Sarajevo - oraşul fără pereche

Sarajevo - oraşul fără pereche

marți, 22 martie 2011

Hoinar prin Istanbul


Orice oraş din lumea asta ţi se dezvăluie atunci când îl iei la picior, când eşti nevoit să foloseşti limbajul semnelor în lipsa altuia, când intri în rând cu localnicii. Pentru a înţelege ceva din cultura locului, musai trebuie să mănânci într-un loc frecventat de localnici sau să te pierzi prin cartierele mai puţin turistice acolo unde oamenii se comportă natural, îşi trăiesc bucuriile şi dramele de zi cu zi nestingheriţi de puhoaiele de străini ce se revarsă asupra lor. Asta mi-am dorit cel mai tare în momentul în care am ştiut că o să ajung la Istanbul...să hoinăresc fără ţintă, să mă împiedic de copii ce aleargă pe străzi cu ghiozdanele în spate, să pot spune "hai pe strada asta să vedem unde ajunge"...să respir aerul îmbibat de mirosuri noi. După dimineaţa în care am fost turist convenţional, a urmat o după-amiază însorită în care singura grijă era să nu mă rătăcesc în asemenea hal încât să îmi fie cu neputinţă să ajung la hotel la ora 20:00 când aveam întâlnire cu grupul. Şi am purces noi, trei fete şi doi reprezentanţi ai sexului tare din faţa Sfintei Sofia către zări necunoscute. Deşi nu am făcut-o intenţionat, mi-am dat seama că harta e pe noptiera de la hotel, până la urmă a fost mai bine aşa, am avut mult mai multe surprize. Am pornit agale pe ceea ce pare a fi cea mai turistică arteră a Cornului de Aur, Yeniceriler Cadesi, sau "strada cu tramvai" cum o numeam între noi, care lasă în stânga Moscheea Albastră şi pătrunde adânc în interiorul peninsulei.


O imagine pe care o puteţi vedea oriunde în Istanbul: vânzători ambulanţi de "kestane" prăjite, care cu cât au căruciorul mai aproape de zona 0 (Topkapi - Hagia Sofia - Sultanahmet) cu atât cresc numărul de TL (turkish lira) din dreptul preţului. Preţurile în lire turceşti sunt foarte simplu de transformat în euro sau lei greoi, 1 lira = 2 lei , 1 euro = 2 lire. S-au dus vremurile când nici măcar nu se puteau citi preţurile în lire, atât de multe zero-uri aveau în coadă. În 1996, singura dată când am mai fost în Turcia, 1 dolar parcă era în jur de 210.000 de lire turceşti. Trebuia să fii premiant ca să nu te fure băieţii... deci 400 de grame de castane costă cam 20 de lei, nu ştiu cine o fi temerarul care să bage în el atât. În plan îndepărtat nişte dorei la lucru, nu ştiu cum se făcea că tocmai atunci erau în pauză:)


Magazinele de dulciuri te fac să-ţi curgă balele instant, chit că ai sau nu acest obicei în viaţa de zi cu zi. Rămâi şi te uiţi ca un lihnit, prezentările din vitrine sunt absolut incredibile, turcii sunt neîntrecuţi în arta de a-şi vinde bunătăţile. Aici fetele noastre românce l-au convins foarte repede pe tânărul din imagine să accepte să pozeze, mai ales că noi, băieţii nu eram în câmpul lui vizual. Am şi intrat să vedem cum stă treaba cu preţurile, n-am luat nimic, dar fetele nu prea mai scăpau de el, era tot numai un zâmbet...


Nu trebuie să fii o piţipoancă duhnind a parfum combinat cu sudoare sau un manelică cu vârfurile pantofilor aducând a armă albă pentru a merge în Istanbul la "shopping". Nici măcar un împătimit al cumpărăturilor fără trăsăturile enunţate mai sus:). Culorile sunt atât de ademenitoare, vitrinele atât de bine puse în valoare şi gama de produse atât de diversă încât şi un neavenit într-ale shoppingului asemeni mie poate rămâne fascinat de mărfurile expuse în "miliardele" de buticuri ale Istanbulului. Puţinele lucruri cu care m-am întors acasă le-am achiziţionat din astfel de prăvălii, în bazar era prea complicat, trebuie să ai arta negocierii în sânge şi multă răbdare şi timp pentru a-ţi putea lua orice de la un ceainic şi până la ditamai covorul. Vânzătorii de aici au slavă domnului şi răbdare, dar mai ales timp...în Orient timpul trece altfel.


