsit acest loc cu inima strânsă, dar itinerariul stabilit pentru acea zi trebuia să continue până la Adriatica de care ne mai despărţeau câteva zeci de kilometri şi un drum de poveste (aveam să văd asta în următoarele ceasuri).


Câteodata prostia nu este cel mai rău lucru din lume. Mi-am lăsat paşaportul la hostel, iar cel mai scurt drum până la Neum, singura staţiune la Adriatică de pe teritoriul Bosniei, trece prin Croaţia. Evident, nu aveam cum să trecem graniţa, aşa că am luat-o pe un drum "foarte" secundar, prin Bosnia, singurul de altfel. Nu am regretat nici o secundă, ba chiar m-am felicitat pentru inspiraţia de a nu fi foarte inteligent. Peisajele au fost absolut uluitoare, întreaga regiune împreună cu drumul fiind parcă uitate de lume. Sentimentul foarte ciudat a fost că deşi bornele indicau din ce în ce mai puţini kilometri până la mare, drumul continua să urce nestingherit. Într-un final ni s-a arătat şi marea cea mare, dar doar cu câteva sute de metri înainte de a ajunge la ea. Până atunci am tot crezut că suntem la "Camera Ascunsă".


Neum aparţine de Bosnia şi Herzegovina, împărţind practic Croaţia în două. Este singura staţiune de pe cei 23 de km de ţărm bosniac. În realitate, este doar pe hârtie pământ bosniac deoarece toate steagurile din oraş sunt croate, 94% din locuitori sunt croaţi, berea servită este croată (adio Sarajevsko pivo, aici se bea numai Ožujsko), totul se plăteşte în kuna, moneda din Croaţia, iar una dintre străzile de pe malul apei se numeşte "Franjo Tudzman" - nimeni altul decât autoritarul conducător al Croaţiei din 1991 până la moartea sa, în 1999. Staţiunea este plină tot timpul de autocare străine, iar restaurantele sunt foarte căutate, deoarece preţurile la mâncare în special sunt mult mai reduse decât în orice staţiune de pe teritoriul croat. În plus, şi priveliştea este minunată, Adriatica fiind "barată" de nenumăratele insule din imediata apropiere a ţărmului.


Ţărmul Adriaticii, mai ales în partea de sud este extrem de stâncos şi spectaculos, propice pentru cei ce preferă să admire marea şi mai puţin să se scalde în apele ei.










Anual aici se organizează tabere pentru copiii din Bosnia, Croaţia şi Serbia cu scopul de a se apropia unii de ceilalţi, de a trece peste prejudecăţile impuse de părinţi, de a discuta despre diferite subiecte şi de a lega prietenii trainice indiferent de etnie, naţionalitate sau religie. M-a impresionat o scrisoare a unui participant către organizatorii taberei:
" Numele meu este Majda, locuiesc în Gornji Vakuf - Uskoplje (Bosnia). Tocmai am terminat liceul cu o medie foarte bună. Mi-aş dori să merg la facultate, dar părinţii mei nu-şi permit asta, nici pentru mine, nici pentru fratele meu. Vreau să vă mulţumesc pentru această tabără la Neum. Este prima dată când ajung la mare. Locaţia este extraordinară, am şansa de a cunoaşte tineri de religii, naţionalităţi şi etnii diferite. Avem multe cursuri aici, în tabără, care ne sunt de mare folos. Oraşul meu este divizat într-o parte croată şi una bosniacă. Oamenii nu-şi vorbesc unii celorlalţi. Tinerii doresc sa-şi facă prieteni din cealaltă parte, dar părinţii nu ne lasă această şansă - din cauza războiului. Încă o dată doresc să vă mulţumesc pentru această incredibilă experienţă, cea mai frumoasă din viaţa mea. Majda (Bosnia) - 2008 "


Am găsit pe un site această descriere a Neum-ului, realizată prin bunăvoinţa celui mai de seamă translator al lumii moderne, "Google translate". Enjoy: "NEUM este o staţiune de vacanţă situată în Bosnia şi Herţegovina. De asemenea, este singurul astfel de centru, pe care Bosnia şi Herţegovina, până la coasta Adriaticii. După război, în cele 90 de a rămas între Bosnia şi Herţegovina fâşie de coastă, care este de numai 15 km lungime. În doar în această secţiune de odihnă NEUM-lea Acesta se află pe autostrada, după care apoi ajunge la Dubrovnik şi de la graniţa de Muntenegru. Veti avea nevoie de un paşaport pentru a călători, de a fi trecut această parte si intoarce-te la teritoriul croat. Recent, cu toate acestea, pur şi simplu o carte de identitate sau dovada de cazare. Vacation NEUMu este o parte a drumului arteriale sub mare. Pentru cea mai mare parte este alcătuită din complexe hoteliere, care au crescut în special în cele 90 de de ani. Aceasta oferă tot confortul pentru o vacanta frumoasa. Găsiţi aici de cazare in privat. NEUM este cea mai mare parte pietricele plaja pentru complexe hoteliere sunt apoi construit Plata din beton."


După o zi superbă (toate pozele care nu sunt făcute în Sarajevo sunt din aceeaşi zi), norii negrii aveau să prevestească ploaia rece ce a urmat. A fost o încheiere apoteotică a uneia dintre cele mai frumoase şi intense săptămâni din viaţa mea.A doua zi aveam să plecăm spre casă, luând cu noi amintiri unice dintr-o ţară care ne-a pătruns în suflete pentru totdeauna. Am promis că mă voi întoarce şi, dacă voi fi sănătos (fizic), mă voi ţine de cuvânt.


În general în momentul în care pătrunzi într-un alt spaţiu decât cel cunoscut doreşti să iei cât mai exact pulsul acelei societăţi. Una dintre modalităţile cele mai simple este să iei contact cu atmosfera din acea zonă, aşa că pe tot parcursul sejurului nu am ascultat decât posturi locale de muzică, chiar dacă nu înţelegeam nimic din ceea ce spuneau crainicii - importantă era atmosfera. La fel, am servit numai bucate tradiţionale, printre care Cepavcici (un fel de mici "pitiţi" printr-o lipie enormă şi foarte grasă), Plescavica (hamburgerul lor traditional) şi burek-ul, o plăcintă cu brânză extrem de gustoasă. Filmarea încărcată aici nu are nimic deosebit, dar găsesc interesantă atmosfera indusă de muzică, de peisaj şi de vremea mohorâtă. Apropo, dacă din întâmplare ştie cineva cum se numeşte piesa, dau nişte beri:)

Şi în încheiere, cei cinci "drumeţi" :


Smaranda




















Sanda


Elena





















Jean


...şi subsemnatul.