Sarajevo - oraşul fără pereche

Sarajevo - oraşul fără pereche

vineri, 9 decembrie 2011

Apel umanitar

O fetita de sase ani, Alexandra, a fost diagnosticata cu Leucemie Acuta Mieloblastica. Pentru a putea sa ne urmareasca si ea blogurile peste cativa ani si pentru a avea posibilitatea cand va fi mare sa vada lumea, asa cum multi dintre noi am avut norocul, trebuie sa treaca printr-o grea incercare, un transplant medular. Costurile acestuia sunt enorme, 50000 de euro. Noi o putem ajuta facandu-i cunoscuta suferinta si donand atat cat poate fiecare dintre noi. Sanatate si numai bine, Alexandra!

Pentru mai multe detalii, intrati pe blogul dedicat ei: http://www.alexandragroza.com/

duminică, 4 decembrie 2011

O nebunie, un vis, o realitate: singur in Kosovë - episodul 1


Am aflat miercuri seara că vineri, 2 decembrie, o să am liber la serviciu. Iniţial m-am gândit că poate o fi cald şi dau o tură cu bicicleta sau cine ştie, poate urc pe undeva. Sau probabil că nu o să fac mare lucru, o să zac. După care mi s-a aprins un led: am 4 zile pline în care pot să ajung mai departe de pădurea de la Cocorăşti sau de Mănăstirea Cernica. Iniţial mă gândisem Burgas, Nesebar şi Turcia. Dar cum Istanbulul şi Edirne le văzusem şi de altceva mai îndepărtat nu era timp a picat. Mă mai gândisem şi la un munte pe la noi mai sănătos, dar ideea de mocirlă, frig, mâzgă şi uscăciuni nu-mi surâdea foarte tare. Aşa că mi-am luat harta Europei în braţe şi am deschis în zona de sud-est care îmi place aşa de tare. După alte variante inclusiv un mini-tur de Bulgaria cu Sofia, Plovdiv, Varna, mi-a venit ideea, de fapt mi-am dat seama ca o idee mai veche acum e fezabilă: Prizren, Kosovo. Un vechi oraş otoman din care văzusem poze de vis cu moschei, biserici, dealuri verzi, munţi şi mai ales simbolul oraşului, Ura e gurit, Kamen Most sau Podul de piatra pe româneşte. Din momentul în care s-a produs declicul ştiam că nu mai e loc de întoarcere. Ar fi fost prea mare dezamăgirea. M-am întrebat dacă totuşi Kosovo e sigur 100%, dacă nu cumva mă hazardez, dacă nu mă arunc cu capul înainte. Şi atunci am avut un nou moment de cumpănă: în primul rând mă duc singur, deci e doar pielea mea în joc - dacă nu acum, atunci când? Şi apoi, eu vreau să mă duc în Iranul fundamentslist, Armenia cea detestată de Turcia şi Azerbaijdan, Turkmenistanul cel ermetic, Tadjikistanul ameninţat de terorişti, Uzbekistanul tovarăşului Karimov. Dacă nu îmi iese cum trebuie experienţa Kosovo, e clar că nici nu am ce să caut în celelalte pe cont propriu, aşa cum visez cu ochii deschişi uneori. Călare pe wikitravel, site-uri de autogări, hosteluri şi lonely planet, am schiţat programul şi am luat în calcul şi variante de rezervă, gen Bitola, Prilep sau Krusevo, toate în Macedonia dacă dintr-un motiv sau altul nu am cum să intru în Kosovo. Din start mi-am dat seama că două zile o să le pierd pe drum, măcar de restul timpului să mă bucur cu adevărat. Schiţa arăta în varianta optimă aşa:plecare miercuri seara Bucureşti - Sofia accelerat din Gara de Nord cu plecare la 23:22 -sosire 09.22. Frecat menta prin Sofia + catedrala Aleksandr Nevski până la 16:00 când aveam rata de Skopje. Plimbare prin bazar şi somn de voie. A doua zi încă un pic de Skopje iar la 11:30 drum bun spre Prizren. Prizren până a doua zi la 9 dimineaţa când era ultimul (da, da ultimul) retur spre Skopje. Şi de aici rămânea să decid pe parcurs ce şi cum spre casă. Ziua aia de Prizren, imaginea podului otoman şi a munţilor pe fundalul cărora se înalţă minaretul marii moschei mă împingea de la spate cu toată forţa.
Mi-am pus hainele necesare, trusa de spălat prin autogări, harta Europei şi ghidul de conversaţie român - bulgar şi am întins-o spre Gara de Nord . Ce-a mers prost, în episodul 2:)

marți, 8 noiembrie 2011

Bulgaria info trip - nicăieri nu-i ca-n Balcani!

N-am fost și nu voi fi niciodată naționalist. De la naționalism au pornit cele mai mari drame ale omenirii pentru că naționalismul presupune intoleranță față de ceilalți. Iar de la intoleranță la represiune pasul este insesizabil de mic. Asta e o altă discuție. Cu toate acestea, simt o apropiere imensă față de oamenii din estul Europei, în special din Balcanii noștrii dragi. Mă simt atât de străin când ajung în vest, chiar dacă și acolo am întâlnit oameni de calitate e evident că suntem pe lungimi de undă diferite. Nu sunt neapărat mândru că sunt român, dar sunt mândru că sunt estic și balcanic! Și spre deosebire de mulți care fug spre vest (și pe care nu-i condamn nicicum), eu mă simt un privilegiat că m-am născut în partea asta fabuloasă de lume, având două bogății inestimabile: natura și oamenii. Peste tot pe unde am umblat în est m-am simțit ca acasă, fie că a fost vorba de Serbia, Bulgaria, Macedonia sau Polonia. Și asta pentru că există un pitoresc în tot și în toate pe care ori îl detești și fugi de el în Canada, Germania sau în orice alt "stat civilizat", ori îl iubești și știi că toți banii din lume nu i-ar putea compensa lipsa. Nicăieri în occident n-o să găsiți orașe vii precum Novi Sad, Belgrad, Ruse sau București, oameni săritori ca în Ohrid sau așezări pitorești de felul celor din Bosnia și Herzegovina. Acestea fiind spuse, voi posta câteva poze din recenta vizită în Bulgaria care să evidențieze acest spirit al estului la care țin atât de mult.


Pe un drum prăfuit din apropierea unei benzinării erau adunate o sumedenie de rable, majoritatea Lada, Moskvich și alte surate comuniste. De departe pata de culoare în acest peisaj era reprezentată de Mercedesul din imagine, probabil mașina de serviciu la începutul anilor 60 a vreunui mic activist de partid sau șef de C.A.P.


