Sarajevo - oraşul fără pereche

Sarajevo - oraşul fără pereche

marți, 9 noiembrie 2010

Tunisia - O altă lume (Partea a IV - a)

5. TUNIS , CARTAGINA , SIDI BOU SAID


Sunt câteva lucruri pe care le detest cât pot de tare. Printre acestea, un loc de frunte îl ocupă acele zile în care trebuie să fugi de la un obiectiv la altul, în final nealegându-te cu mai nimic. Cam aşa a fost ziua dedicată capitalei şi împrejurimilor. Spre exemplu, în Tunis am avut la dispoziţie timp liber o oră - păi şi dacă vă aduc în Băicoi o oră e mult prea puţin ca să pricepeţi ceva din el (mă rog, că şi dacă staţi o săptămână e acelaşi lucru). Dar ca idee... am alergat de bezmetici prin medina din Tunis, am ajuns în zona cu evidente influenţe europene (unde din cauza grabei şi a nervilor mi-au ieşit foarte proaste pozele), iar apoi fuga înapoi la autocar pe drumul pe care veniserăm - nu ne permitea timpul plăcerea de a ne rătăci puţin printre străduţele înghesuite din centru. Cam aceeaşi poveste şi la Cartagina sau Sidi Bou Said. În concluzie, voi vorbi mai degrabă la general despre aceste locuri pentru că realmente nu am avut timp să pricep nimic din ele, Tunisul cel puţin fiind (din ce am prins din fuga autobuzului) un oraş foarte mare şi cu zone extrem de variate. De la ghetouri insalubre, zone rezidenţiale, cartiere de blocuri muncitoreşti, bulevarde largi, zone foarte moderne şi una dintre cele mai mari "medine" din lumea islamică, capitala este genul de oraş pe care trebuie să-l baţi bine la pas ca să poţi spune că l-ai vizitat.

Capitala este legată de staţiunea Sousse de 120 de km de autostradă ce se străbat în maxim două ore, cu nebunia de la intrarea în Tunis cu tot. Am plecat cu o excursie organizată de la hotel (deşi voiam să mergem iniţial independent cu trenul), deoarece pe cont propriu nu ştiu dacă apucam să vedem într-o zi şi Cartagina şi Sidi Bou Said. Aşa că iată-ne în faţa hotelului, gata de îmbarcare. Drumul foarte lin, coroborat cu ora matinală au făcut ca majoritatea concetăţenilor din autocar să doarmă tun. Momentele astea de linişte totală în care mă pot uita pe geam şi pot opri clipa în loc, pot conştientiza cu adevărat unde sunt şi ce fericit sunt că mă aflu atunci, acolo sunt deosebit de valoroase pentru mine, pentru că după reintrarea în rutină mă pot hrăni din ele în momentele grele prin care (cu siguranţă) voi trece la un moment dat. Nici nu ştiu când am ajuns în periferia capitalei, plină de case cocoţate pe deluşoarele din apropierea autostrăzii...

Centrul Tunisului ne întâmpină ca un centru de mare capitală a lumii, cu o piaţă foarte mare (Piaţa Kasbah) în care îşi au sediu principalele instituţii statale, fiecare fiind împodobită cu nenumărate drapele, poate precum doar Clujul a mai văzut în timpul tricolorizării oraşului din epoca tovarăşului Funar. Suntem atenţionaţi să nu facem poze respectivelor clădiri pentru că Tunisia nefiind tocmai o democraţie, nu prea e de joacă cu "securitatea naţională". Şi mă conformez, deşi ulterior am văzut pe Flickr sau Pbase nenumărate poze din piaţa respectivă. Curând realizez că sunt într-o ţară arabă, mai exact la intrarea în centrul vechi al oraşului, dominat de minaretul celei mai cunoscute moschei din Tunis, Moscheea Al-Zaytuna, şi în spatele căreia se întinde unul dintre cele mai bine păstrate centre urbane din lumea arabă, Medina din Tunis. Medina în sine este absolut mirifică, este ea însăşi un oraş în oraş, o lume aparte, o simfonie de culori, oameni, miresme şi produse din cele mai diverse cum nu am mai văzut în viaţa mea. Wikipedia ne informează că aici se găsesc peste 700!! de monumente (moschei, medrese, palate, fântâni şi mausolee), şi circa o zecime din populaţia oraşului - adică peste 100.000 de suflete. Scriind aceste rânduri şi informându-mă încep din nou să mă oftic amintindu-mi de cele maxim treizeci de minute petrecute în cea mai mare fugă. Reţin că , deşi nu sunt un împătimit al cumpărăturilor - dimpotrivă - îmi trecea prin minte că aş pierde o zi din viaţă aici doar pentru "shopping". Totul e atât de colorat, de divers, nu mai vorbesc de mirosurile de mirodenii ce te urmăresc pe lângă restaurantele tradiţionale, încât este imposibil să nu te atragă o grămadă de prostioare. Şi, da, aş veni aici o zi întreagă şi aş negocia "ca la carte" pentru fiecare dinar pentru că altfel nu aş intra în atmosfera locului în care toată lumea se tocmeşte, indiferent pentru ce şi dacă acel ceva merită.