Istanbulul este împărţit oarecum formal în trei mari părţi distincte: zona oraşului vechi numită şi "Cornul de Aur" unde sunt concentrate toate splendorile imperiale bizantine sau otomane, zona oraşului nou, aflată tot în Europa, dar de cealaltă parte a istmului, cu marile cartiere Galata, Beyoglu sau Besiktas (microbiştii or să le reţină mai uşor) şi zona asiatică, mai puţin vizitată, de care voi vorbi în altă postare. Toate pozele din această postare sunt din "Cornul de Aur", care deşi pe hartă pare uşor de traversat la picior, în realitate este imens. Densitatea de monumente (în mare majoritate islamice) este copleşitoare. Pe bulevardul principal (cu linia de tramvai), Yeniceriler Cadesi, între Sfânta Sofia şi intrarea în Marele Bazar, pe ambele părţi ale drumului vom admira moschei, fântâni, morminte ale marilor conducători otomani, merdese, muzee şi chiar o biserică bizantină. Dacă ar fi fost să intru în fiecare monument doar din această zonă foarte restrânsă, cred că aş fi pierdut lejer o zi. Toate sunt foarte bine întreţinute, dovadă a faptului că turcii îşi respectă înaintaşii dar ştiu la fel de bine şi să-şi vândă istoria milioanelor de turişti de pretutindeni.


Cu siguranţă că majoritatea rezidenţilor capitalei noastre dragi au momente când îşi doresc orice numai să fugă de aglomeraţia de Bucureşti. La mare, la munte, pe bloc sau în vreun canal, orice, numai să nu mai fie atâta lume, să te poţi bucura de puţină linişte. Şi eu fac parte din categoria mai sus numită. Numai că percepţia mea despre ceea ce înseamnă un loc aglomerat s-a schimbat radical după experienţa Istanbul. Poza de mai sus redă cu fidelitatate atmosfera oraşului...nu mi s-a părut deloc deranjant, aglomeraţia e ceva natural aici, nimeni nu te îmbrânceşte, nu te înjură sau nu se enervează. Sunt conştienţi că sunt mulţi şi că trebuie să trăiască în comun...poate văd eu lucrurile mai frumoase decât sunt, dar nebunia asta de nedescris din Istanbul e preferabilă aglomeraţiei de la noi, cu corporatişti corpolenţi, blazaţi şi grăbiţi sau pensionari comunişti cu sacoşe unsuroase pline cu peşte în căutarea doamnei cu coasa la orele de vârf. Orientalii sunt mult mai naturali, mai relaxaţi, mai toleranţi. Ia să te puna dracu' să calci pe picior vreo "femeie de carieră" la metrou sau să ai vreun rucsac în spate într-un autobuz înţesat de pensionari...spectacolul este asigurat.