Blocurile din imagine ar trebui să fie folosite doar pe post de muzee,care să amintească lumii de o perioadă nefastă din istorie, nimic mai mult. Mi se pare o blasfemie să viețuiască în ele și o cireadă de vaci...și cu toate astea, sunt locuite de oameni. Ca de obicei, comentariile românilor din grup sunt de prost gust: "Vai, ce blocuri au bulgarii ăștia, vai de capul lor". Lasă că noi suntem mai breji, avem orașele pline de construcții gotice, baroce și art-nouveau...


Că tot vorbeam de vaci...


Dacă vă faceți impresia că personajul din imagine este surprins pe stradă, rătăcind vesel între două birturi, vă înșelați. Omul ne-a fost ghid la cea mai mare pârtie de ski din Pamporovo. Iar în poză arată mult mai bine ca în realitate... Mă gândeam cum s-ar fi pregătit niște nemți să zicem dacă ar fi venit o delegație de 30 de oameni, potențial cumpărători: costum la dungă, zâmbet de complezență, figură prezentabilă, engleză impecabilă. Atât de banal și previzibil. De-asta îmi place mie p-aciia-șa, n-ai cum să te plictisești.


Nu sunt premise pentru a fuma...nu sunt și gata!


Peria de la wc a făcut picioare și s-a rezemat puțin de perete în camera unui hotel din Borovets. Probabil tocmai se întorsese de la bucătărie unde vreun maestru bucătar preparase cu ajutorul ei o mămăligă pentru înalții oaspeți din România.


Problemele tehnice nu au lipsit, desigur. A trebuit să "primim" curent deoarece șoferul a lăsat muzica să meargă în autocar toată noaptea. Bine că nu s-a ajuns la lucruri mai grave, gen manivelă sau feștilă (pentru cunoscători, asta):)


Unul dintre cuvintele cheie pentru orice călător ajuns pe pământ bulgăresc este "Mehana". Mehana sunt restaurante tradițional bulgărești, un fel de hanuri rustice de la noi, cu diferența că sunt infinit mai populare, mâncarea este excelentă în general, iar multe mehane sunt adăpostite de clădiri istorice din perioada renașterii naționale (precum cea din imagine, din Bansko). Decorul este rustic, cu mult lemn și piatră, iar muzica va fi fără îndoială tradițională (și nu turbo folk - varianta lor la manele). Aceste restaurante sunt iubite atât de bulgari, cât și de oaspeții lor, bucuroși de atmosfera deosebită și de prețurile decente.


Nu știu dacă mașina cu pricina este IMS de-al nostru sau vreo reminiscență sovietică asemănătoare, cert e că am deja o colecție impresionantă de poze cu rable de prin țările estice, iar pe unele din ele vi le arăt și vouă :)


Să nu uităm totuși ceva esențial: natura și peisajele. În lipsa conflictelor interentice și cu ajutorul unei infrastructuri îmbunătățite probabil că peninsula Balcanică ar fi fost destinația turistică nr.1 din Europa. Peisaje fantastice, diversitate etnică și culturală, tradiții bine păstrate, istorie străveche, orașe în care noul și vechiul, orientul și occidentul se îmbină ca niciunde altundeva pe bătrânul continent, oameni primitori și ospitalieri - motive arhisuficiente pentru a considera Balcanii o mare bogăție. Aici, în Bansko, peisajele îți taie răsuflarea, zona fiind un paradis pentru iubitorii de munte.

marți, 1 noiembrie 2011

Bulgaria info trip - statiunile montane

1. Pamporovo:

După un drum lung în care am luat Bulgaria "la rând" de la nord la sud, aveam să ajungem în sfârșit la Pamporovo, stațiune despre care citisem că este Perla Munților Rodopi. Încă mă mai întreb cine i-a atribuit această pompoasă catalogare. Pamporovo este o stațiune exclusiv pentru sufletul schiorilor maniaci. Este situată într-o pădure de brazi, la 1650 m altitudine, vizibilitatea fiind foarte scăzută atât spre munte, cât și spre văile ce dinspre granița cu Grecia. Spun că este o destinație exclusiv pentru cei ce s-au născut cu schiurile în picioare și cu bețele in mâini pentru că nu e absolut nimic altceva de făcut. Stațiunea nu are locuitori permanenți, este formată doar din hoteluri, restaurante și mehana - restaurante tradiționale bulgărești. Asta ar fi o problemă minoră dacă ar fi trasee de făcut prin Rodopi...dar din câte am sesizat eu, nu prea sunt. Altitudinea maximă în zonă este vârful Snejanka (1926 m), unde se află și o baragladină de releu de tip comunist, dar până acolo se ajunge doar prin pădure, nu se vede nici pomeneală de stâncă. Acum câteva zile, totul era absolut pustiu - de unde și porecla pe care a născocit-o un coleg de grup, Pampornovo - erau deschise doar un singur hotel și un minimarket, care nu primea euro...în condițiile în care acel hotel schimbă euro în leva doar în sezon:). Deci nu poti socializa cu localnici, nu poti admira vreo construcție (de vreme ce toate sunt hoteluri), nu ai unde te cățăra, poți doar să ai o priveliște drăguță de la etajele superioare ale hotelurilor, ceea ce mi se pare cam puțin pentru Perla Rodopilor. În general nu-mi place să critic, dar nu văd rațiunea vreunui om de a poposi aici în afara celor ce-și propun să schieze zi și noapte. Așa că am stat în holul hotelului - deși detest numai ideea în sine - și am băgat bere Kamenitza încercând să-mi exersez cu chelnerii puținele cunoștințe de bulgară. Impresia lăsată de stațiune a fost îndulcită de dimineață când am prins cel mai tare răsărit de când mă știu, cu plafonul de nori din depărtări fiind mult sub altitudinea la care ne aflam. Mirific! Ce trebuie neapărat remarcat: deşi locaţia este una banală, se bagă bani în ea. Hotelurile vechi sunt renovate, altele noi se construiesc, drumul până aici este bun deşi staţiunea se află în creierii pădurii (mai degrabă decât ai munţilor). Motive să veniţi eu nu prea văd:), eventual dacă vreţi să scăpaţi de nevastă îi promiteţi tot anul că o duceţi într-un loc magnific şi o aduceţi la Pamporovo...