Cum Tunisia a fost Protectorat Francez mai bine de şapte decenii, era cât se poate de previzibil că această perioadă şi-a lăsat amprenta şi asupra arhitecturii. În capitală, mai pregnant ca oriunde altundeva în ţară. Ieşim din Medina într-o piaţă dominată de un mic arc trimfal (Bab el Bahr sau Poarta Franţei - poza 2) dincolo de care, ca prin minune, de parcă trecând pe sub arc ajungi în altă lume, te trezeşti aproape teleportat într-un "Mic Paris", şi nu cel mioritic. În locul moscheilor şi medreselor, ni se înfăţişează Catedrala Romano - Catolică, micile prăvălii din medina se metamorfozează în magazine moderne şi de lux, hijab-urile dispar de pe părul femeilor ca prin minune. Marele bulevard Habib Bourguiba s-a vrut o replică a lui Champes Elysees, plin de cafenele, restaurante şi hoteluri. Am avut foarte puţin timp să bântui prin partea europeană a Tunisului, dar senzaţia a fost că sunt la mii de kilometri distanţă de lumea arabă, doar numerele maşinilor şi anumite reclame în arabă amintindu-mi unde sunt cu adevărat. Dar cum graba a fost cuvântul de ordine în această zi, timpul ne presa, aşa că am făcut cale întoarsă spre autocarul ce ne va duce către următoarea oprire: Muzeul Bardo.

Nu aş vrea cu nici un chip să minimalizez frumuseţea şi importanţa Muzeului Bardo mai ales în ochii pasionaţilor de mozaicuri romane. Dar când ai doar o oră de plimbare într-un oraş enorm, în care se ciocnesc atâtea "lumi" diferite, în care doar într-o zecime a metropolei se găsesc şapte sute de monumente şi în care fiecare pas în mijlocul furnicarului de oameni de tot felul este în sine o experienţă, nu ai cum să nu simţi că timpul acela putea fi valorificat altfel. Dar gata cu gura, să vorbim puţin despre muzeu. Acesta deţine două superlative care spun totul despre valoarea sa: Bardo este cel mai mare muzeu din Africa şi deţine cea mai mare colecţie de mozaicuri romane din lume (cel puţin nouă aşa ni s-a spus, informaţie confirmată şi de unele siteuri de pe internet). Pe lângă impresionanta colecţie de mozaicuri romane, întreaga carte de istorie a actualei Tunisii poate fi străbătută în urma vizitării muzeului, începând din perioada preistorică, acum aproximativ 40.000 de ani şi terminând cu exponate din perioada islamică. Clădirea care adăposteşte muzeul este şi ea impresionantă,fiind la bază fostul palat al bey-lor Tunisului şi apoi al guvernatorilor francezi, construită în timpul dinastiei Hafside, undeva în secolul al XIII-lea. Dacă exteriorul nu este unul care să taie răsuflarea, în schimb interiorul este cu adevărat fabulos, lucrat parcă de mâna lui Allah însuşi, detaşându-se broderiile de pe pereţi şi tavane.
Mi-am adus aminte de o întâmplare de la intrarea în muzeu. Ca peste tot în Tunisia când micii comercianţi aud de România, încep să te ademenească cu produse în timp ce repetă cu entuziasm "Hagi, Mutu" de nenumărate ori până cumperi ceva sau dispari. Aşa că am început şi eu cu "Sellimi, Trabelsi, Jaziri", nenea respectiv fiind atât de entuziasmat încât n-a mai încercat să-mi vândă nimic. Reţineţi numele astea, or să vă folosească dacă ajungeţi în Tunisia:).