joi, 17 martie 2011

Un vis împlinit: Sfânta Sofia


Ca orice călător care crede că se respectă câtuşi de puţin, am citit destul de mult despre Sfânta Sofia înainte să îi trec pragul. Şi de pe net, şi dintr-o carte despre Istanbul şi monumentele sale, şi din Istoria Bizanţului. După ce am ajuns în curtea imensă ce o înconjoară, am început să realizez unde sunt...când am intrat în interior, am uitat absolut tot ce citisem despre ea, aproape că nici nu mai puteam sta în picioare. Nu mai conta în ce an se clădise, câte incendii o mistuiseră de-a lungul anilor sau ce funcţiune are în prezent. Conta doar că eram acolo şi că mă număram printre norocoşii care au apucat în viaţă să vadă cu ochii lor o asemenea minunăţie de nedescris în cuvinte. Tot ce-mi mai aminteam erau cuvintele împăratului Justinian, părintele bisericii, atunci când a trecut prima oară pragul Hagiei Sofia: "Solomon, te-am învins!". Din reflex, m-am închinat atunci când am ajuns înăuntru, nu doar pentru că la bază este biserică ortodoxă, ci şi pentru că nu-mi venea să cred ceea ce aveam în faţa ochilor. Combinaţia elementelor specifice unei biserici creştin-ortodoxe cu cele ale unei moschei, nu are darul neapărat de a şoca, ci mai mult de a copleşi minusculul vizitator prin conştientizarea faptului că se află într-unul dintre cele mai încărcate de istorie locuri din lume. Hagia Sofia este de departe cea mai importantă lucrare de arhitectură bizantină din istorie, iar clădirea ei se spune că a influenţat pentru totdeauna istoria arhitecturii. Pentru aproape o mie de ani a fost cea mai mare biserică din lume, fiind "detronată" în 1520 de Catedrala din Sevilla şi ulterior de alte biserici din vestul Europei, odată cu cristalizarea şi perfecţionarea stilului gotic. Spre deosebire de acestea din urmă, exteriorul nu are darul de a impresiona decât prin masivitate. Se ştie că arhitectura bizantină a pus mare preţ pe decorarea interiorului, şi nu a exteriorului. A exercitat deasemenea o influenţă imensă asupra a ceea ce avea să fie arhitectura otomană. Marile moschei construite de arhitecţii otomani în frunte cu Mimar Sinan, au avut ca model Sfânta Sofia, asemănările structurale fiind vizibile chiar şi pentru cei mai puţini familiarizaţi cu domeniul. Probabil că dacă nu ar fi existat Sfânta Sofia, întreaga istorie a arhitecturii ar fi arătat altfel decât cum o cunoaştem astăzi...

Primul lucru care te izbeşte în momentul în care păşeşti înăuntrul Hagiei Sofia este imensitatea ei. Simţi nevoia să te opreşti puţin şi să încerci să cuprinzi cu privirea întreg interiorul. Deoarece nu eram în plin sezon turistic, aproximez că erau "doar" vreo sută de oameni înăuntru, cu toate acestea biserica părea aproape pustie. Un alt element care iese în evidenţă chiar fără a te concentra neapărat asupra lui este acustica extraordinară. Chiar dacă nimeni nu vorbeşte tare, totuşi parcă fiecare murmur de admiraţie poate fi captat cu mare uşurinţă. Am tot încercat să-mi imaginez cum a avut loc construirea acestui colos acum 1500 de ani şi mi-e cu neputinţă să înţeleg câtă muncă, migală şi credinţă au fost necesare pentru a desăvârşi o asemenea capodoperă. Construcţia întregului ansamblu a durat doar 5 ani, între 532 şi 537 d. Hr., iar la ridicarea ei au contribuit peste 10.000 de muncitori şi 1000 de artişti decoratori.

Acum mai bine de treisprezece ani, am avut norocul şi privilegiul să pot vedea cu ochii mei la o vârstă foarte fragedă Catedrala din Chartres şi Notre Dame de Paris. Am rămas foarte impresionat, nu mai văzusem niciodată atâta grandoare, în plus eram la vârsta marilor descoperiri şi întrebări. Între timp paşii m-au mai purtat la Stephansdom din Viena sau la catedrala Sfântul Vitus din Praga. Mi-au plăcut mult, dar în special din punct de vedere artistic. Aici a fost marea revelaţie pe care am încercat-o la Sfânta Sofia: nu mai era vorba doar de ceva ce place ochiului, ci aproape de o exaltare nemaiîntâlnită a tuturor simţurilor, ceva ce doar la concertele celor două trupe de muzică preferate mai simţisem. Probabil că e ceva foarte subiectiv la mijloc, şi anume conştientizarea împlinirii unui vis. Atunci când ai citit ani în şir despre Mihai Viteazu iar personalitatea sa te-a impresionat, o vizită la monumentul de la Călugăreni poate căpăta conotaţii substanţial diferite de vizita unui individ care nu va vedea acolo decât un monument nu foarte reuşit în mijlocul unei peisaj monoton. Discurile imense cu inscripţii din Coran agăţate de stâlpii bisericii trec neobservate de unii vizitatori, dar cum eu văzusem poze din interior încă din copilărie şi panourile uriaşe mi-au rămas în minte, inscripţiile respective au căpătat o cu totul altă dimensiune. Ele au fost adăugate în urma marii restaurări din secolul XIX comandate de sultanul Abdulmecid şi realizate de caligraful Kazasker İzzed Effendi în 1849 şi au astăzi un impact vizual deosebit.