2. Borovets:

Probabil că mă simt atât de familiar în Bulgaria tocmai pentru că suntem neamuri de ciudați, de ratați, de oameni care fac lucrurile pe dos, care preferă birtul biroului și care iau decizii imposibil de înțeles pentru cei neobișnuiți cu spațiul balcanic. Unde vreau să ajung? La fel ca și spre Pamporovo, și drumul spre Borovets este superb, peisajele taie suflarea, la fel ca și "covorul multicolor de frunze" așa cum scriam în compunerile de clasa a III-a. Dar cum intri în Borovets, nu se mai vede nimic, cu excepția pădurii dese de brazi în care se află stațiunea. Știu că ski-ul este principala atracție a zonei, dar chiar să fii la poalele celor mai înalți munți din Balcani și să nu vezi mai nimic? Și nu pentru că peisajul ar fi banal, ci pentru că este poziționată neinspirat. La fel ca și Pamporovo, nici Borovets nu are rezidenți permanenți, iar pe final de octombrie când am ajuns cam bătea vântul având în vedere că sezonul de ski începe în decembrie. Totuși hoarde de compatrioți și-au croit cumva drum printre munți și au poposit la Borovets unde serveau grătare bulgărești, umblau la bustul gol și răcneau pe limba mamă. Sunt două motive pentru care m-aș întoarce aici: traseele nenumărate spre crestele munților Rila care se pot face având ca punct de plecare Borovets (http://www.villastresov.com/attractions/hiking.php) și reîntâlnirea cu o domnișoară recepționeră de la un hotel care a stârnit murmure de admirație printre info-(s)triperii de sex masculin. Borovets este cea mai apropiată stațiune de Sofia, așa că în weekenduri aici se strâng restul sofioților care nu se duc pe Vitosha, muntele vecin cu capitala. Infrastructura este superioară celei din Pamporovo, iar pârtiile de ski numeroase, unele plecând de la peste 2500 de m. Borovets este un loc primitor pentru împătimiții de ski și pentru montaniarzii dornici de a lua la pas Munții Rila.

3. Bansko

Eh, dragii moșului, iată că am ajuns și la capitolul Bansko. Nu știu cum să vă spun eu domniilor voastre, dar aici lucrurile se schimbă radical. Ironiile fine de tractorist la care am apelat pe alocuri când v-am depănat amintiri despre Borovets și Pamporovo vor lăsa loc admirației fățișe pentru acest loc mirific. Bansko este așezat într-o depresiune cu priveliști fantastice asupra Munților Pirin, Rila și Rodopi - în depărtare. Este genul de loc în care odată ajuns te freci puțin la ochi, asta după ce inițial ai rămas cu gura căscată. Deși cu 10 metri mai scunzi decât vecinii Rila, Munții Pirin sunt considerați ca fiind cei mai spectaculoși din Bulgaria, datorită formațiunilor stâncoase din belșug și a bogăției de lacuri glaciare. Spre deosebire de celelalte două locații vizitate, Bansko este și oraș, nu doar stațiune. Deci puteți da nas în nas cu o specie rar întălnită, purtând supranumele de "bulgari" sau "băștinași", după alte surse. Ei se găsesc în număr mare, de peste 10000 de exemplare, și în fiecare dimineață când se trezesc au parte de un peisaj de poveste. Ca habitatul lor să fie încă și mai deosebit, nu au ridicat blocuri insalubre ci au păstrat nealterat centrul lor vechi, unul dintre cele mai cochete din întreaga zonă balcanică, cu străduțe, case și garduri din piatră, purtând marca arhitecturală inconfundabilă a renașterii bulgare din secolul al XIX-lea. Tot în centru am descoperit în labirintul de străzi și Biserica Sfânta Treime, începută în 1810, atunci când Bulgaria era parte a Imperiului Otoman. Otomanii au permis construirea lăcașului de cult creștin cu condiția ca pe lângă reprezentarea grafică a crucii să apară și semiluna. Așa că acum veți vedea pictate pe pereții bisericii și câteva semilune. M-a impresionat interiorul foarte viu colorat, cu stâlpi de culoare roșie pictați cu motive ortodoxe. În curtea bisericii a fost ulterior construit și un turn, în același stil național, din care se poate vedea frumos centrul orașului (când am ajuns noi, pe înserat, nu era deschis). În exteriorul centrului vechi se află zona hotelurilor. Hotelurile sunt toate în același stil, cu puține niveluri și mai degrabă dispunere pe orizontală. În acest fel, peisajul înconjurător nu are de suferit, hotelurile părând parte integrantă a peisajului urban și nu căzute acolo din satelit. Combinația lemn - piatră este de efect și aproape toate construcțiile vechi din Bansko au "adoptat-o". Singurul aspect neplăcut ochiului sunt spațiile virane încă nevalorificate. Fiind în plină expansiune, multe hoteluri au în jurul lor terenuri pline de uscăciuni, care urâțesc peisajul. La noi ar fi cert și locul preferat de atac al maidanezilor. Din fericire, la bulgari mai degrabă pisicile se ocupă cu vagabonțeala. În 2003 s-a construit și o telegondolă care vă duce la peste 1600 de metri contra a 10 leva (20 lei) dus - întors. Experiența în sine e foarte tare, din gondolă se văd fantastic munții, atât crestele Pirinului spre care ne îndreptăm, cât și Rila, care ne obturează orizontul dintr-un capăt în celălalt. Pe un pisc (Chalin valog) se coboară din telegondolă, dar se urcă în alta (cu același bilet) care duce către destinația finală, Banderishka Poliana, la 1635 metri (http://www.maxconsult.bg/clients/maxconsult/images/fckeditor/UserFiles/Image/Bansko_ski_map%20NEW.jpg). Atansion: În dulcele stil bulgar, destinația finală este situată într-o căldare deloc spectaculoasă în care se ajunge și cu mașina. Vizibilitatea este zero (nula na nula) asupra orașului Bansko și destul de limitată asupra munților. În schimb, dacă faceți 2-3 pași unde se coboară din prima gondolă (Chalin valog - 1467 m), aveți la picioare Bansko, Razlog - cel mai mare oraș din zonă, Munții Rila, iar crestele Pirinului se văd incredibil, mai ales abrupturile stâncoase. Nu ratați câteva poze de aici! Nu intru în detalii despre hoteluri, sunt destule site-uri specializate, oferta este bogată și variată.


Pamporovo în centru...puţin mai multă aglomeraţie decât la Cernobîl.


...şi o vedere spre vârful Snejanka, de unde pornesc pârtiile de ski


Once in a lifetime.