În drum spre vechea Cartagină şi pitorescul Sidi Bou Said, oprim la masă într-un cartier foarte drăguţ, oarecum în afara oraşului, numit La Goulette, poziţionat în nordul oraşului (un fel de Băneasa aşa), doar că în locul lacului Herăstrău avem Mediterana. Bufet suedez, nici nu ştiai ce să iei, ce să laşi, mă încearcă parcă şi un sentiment neplăcut că uite ce risipă de mâncare pentru nişte figurişti de români, care în plus mai şi strâmbă din nas şi se comportă ca şi cum tunisienii ar fi nişte barbari, iar noi românaşii, un neam fără egal în lumea asta mare. Plecăm de la masă înainte de vreme pentru a ne putea plimba puţin pe faleză şi a scăpa de hoarda de mâncăi ce tot comentau pe seama merindelor şi a locaţiei. Nu scăpăm deoarece dau şi ei buzna pe plajă şi aud în treacăt de la acea doamnă care a spus numai inepţii toată săptămâna că "În Italia era mult mai curat ca aici". Frumos spus...bună remarcă, pertinentă şi mai ales greu de anticipat...dar ia spuneţi doamnă ce preferaţi Zimnicea sau Veneţia? Vai, mă scuzaţi, n-am ştiut că încă nu aţi ajuns la Zimnicea...


Pornim spre Cartagina...am o mică emoţie, mai ales prin prisma modului în care sună acest nume. N-am fost niciodată fascinat de antichitate, dar e clar că o să păşesc printr-un loc cu o încărcătură istorică extraordinară. Auzisem şi de Hanibal şi de cartaginezi sau de războaiele punice, dar nu prea aveam habar cum să le pun cap la cap. Înainte de a trece puţin la lecţia de istorie, trebuie spus că situl unde se află vechea Cartagină, este situat undeva în periferia Tunisului, dar genul acela de periferie gen "Primăverii", adică o zonă extrem de luxoasă, împânzită de străduţe umbroase, aerisite şi vile pline de bun-gust, dar în acelaşi timp pretenţioase. E evident că aici locuiesc cei mai influenţi şi bogaţi oameni ai Tunisului (şi poate şi ai Tunisiei), chiar palatul tovarăşului Ben Ali fiind situat pe o colină în imediata apropiere a Cartaginei. Am simţit că discrepanţa dintre cartierele sărăcăcioase pe care le văzusem de pe autostradă sau din drumul spre Bardo şi acest cartier ultra-luxos este mult mai evidentă decât o comparaţie Ferentari - Dorobanţi, spre exemplu (dau exemple doar din Bucureşti pentru că pe astea le ştiu cel mai bine). Ca peste tot în ţările în curs de dezvoltare, diferenţele dintre clasele sociale sunt frapante. Încă un motiv pentru care susţin că pentru a vizita Tunisul sunt necesare minim 3-4 zile.

Cartagina ar putea fi materie separată la orice facultate de istorie din lume (poate chiar aşa o fi la unele, nu ştiu), atât de vastă şi impresionantă îi este povestea...întemeiată de coloniştii fenicieni veniţi din Tyr, în secolele 8 sau 9 î.Hr (întemeierea oraşului este fixată tradiţional în 814 î.Hr), a rezistat mai mult de paisprezece secole până când, în anii 695-697 d.Hr, Cartagina creştină a fost asediată şi distrusă de arabii musulmani veniţi din Egipt, o nouă cetate fiind construită de către aceştia în apropiere: Tunis. Între aceste două limite, Cartagina a cunoscut momente de graţie, dar şi de totală decădere, rămânând în istoria lumii ca o mare putere maritimă şi comercială. Tot de Cartagina şi de locuitorii săi, punii, se leagă numele celui considerat cel mai mare duşman din istoria Imperiului Roman şi totodată cel mai de seamă conducător al punilor, Hannibal Barcas.

După cucerirea Tyr-ului (oraş în Fenicia de unde proveneau cartaginezii) de către persani în secolul al VI-lea î.Hr, tutela şi influenţele metropolei au dispărut. Cartagina a devenit în următoarele secole o mare putere maritimă şi comercială, înfiinţând colonii în sudul Spaniei, nordul Africii, Corsica, Sicilia şi Sardinia. Cartagina a devenit capitala Imperiului Punic, şi cel mai mare oraş din zona mediteraneeană după Alexandria din Egipt, populaţia sa numărând în secolul al III-lea î.Hr circa 400.000 de oameni, adică mai mulţi decât orice oraş românesc în afara Bucureştiului din zilele noastre. Au urmat războaiele punice, ce au pus faţă în faţă cartaginezii şi romanii timp de mai bine de un secol. Deşi punii au provocat pierderi enorme romanilor, în special în cel de-al doilea război (au fost trei toate), când au fost conduşi în luptă de Hannibal, finalul acestor înfruntări a fost defavorabil cartaginezilor, care au fost cuceriţi de către romani în anul 146 î.Hr.