Hagia Sofia (convertită în Aya Sofia după transformarea ei în moschee) de astăzi este a treia mare biserică ridicată în acest loc. Celelalte două, ridicate de Constantin al II-lea şi Teodosiu al II-lea, au fost mistuite de flăcări în urma unor revolte în perioada de început a Imperiului Bizantin. Justinian I a hotărât începerea lucrărilor la noua perlă în ideea că aceasta va depăşi în măreţie tot ce fusese construit vreodată până în acel moment. Au fost angajaţi doi arhitecţi, Isidor din Millet şi Anthemius din Tralles care vor începe lucrările la actuala biserică. Materialele de construcţii vor fi aduse din toate cotloanele imperiului, de la Efes până în Siria. A fost inaugurată în 537 de către împărat, împreună cu Patriarhul Constantinopolelui. În urma unui mare cutremur, domul s-a prăbuşit, dar a fost refăcut în anul 562 de către nepotul lui Isidor şi a supravieţuit până în zilele noastre. Credincioasă imperiului, Sfânta Sofia s-a degradat progresiv, odată cu slăbirea puterii Bizanţului în lume. Se spune că în 1453, anul când Constantinopolul a fost cucerit de otomani, biserica era într-o stare avansată de degradare. În acelaşi an a fost transformată în moschee, fiind mai bine de 500 de ani cel mai important lăcaş de cult al musulmanilor din Imperiul Otoman şi model pentru majoritatea moscheilor ce aveau să împânzească în următoarele secole Istanbulul dar şi alte oraşe importante ale otomanilor. Au fost adăugate elemente specifice cultului musulman, ca mihrabul (peretele semicircular ce indică Mecca şi deci direcţia în care musulmanii trebuie să se roage), minbarul (platforma de unde Imamul conduce rugăciunea sau se adresează credincioşilor), o loggie, mausoleele sultanilor Murad al III-lea şi Mehmet al III-lea, fântăna unde înainte de rugăciune musulmanii se purifică şi minaretele, patru la număr, cele din partea vestică fiind opera marelui arhitect otoman Mimar Sinan, unul dintre primii din istorie care au proiectat clădiri antiseismice. Odată cu prăbuşirea Imperiului şi cu apariţia Turciei moderne condusă de carismaticul Ataturk, moscheea a fost restaurată şi transformată în muzeu, aşa cum o găsim astăzi.

Cel mai revoluţionar element al Sfintei Sofia este cu siguranţă cupola sa. Deşi primele cupole au fost introduse în arhitectură de romani (exemplul cel mai bun fiind Panteonul din Roma), ele au fost desăvârşite şi revoluţionate de către bizantini. Iar cupola Sfintei Sofia este cea mai reprezentativă din arhitectura bizantină. Ea pare că pluteşte deasupra spaţiului imens al bisericii, o să găsiţi asta scris oriunde, dar ajunşi la faţa locului, pueţi să vă convingeţi că nu sunt doar vorbe goale. După ce s-a prăbuşit în urma unui seism, nepotul lui Isidor i-a adăugat un tambur înalt de şapte metri. Peretele acestui tambur, sensibil înclinat către interior a fost punctat de 32 de ferestre. Sistemul de susţinere al cupolei este tipic bizantin, format din patru stâlpi puternici ce susţin patru arcade, între care sunt construite patru triunghiuri curbate (pandantivi). Aceşti pandantivi au dublu rol, atât estetic, cât şi structural, facilitând forţelor laterale ale cupolei să descarce pe pereţi exteriori şi nu pe stâlpi. Deasemenea ferestrele domului au un deosebit efect estetic, lumina ce intră prin ele oprindu-se pe pereţii ornamentaţi ai bisericii, învăluind-o în mister.