Nu poţi spune în fiecare zi că ai privit norii de sus.


Waiting for the night.



















Borovets - bere, mici, pâine şi circ


Altă viaţă...Munţii Pirin.


Tentaţie pentru all-inclusivişti






















Noile construcţii din Bansko respectă arhitectura centrului vechi...


Care centru vechi e încântător...


Chiar şi pe timp de noapte după multe beri consumate cu deosebită plăcere


Marele minus...terenurile năpădite de ierburi


Asta se vede de la punctul final al telegondolei, Banderishka Poliana (1635 m), punctul de belvedere "gândit" de bulgari...


...şi aşa de la punctul intermediar (Chalin valog - 1467 m), unde nu coboară nimeni...Munţii Pirin


...Bansko


...şi Munţii Rila.


O ultimă vedere din telegondolă. Bansko, I'll be back!

luni, 31 octombrie 2011

Bulgaria info trip - traseu

Tocmai am revenit dintr-un info trip de trei zile de la vecinii nostrii din sud. Destinatiile au fost statiunile lor de ski, Pamporovo, Borovets si Bansko - Razlog. Stiam ca o sa trebuiasca sa alerg din hotel in hotel, dar simplul fapt ca o sa stau patru zile pe drumuri si o sa ma lamuresc care-i treaba cu muntii din sudul Bulgariei era un mare motiv de bucurie. Am plecat cu un autocar in care nu stiam pe nimeni, dar asta nu era decat un prilej de a cunoaste noi personaje, cu bune si rele. Acum vreo luna mi-am procurat un ghid de conversatie roman - bulgar iar aceasta iesire nu facea decat sa ma intarate si mai tare in incercarea mea de-a dreptul pitoreasca de a invata bulgara singur. на добър час , adica sa fie intr-un ceas bun:)
Cum stațiunile cu pricina se află fiecare în alt masiv muntos (Pamporovo - Rodopi, Borovets - Rila si Bansko - Pirin), a trebuit să batem Bulgaria în toate parțile, de multe ori pe drumuri mai laturalnice, dar cu atât mai frumoase. Vremea a fost dubioasă de-a dreptul, cum ar spune legendara Romica Jurcă, instabilitatea atmosferica a fost accentuată. La altitudine, era o vreme fantastică, senin sticlă, cu vizibilitate mare spre restul masivelor muntoase sau spre zonele de câmpie. Cum coboram, eram învăluiți de nori cenușii și de o pâclă grețoasă care nu ne permitea de multe ori să vedem munții din care tocmai coborâsem. Ca de obicei, la bulgari lucrurile sunt pe dos. Frustrant a fost că am trecut prin vecinătatea a cel puțin 10 locuri pe care aș fi dorit să le văd, dar cum singurele "obiective" din program au fost hoteuri, am înghițit in sec sau m-am dres cu o Kamenitza.

1. TRASEUL:

Ziua 1: Bucuresti - Ruse - Veliko Tarnovo - Stara Zagora - Asenovgrad - Pamporovo (437 km)

Pe tronsonul Bucuresti - Stara Zagora mai fusesem, și stiam cum sta treaba. Coline domoale pana aproape de Veliko, sate parcă părăsite pe marginea drumului. Speram ca de la Veliko Tarnovo s-o apucăm spre sud prin Gabrovo - Pasul Shipka, șosea care sparge barajul munților Stara Planina și de unde văzusem poze cu adevărat spectaculoase. Din nefericire, am apucat-o pe drumul cel mai scurt și mai plictisitor, Veliko - Gurkovo. Și pe aici traversăm munții, dar într-o zonă în care nu sunt spectaculoși deloc, dar deloc, fiind la mare depărtare chiar și de Subcarpații mioritici. Dar deh, business-ul e business:), iar stațiunea Pamporovo ardea de nerăbdare să ne primească cu covorul roșu. Eram foarte curios în schimb de partea a doua, care pe hartă pare foarte interesantă. Până la Asenovgrad, puteți sforăi liniștiți, se trece printr-un podiș anost, senzație acutizată și de cenușiul cerului și de ierburile uscate prematur din cauza secetei. Ne-am mai animat puțin când am trecut prin Stara Zagora, unde însă nu am avut parte decât de aceleași blocuri cutie de chibrit - varianta cu design bulgăresc, parcă ceva mai urâte ca ale noastre, deși la mare luptă, la fotografie. Probabil nu am trecut pe unde trebuie, în caz contrar, orașul e o mare mizerie, cu sute de blocuri scorojite aruncate la nimereală pe un platou golaș. Hai cu munţii odată, hai cu toamna! Nimic. Brusc, la Asenovgrad, raportul frumos - urât se schimbă. În bine. În foarte bine...nu înainte de a mai vedea câteva blocuri odioase, parcă strănutate cu foc de undeva din spaţiu. Cu toate astea, Asenovgrad merită câteva ore alocate deoarece aici se găsesc foarte multe biserici vechi si cetatea lui Asen - evident că nu am văzut nimic din toate acestea. Drumul şerpuieşte printre versanţi împăduriţi şi stânci abrupte, în surplombă deasupra şoselei încât nu ai cum să nu te gâneşti că oricând se pot prăvăli. Sunt puse nişte plase de protecţie dar în buna tradiţie balcanică multe dintre ele au făcut picioare. Stâncile sunt formate din blocuri imense de piatră care te duc cu gândul la preistorie...sau aşa m-or duce pe mine. Culorile sunt foarte frumoase, doar e sfârşit de octombrie, pentru prima dată de la plecarea din Bucureşti toamna ni se dezvăluie în totalitate. Se urcă susţinut, autocarul ar cere time-out dacă ar ştii cum, tuşeşte şi pare că a fost fabricat la câmpie. Adorm, dar şi când mă trezesc peisajul este la fel de frumos, doar că râul Chepelare se mută din dreapta pe stânga. Vom trece şi pe lângă Mănăstirea Bachkovo, a doua ca importanţă în ţară după Rilski Manastir. Îmi doresc de mult să o văd dar îmi pun pofta în cui. Peste alţi câţiva zeci de kilometri, în dreapta se deschide drumul către Podurile de Piatră (Chudnite mostove), situate în inima Rodopilor. Trecem prin staţiunea Chepelare, unde e plin de fabrici de cherestea. Dacă nu merge cu turismul (în ciuda rezonanţei latine a oraşului care te duce cu gândul la Alpi), măcar să trăiască şi băieţii locului din ceva. La mai bine de o oră şi peste 60 de km de drum superb de când am ieşit din Asenovgrad, ajungem în staţiunea Pamporovo, situată la peste 1600 de metri altitudine. Despre ea, mai încolo-(şa).
Ce e de vazut: Manastirea Kilifarevo, Cetatea Asen (Asenovgrad), Mănăstirea Bachkovo, Podurile de Piatră.