După înfrângerea punilor au urmat şase zile în care în care oraşul a fost jefuit şi distrus, iar circa 50.000 de cartaginezi s-au predat romanilor ce ulterior i-au vândut ca şi sclavi. Până la reclădirea oraşului de către Iulius Cezar a trecut mai bine de un secol în care Cartagina a zăcut în ruine. Oraşul şi-a recăpătat gloria de odinioară, devenind al cincilea cel mai important oraş al Imperiului Roman, prosperând de pe urma comerţului cu ceramică şi cereale. Devine deasemenea principalul centru al creştinismului timpuriu din nordul Africii. Odată cu declinul Imperiului Roman din antichitatea târzie, Cartagina cade în mâinile vandalilor în anul 439 d.Hr, fiind cucerită peste un secol de către Imperiul Roman de Răsărit. Creştinismul devine treptat religia predominantă, atât cartaginezii (romanizaţi) cât şi vandalii convertindu-se. În anii 695-697, triburile de arabi musulmani veniţi din Egipt asediază şi distrug Cartagina creştină, trăgând cortina peste mai bine de un mileniu de istorie.


La nici douăzeci de km nord de Tunis, se află una dintre bijuteriile turistice ale acestei ţări, orăşelul Sidi Bou Said (a nu se confunda cu un alt oraş din centrul ţării Sidi Bou Zid), un loc ce are reputaţia de oraş al artiştilor. Frecventat de Chateaubriand, Flaubert, Andre Gide, Paul Klee şi mulţi alţii, Sidi Bou Said încântă prin străduţele sale pietruite înguste, prin frumuseţea dată de contrastul caselor albe şi a ferestrelor şi uşilor de un albastru intens, prin melanjul dintre arhitectura arabă şi cea andaluză şi prin priveliştile minunate asupra golfului şi oraşului Tunis. Plimbarea prin labirintul de străduţe a fost una extrem de plăcută şi relaxantă, păcat că nu a fost şi mai lungă. Mulţi aseamănă Sidi Bou Said cu insula Santorini, datorită caselor alb-albastre. Ca multe alte aşezări, şi aceasta trăieşte din turism, de-a lungul străzilor principale găsindu-se nenumărate magazine de suveniruri, restaurante, cafenele şi magazine de tot felul.

Din nefericire, tocmai aici, într-unul dintre paradisurile fotografice în care am ajuns, acumulatorii de la aparatul foto şi-au dat duhul, astfel că am reuşit să "smulg" doar nouă poze în Sidi Bou Said, deşi locul arată atât de bine încât îţi vine să declanşezi de sute de ori, pe sute de străduţe, în faţa a sute de case albe cu ferestre albastre. Cu ocazia asta am descoperit că, în lipsa pozelor, ajungi treptat să uiţi cum arată locul respectiv, oricât de frumos ar fi el. Aici se poate isca o întreagă discuţie: merită să pozezi şi să pierzi "clipa", sau e preferabil să câştigi magia momentului, dar astfel amintirile să se estompeze mult mai repede în lipsa fotografiilor?

Cum era ultima zi de stat în Tunisia şi garderoba se subţia văzând cu ochii, nu ştiu ce mi-a venit şi am îmbrăcat tricoul de "roacher" pe care îl aveam în bagaj, unul cu Dimmu Borgir, trupă legendară de black metal din Norvegia. Puteam să jur că nici o ureche tunisiană nu auzise de ei sau de muzica lor vreodată, mai ales că se ştie că în ţările arabe muzica tradiţională este la mare căutare, în plus şi cenzura funcţionează aici ca unsă. Dar...cum şi la noi în anii 70 mai scăpa un "Dick Purple", nu mică mi-a fost mirarea ca un arab tipic, cu turban şi mustaţă să se uite admirativ la tricoul meu şi cu un accent arăbesc să exclame "Dimmu Borgir - Black Metal!". A fost atât de tare încât dacă aveam altceva de îmbrăcat la mine îi lăsam pe loc tricoul cu trupa preferată a Patriarhului Daniel:). Cam aici s-a încheiat periplul prin Tunisia, o ţară fascinantă, pe care orice călător adevărat trebuie să o viziteze la un moment dat. A doua zi aveam să plecăm spre casă de pe aeroportul din Monastir, din nou frica aia cretină de avion a pus stăpânire pe mine. În plus, spre deosebire de primul drum, acum în loc de o săptămână în lumea arabă, mă aştepta un Bucureşti paralizat şi îngheţat bocnă, cu zăpadă îmbibată cu noroi şi o sesiune de pomină la cea mai comunistă şi reprobabilă instituţie de învăţământ din ţară, Facultatea de Construcţii...