Ziua 2: Pamporovo - Asenovgrad - Pazardzik - Kostenets - Borovets (196 km)

Urma s-o luăm la pas prin inima Bulgariei. În naivitatea mea, mă gândeam că poate oprim o oră în Plovdiv, oraş cu deosebite monumente arhitecturale din perioada Renaşterii Bulgare, cu cel mai mare amfiteatru roman din zonă şi cu un impresionant centru vechi. Ţeapă, suntem pe grabă. Până la Asenovgrad urmăm drumul pe care am venit ieri, din păcate n-am poze pentru că nu am oprit deloc, iar din autocar nu ieşea nimic mai ales că am avut şi un şofer care descoperise parcă pentru prima dată frânele, la fiecare curbă aruncându-i în dezordine care-încotro pe creştinii din autocar. Cum am scos nasul din munţi cerul s-a mohorât, transformând peisajul monoton într-unul şi mai deprimant. Apogeul a fost atins în suburbiile Pazardzik-ului, cu pârloage invadate de ierburi şi blocuri mai horror ca oriunde. Cum începem să urcăm puţin şi să ne apropiem de munţii Rila, se înseninează ca prin minune, câmpurile lăsând locul versanţilor împăduriţi. Oprim la o benzinărie în locul cu cea mai proastă vizibilitate posibilă, şoferul nostru parcă are un senzor care-i semnalează locurile cu vedere panoramică 0. La Borovets se ajunge după o urcare susţinută printr-o pădure de foioase ce lasă treptat locul coniferelor pe ultima sa porţiune. Crestele înzăpezite ale Rilei (cei mai înalţi munţi din întreg spaţiul balcanic) devin incandescente în lumina puternică a soarelui. Este foarte frumos, iar cei ce susţin că nu e nimic de văzut în Bulgaria ar trebui să-şi dea un cap în gură în aplauzele publicului în delir.
Ce e de vazut: Plovdiv.

Ziua 3: Borovets - Dupnitsa - Blagoevgrad - Bansko (138 km).

Google maps-ul şi atlasul rutier al Europei de Agostini văd un drum între Borovets şi Bansko ce taie Munţii Rila în apropierea vârfului Musala (2925, altitudinea maximă din Balcani). Bănuiesc că e mirific, dar mai mult ca sigur e în condiţii impracticabile pentru un autocar cu impresii de elită cum e al nostru. Aşa că ocolim prin Blagoevgrad şi în dulcele stil bulgar, vizibilitatea scade violent odată cu scăderea altitudinii, deşi e senin. E o pâclă foarte ciudată care parcă ia în stăpânire totul. Chiar şi aşa se zăresc versanţii vestici ai Rilei şi ca o nălucire impresionanţii Munţi Pirin, în depărtare. Am mai trecut pe drumul ăsta acum 16 ani, în drum spre Grecia, prima dată când am ieşit din ţară. Rememorez şi cad într-o stare de nostalgie legată de acea primă ieşire. Cât timp a trecut de atunci, câte s-au întâmplat şi în câte feluri s-a schimbat lumea din 1995. Îmi revin din filozofeala fără noimă când luăm drumul de Bansko din localitatea Simitli. Ne apropiem de Bansko pe un drum plin de serpentine şi de culori ireale. După ce urcăm, evident o luăm şi la vale, peisajul deschizându-se fabulos. În dreapta Pirinul este absolut impresionant, stâncos şi înzăpezit. În stânga, Munţii Rila, puternic împăduriţi şi domoli, precum nişte Apuseni cu un cap mai înalţi. În faţă, ultimele prelungiri ale Rodopilor după care se află Pamporovo. Un senin de povestit nepoţilor cum ar spune Ilie Dobre, şi gata ingredientele pentru un peisaj cu adevărat magnific. Zona Razlog - Bansko este cu siguranţă unul dintre locurile de poveste pe care Bulgaria le oferă cu dărnicie turiştilor comozi şi călătorilor dornici să descopere motto-ul Bulgariei: Magic lives here.
Ce e de vazut: Manastirea Rila (UNESCO), cartierul Varosha (cu ulite inguste si case traditionale din secolul al XIX-lea) din Blagoevgrad.

Ziua 4: Bansko - Blagoevgrad - Sofia - Pleven - Ruse - Bucuresti (557 km)

Ultima zi avea sa fie si cea mai plina de kilometri. Părăsim cu regret Bansko, mai ales panoramele mirifice asupra munților din jur. Dacă vreți, puteți asemăna zona Bansko cu zona Râșnov - Bran de la noi, unde încerci să prinzi în orizontul vizual crestele calcaroase ale Pietrii Craiului, dar și măreția Bucegilor. Drumul până la Sofia se desfășoară pe la poalele Pirinului, apoi ale Rilei, în suburbiile Sofiei fiind întâmpinați de Vitosha, refugiul de weekend al sofioților. Cu 30 de km înainte de Sofia se intră pe o autostradă ce nu apare nici măcar pe google maps, dar visul frumos se termină pe centura orașului, la fel de odioasă ca cea a Bucureștiului. Apoi urmează probabil cea mai spectaculoasă porțiune de drum bulgăresc, autostrada Sofia - Yablanitza, plină de viaducte spectaculoase, tunele ce taie muntele și deschideri senzaționale ale peisajului. În depărtare se zăresc crestele înzăpezite ale Starei Planina ce împart Bulgaria în două. Spre Plevna, peisajul se domolește, apar sate sărăcăcioase cu case din cărămidă, multe din ele părând abandonate. Prindem și un apus minunat peste ultimele zvâcniri ale munților, apoi întunericul își intră în drepturi, chiar și când traversăm câte o așezare umană. Bezna în toată regula, cu excepția unor becuri chioare uitate pe niște stâlpi. Drumurile sunt bune, polițiștii falși au intrat în hibernare, peisajele sunt superbe așa că în afară de un orgoliu prostesc sau de un naționalism tembel, nimic altceva în afara lipsei banilor nu ar trebui să vă determine să ocoliți Bulgaria. Drum bun!
Ce e de vazut: Sofia - cu bune și rele, Pleven și Mănăstirile Ivanovo și Basarabovo.



Popas intre Byala si Veliko Tarnovo.


Peisaj pitoresc cu coviltire, antene de satelit și puradei înainte de Stara Zagora.


Minarete in Asenovgrad. Deși 11% dintre populatia țării este musulmană (majoritatea turci), nu am mai vazut altă moschee în patru zile de fâțâială prin Bulgaria.


Păduri nesfârșite și mai ales nedefrișate. Vedere din Pamporovo, stațiune situată la peste 1600 de metri altitudine în Munții Rodopi.


Cer senin și pâclă lângă Blagoevgrad. Munții Rila, aflați foarte aproape abia se zăresc.
















Solitudine în Pirin, la Razlog.


Masa tăcerii din Bansko.


Fost post de poliție din perioada "democrației populare".


Peisaj urâțit de om, dar compensat prin dărnicia naturii. Dupnitsa.

luni, 10 octombrie 2011

Couchsurfing

Printre cele mai interesante lucruri pe ordinea de zi din 2011 a fost descoperirea Couchsurfingului. Pentru cei ce nu stiu despre ce e vorba, prin intermediul acestui program global, poti gazdui persoane aflate in trecere prin orasul in care locuiesti, iar la randul tau poti fi gazduit de catre unul dintre membrii comunitatii couchsurfing din toata lumea. Pentru calatori si aventurieri, care doresc ca totul sa decurga cat de low cost posibil, couchsurfingul a devenit un mod de viata. In plus, pe langa avantajul financiar, iti poti face prieteni in toata lumea si poti lua cu adevarat pulsul locului in care esti. Ca sa nu mai vorbim ca poti nimeri la un couchsurfer super tare care sa te plimbe prin locuri mai putin turistice, sau sa te duca prin carciumi dintre cele mai underground. La nici o saptamana dupa ce mi-am facut cont, am primit o cerere de gazduire! Lyubo, de 18 ani, din Bulgaria, pleca intr-o calatorie solitara prin Europa si se pare ca isi dorea din toata inima sa petreaca cateva zile si la Baicoi. In sfarsit, minunile arhitecturale si culturale ale Baicoiului vor avea prilejul sa fie descoperite. Tot cu vecinii faci treaba! Dar cine e acest personaj: Lyubo mai avea o saptamana si dadea bacul, dar si-a bagat picioarele, si-a luat la el toate cele 500 de leve (1000 de lei) agonisite intr-un an, un rucsac cat Casa Poporului si o chitara si a plecat in lume. Compune muzica clasica, invata limba romana (si chiar se pricepe), e vegan - nu mananca nimic de origine animala si nu da doi bani pe societate. Vorbeste engleski, nu engleza, dar dupa cateva zile ti se pare ca asa trebuia sa vorbeasca si Sheakspeare himself. E pasionat de limbile straine, ale o multime de dictionare la el, dar i se rupe de orice inseamna obiectiv turistic. Nu bea alcool, nu fumeaza, nu se drogheaza. Vrea sa-si petreaca toata viata in natura si sa se hraneasca doar cu ce-i ofera aceasta. Are telefon mobil, dar il tine inchis...nu de alta dar a fugit de-acasa si nu vrea sa il auda pe nea Krasimir implorandu-l sa se intoarca sa-si vada de scoala. Nu se uita la televizor si-si detesta parintii pentru ca nu-l inteleg si sunt "banali". Este incapabil sa se enerveze sau sa supere pe cineva. Este la prima iesire din tara si il ingrozeste agitatia din Bucuresti. In schimb, la Baicoi se simte ca acasa...la Byala, intre Ruse si Veliko Tarnovo. Lume putina, agitatie minima, oameni mergand agale, negrabindu-se nicaieri. In plus, sunt pomi, verdeata, seara se lasa racoare. Un singur moment mai tensionat: telefonul imi suna de zor, raspund pana la urma. Ce sa vezi? La celalalt capat al firului, politia. Ce sa aiba ei cu mine, om cinstit si un bun crestin? Ma intreaba daca il cunosc pe un "cetatean de origine bulgara", Lyuboslav. Le zic ca da. Ma informeaza ca a fugit de acasa si il cauta parintii de zor. Imi dau ultimatum 30 de minute sa sune acasa, altfel vin cu duba la mine la poarta. Ii zic lu' asta sa-i sune si sa lamureasca toata circoteca, pe asta il doare-n cur, ca el nu vorbeste cu nimeni. Ii explic ca numai de politie la usa n-am chef, se indupleca si il suna pe tatel. Telefonul se cutremura in bulgara. Lyubo al meu indruga din an in paste dobre, dobre, adica bine, bine. Dupa un secol de cinema, termina de vorbit. E impasibil, imi spune intr-o doara ca a facut taica-sau ca trenul dar ca pe el il doare la basca. Nu are nevoie de bac, de societate, de nimic. Nu mai vrea sa se intoarca in Byala, unde lumea e conservatoare si il ia la trei pazeste ca nu mananca lapte si carne El vrea sa vada lumea...ce daca n-are bani? Canta la chitara si de banii castigati isi cumpara legume din piata si gateste la oamenii care or sa-l primeasca in gazda. Nu are nevoie de mai mult.
Ce face Lyubo acum? E din nou prin Bucuresti, trebuia sa vina sa doarma la mine, dar i s-a inchis telefonul fix cand imi spunea ca e la Tineretului. L-am cautat la Tineretului, la Aviatorilor, la Gara de Nord, pe couchsurfing. Nu e nicaieri...de fapt e, dar probabil ca lumea lui uneori nu se mai intersecteaza cu lumea noastra, a roboteilor, si devine invizibil. E un personaj aproape imposibil de inteles, dar cu siguranta e un om mai bun ca si noi. Il respect foarte tare pentru ca desi are doar 18 ani, e interesat doar de esenta vietii. Nu vrea bani, glorie, faima, nimic. Vrea sa traiasca in natura, sa manance ierburi si ciupeci (nu mai radeti, ca nu la de-alea ma refeream). De doi ani nu se mai uita la fotbal: desi ii place, i se pare prea putin important, asa ca a renuntat. Vorbeste putin si incet...niciodata nu spune tampenii. This is Lyubo!
Unde vreau sa ajung cu acest post? Nicaieri! Incerc doar sa punctez cate lucruri noi si invataminte nebanuite iti poate aduce intalnirea cu un om necunoscut. Cate avem de invatat chiar daca credem ca stim prea bine ce avem de facut si cine suntem. Fiecare om are povestea lui. Prin couchsurfing sper sa descopar cat mai multe povesti si cat mai multi oameni care sa ma puna pe ganduri.


Cu Lyubo la Restaurant Balcic, in Bucuresti.


In Byala, acasa la Lyubo.

miercuri, 7 septembrie 2011

Vanzatorul ambulant de kilometri

Zilele trecute am descoperit un blog. Il vazusem de mult prin blogroll-ul multora dintre voi, dar din motive necunoscute, l-am lasat "pe mai tarziu". Am preferat destinatii mai usurele, sau prin care mai calcasem si eu, nu de alta, dar ca sa nu ma apuce vreun chef teribil de plecat fix acum cand nu-mi permit de nici o culoare. Si ce sa vezi? A fost exact cum anticipasem. M-a rupt, m-a dat cu capul de pereti, m-a aruncat instantaneu prin toate locurile despre care citeam, ca sa il parafrazez pe eroul blogului "m-a facut muci". Este vorba de mongolia.ro, aventura unui calator roman (Mihai) si a motocicletei sale (Doyle) de la Bucuresti la Ulan Bator si inapoi - evident pe alt drum. Nu prea am cuvinte sa descriu aventura acestui om, trairile sale (din fericire a gasit el cuvintele potrivite), lupta sa dusa ba cu entuziasmul, ba cu un chinuitor dor de casa si modul magistral in care a reusit sa ne transpuna si pe noi, cei ce doar jinduim la o astfel de experienta, in povestirea sa. Mihai este un om care a trait in cele patru luni cat altii intr-o viata,care si-a descoperit limitele. Desi stiam, minunata lui experienta in mijlocul minunatilor oameni pe care i-a intalnit din abundenta, nu face decat sa ma asigure ca daca iti doresti cu orice pret sa faci o treaba, pana la urma iti iese. Cu munca, truda, suferinta, dar iese. Si Mihai ne mai invata ceva extrem de valoros: sa crezi in oameni, sa crezi in bunatatea lor, si sa lasi acasa toate prejudecatile pe care ti le-a creat societatea bolnavicioasa in care traim: ucrainenii nu sunt toti raketsi, rusii nu sunt doar niste brute care toarna in ei hectolitrii de vodka (toarna, dar au si alte calitati), musulmanii sunt oameni extrem de ospitalieri - si nu teroristi, asa cum multi dintre noi credem ca fraierii. Cu cat sunt oamenii mai saraci si mai simplii, cu atat sunt mai dispusi sa imparta cu cei din jur din foarte putinul lor. El a facut asta cu motocicleta, dar se poate face si altfel...pe jos, cu bicicleta, cu masina sau cu autostopul. Important este ca dintr-o astfel de aventura sa te intorci mai bun, mai bogat spiritual, mai tolerant si mai increzator in oameni. Voi ati avea curajul si "nebunia" sa lasati totul balta si sa plecati? Si daca da, cam pe unde ati lua-o?
Pentru final, vreau sa-i multumesc lui Mihai pentru ca ne-a impartasit din experienta lui si ne-a facut pe multi sa visam...iar pentru unii visele astea inseamna mai mult decat insasi viata noastra de zi cu zi. MULTUMESC.

vineri, 3 iunie 2011

Poza zilei - episodul 16


Sunt locuri şi momente în care timpul se opreşte în loc. La începutul lunii august a anului trecut ceasul a stat. Am găsit Ceahlăul ca pe un loc mirific, un loc pe care îl voi purta în suflet totdeauna. Departe de lume, de casă, de tot...dar atât de aproape de cer şi de paradisul mult visat. (Ceahlău, România, august 2010)

joi, 26 mai 2011

Poza zilei - episodul 15


Undeva în inima munţilor Făgăraş, departe de orice urmă de civilizaţie şi în mijlocul unor peisaje înălţătoare, se găseşte o minusculă chilie săpată în piatră în care s-a retras pentru o vreme părintele Arsenie Boca. Se poate ajunge după un urcuş susţinut, mai ales în ultima sa parte, de la cabana Valea Sâmbetei în circa 20 de minute. Este o experienţă deosebită, iar pentru cei credincioşi şi în putere, un loc de pelerinaj. Eu unul am rămas fără cuvinte odată ajuns aici. (Valea Sâmbetei, Făgăraş, ianuarie 2011)

marți, 24 mai 2011

Poza zilei - episodul 14


Niciodată n-am agreat oamenii care uită de unde au plecat. Care odată ajunşi undeva sau cineva, îşi şterg cu buretele trecutul. Îmi doresc să călătoresc şi în ultimul colţişor de lume, dar n-o să uit niciodată că am crescut cu bune şi rele într-un "controversat" orăşel prahovean în care nu s-a întâmplat şi n-o să se întâmple niciodată nimic: Băicoi. Voi reveni mereu cu drag acasă şi nu voi spune niciodată nimănui că sunt din Ploieşti sau Câmpina:), aşa cum se mai poartă pe la noi. Săptămâna trecută mi-am făcut cont pe couchsurfing, iar duminică voi avea la Băicoi primul vizitator:). Cred că îl voi plimba prin locurile în care beam prin liceu pentru că alte obiective turistice eu nu ştiu să fie...unul dintre aceste locuri îl aveţi în poză. Vă aştept la Băicoi. Cheers! (Băicoi, Prahova, august 2010)

vineri, 20 mai 2011

Poza zilei - episodul 13


Proiectul "Să ne pişăm în el de oraş" continuă neabătut. După ce Nea Nicu a arătat cu degetul lui bont un întreg cartier vechi care a fost ulterior pulverizat de buldozere, nici urmaşii lui nu sunt mai breji. De mai bine de 20 de ani Bucureştiul tot încearcă să se modernizeze în loc să se regăsească. Aşa au apărut mizeriile de "Cathedral Plaza" de lângă Sfântul Iosif şi clădirea din sticlă (aia care a ars parţial) de lângă biserica Armenească...şi altele, multe din ele construcţii din sticlă înalte de câteva etaje plasate între clădiri vechi, cu personalitate şi parfum. De când cu Bulevardul Uranus, au reînceput demolările. Nu spun că nu ar trebui investiţi bani în infrastructură, dar dacă se poate ar fi bine să fie lăsate să trăiască şi bruma de clădiri vechi care au mai rămas. (Strada Berzei , Bucureşti, aprilie 2011)

miercuri, 18 mai 2011

Poza zilei - episodul 12


Mereu m-au atras locurile din afara circuitelor turistice, aşa zisele pe engleză "off the beaten path". Fără aglomeraţie, înghesuială, bliţuri de la sute de aparate foto. Totuşi, locul din imagine este mai mult de atât. Aici nu te poţi plânge de forfotă şi de zgomot. Zici doar mersi dacă mai vezi din când în când pe uliţele satului pe unul dintre cei 22 de locuitori care au mai rămas...sunt uşor de recunoscut: sunt în vârstă şi e foarte probabil să-i cheme nicolae şi să fie "supranumiţi" nea nicu:) În sat nu există magazin, aprovizionarea se face din comuna cea mai apropiată situată undeva la 12 km distanţă, mult mai "de vale". De la "Piatra Liliecilor" (foto) se poate vedea Valea Buzăului, şi undeva în depărtare, Buzăul himself. Timpul stă în loc la Târcov şi sper să nu-i vină altă idee nici de-acum încolo. (Târcov, jud. Buzău, iunie 2009)

sâmbătă, 14 mai 2011

Poza zilei - episodul 11


Chiar dacă eşti în faţa unui lăcaş de cult musulman, primul reflex pe care îl ai admirând Moscheea Sultanahmed este să-ţi faci cruce. Considerată ultima mare moschee din perioada clasică a arhitecturii otomane, Sultanahmed te copleşeşte atât prin dimensiunile sale cât mai ales prin splendoarea interiorului decorat cu plăci predominant albastre, de unde şi numele de Moscheea Albastră. Sultanul Ahmed I a fost criticat ca fiind prea îndrăzneţ comandând ca moscheea ce astăzi îi poartă numele să aibă şase minarete, rivalizând în acest fel cu cel mai sfânt loc al musulmanilor din întreaga lume, Moscheea din Mecca. Astăzi este una dintre cele mai vizitate minuni ale Istanbulului, alături de Sfânta Sofia şi Palatul Topkapi. (Sultanahmed, Istanbul, martie 2011)

joi, 12 mai 2011

Poza zilei - episodul 10


Bucegii suscită cele mai multe discuţii printre amatorii de munte din sudul ţării. Mulţi îi evită deoarece se pot întâlni din abundenţă prin pădurile întunecoase cu specia "homo-pantofarus", specie pe cale de apariţie şi în alte zone montane. Alţii îi îndrăgesc tocmai de asta: că printre namilele bărboase cu rucsacii cât casa mai poţi vedea şi o damă elegantă pe tocuri, în rochie de seară. Până la urmă e loc pentru fiecare, iar mai presus de toate aceste discuţii rămân peisajele de vis cu care suntem răsfăţaţi dacă ştim pe unde să mergem. (Bucegi, spre Cabana Mălăieşti, februarie 2008).

miercuri, 11 mai 2011

Poza zilei - episodul 9


"Nababul" aşa cum era cunoscut Grigore Cantacuzino, a rămas în istorie pentru cele trei palate pe care le-a comandat. Boier foarte bogat, de două ori prim ministru în timpul domniei lui Carol I, Cantacuzino nu a mai apucat să-şi vadă terminat palatul de la Floreşti Prahova, ridicat pentru nepoata sa, Alice. El a murit în 1913, cu puţin timp înainte de finalizarea parţială a construcţiei. Celelalte două palate ce-i poartă numele sunt Palatul Cantacuzino din Bucureşti (astăzi Muzeul George Enescu) şi Castelul Cantacuzino de la Buşteni. După război, palatul a avut o soartă tristă. Lăsat în paragină de regimul comunist (după ce fusese prădat de ruşi), este prădat sistematic de localnicii care iau piatră din el. Astăzi, mai putem vedea doar nişte ruine pe care scrie "Pericol de prăbuşire" , dar punându-ne puţin la lucru imaginaţia, cu uşurinţă ne putem da seama că încă o construcţie de o deosebită valoare şi frumuseţe este lăsată să moară încet. Palatul se găseşte în oraşul (deh, aşa cere UE, populaţie urbană peste 50%) Floreşti, unde se poate ajunge virând stânga la prima intersecţie de după motelul Paralela 45 (20 de km de Ploieşti spre Câmpina).
(Palatul Cantacuzino "Micul Trianon" , Floreşti, Prahova, octombrie 2008)

marți, 10 mai 2011

Poza zilei - episodul 8


Pe drumul ce duce de la Sibiu către Mediaş se află un sat tipic săsesc numit Slimnic. Localitatea este vizitată de mulţi turişti, în special nemţi, deoarece aici puteţi găsi ruinele unei foste mari cetăţi ţărăneşti săseşti de secol XV, restaurată parţial în anii 50 şi intrată timid în circuitul turistic. Panoramele asupra zidurilor masive şi asupra satului sunt minunate privite din turnul de apărare şi din clopotniţă. Acum aproape doi ani, taxa de intrare se ridica la imensa sumă de 1 leu. Dacă nu vă simţiţi în putere să faceţi o asemenea investiţie, puteţi încerca să vă strecuraţi printr-una dintre spărturile zidului, nu e nici o ruşine:). Ca în majoritatea satelor din sudul Transilvaniei, saşii sunt o specie rară, pe cale de dispariţie. Iată ce spune recensământul din Slimnic: germani (1977: 2026 locuitori, 1992: 171 locuitori, 2002: 44 locuitori). În curând or să fie pe minus, dar nu e nici o problemă, are cine să locuiască în casele lor... (Slimnic, Sibiu, septembrie 2009)

luni, 9 mai 2011

Poza zilei - episodul 7


Probabil că fiecare dintre noi avem un loc al nostru în care odată ajunşi uităm de problemele, neîmplinirile şi tristeţile ce ne asaltează în viaţa de zi cu zi. Un loc pe care îl idealizăm şi pe care îl iubim ca pe o persoană, sau de ce nu, mai mult de atât. Un loc de care răul şi urâtul să fie străine, în care ne simţim mai aproape de esenţa adevărată a vieţii. Poate fi un câmp de flori, satul bunicilor, un deal ferit de forfota oraşului sau chiar un oraş de care ne leagă multe. Pentru mine, Locul este Piatra Craiului, unul dintre cele mai frumoase masive muntoase din Carpaţii noştrii. Prima dată am ajuns aici când aveam doar 9 ani, dar de atunci am mai fost de nenumărate ori şi treptat, odată cu trecerea anilor, am realizat că este locul de care mă simt cel mai ataşat. (Piatra Craiului, Braşov, septembrie 2010)