Sfânta Sofia este celebră şi pentru splendoarea mozaicurilor sale, tot o marcă înregistrată a artei bizantine. Multe dintre aceste mărturii s-au pierdut în timpul celei de-a patra cruciade (1204), când invadatorii occidentali au cucerit Constantinopolul şi au provocat distrugeri inimaginabile, printre care şi distrugerea mozaicurilor bizantine. Multe mozaicuri "au făcut picioare" şi au ajuns la Veneţia, locul de unde a pornit cruciada. După căderea Constantinopolului în mâinile otomanilor, mozaicurile au fost tencuite. Religia islamică interzice reprezentările de orice fel ce înfăţişează fiinţe, astfel încât locul operelor bizantine a fost luat de reprezentări de artă otomană. După transformarea bisericii în muzeu, s-au făcut eforturi imense de salvare a mozaicurilor bizantine acoperite de sute de ani, încununate parţial de succes. Printre cele mai celebre regăsim mozaicul Comnenus (foto sus), datat 1122, înfăţişând-o pe Fecioara Maria, ţinându-l în braţe pe Iisus. Ea este încadrată de împăratul Ioan Comnenus al II-lea şi de împărăteasa Irina. Este incredibil cum la mai bine de 900 de ani de când a fost realizat, mozaicul îşi păstrează nealterată frumuseţea, dar mai ales strălucirea coborâtă parcă din alte lumi.
Mozaicul Deësis, este considerat ca fiind cel mai valoros dintre cele salvate, datorită fineţii cu care a fost lucrat, dar mai ales expresivităţii figurilor umane reprezentate de Fecioara Maria, Ioan Botezătorul şi Iisus Hristos. Se presupune că datează din 1261. Partea de jos a fost serios deteriorată în cursul procesului de restaurare, o poză cu mozaicul complet putând fi văzută la baza lui. Pozele şi descrierile şchioape de care sunt în stare pălesc pe lângă frumuseţea pură a operelor.
Priveliştea asupra "vecinei", Moscheea Sultanahmet este minunată de la etajul Sfintei Sofia.

Istanbul by night


Asta era una dintre curiozităţile mele legate de Istanbul: oare cum arată noaptea? Mă gândeam că e luminat foarte frumos, evident că nu mă aşteptam să regăsesc bezna anilor 80 de pe la noi, dar totuşi nu aveam idee dacă turcii pun tot atât de mult preţ pe acest aspect precum vest-europenii. Trebuie să mărturisesc că e minunat, nu este cu nimic mai prejos decât Parisul sau Viena spre exemplu. În plus, poziţionarea geografică de cinci stele, cu Bosforul în prim plan şi nenumăratele dealuri de pe care panoramele asupra oraşului sunt superbe, îl transformă într-un loc încă şi mai încântător pe timp de noapte. Primul contact cu Istanbulul l-am luat după 9 seara, aşa că pot spune că am făcut din prima un tur de noapte cu autocarul. Am rămas din primul moment stupefiat de întinderea imensă pe care se desfăşoară. De la intrarea în oraş pe autostradă venind dinspre Edirne şi până la hotelul nostru, situat la cinci minute de mers pe jos de Sfânta Sofia, am făcut aproape o oră, fără ca circulaţia să fie foarte intensă. Mi-am zis că e imposibil să mă orientez vreodată prin el, dar pe lumină, pare mai logic şi mai uşor de desluşit.


După ce ne-am tras puţin sufletul după ziua petrecută în autocar şi am făcut un tradiţional duş, am plecat la o plimbare de seară prin împrejurimi să luăm pulsul Istanbulului nocturn. Şi avea un puls destul de bun...populaţie era pe străzi, lume pe la restaurantele turceşti, dorei care lucrau la un pasaj rutier, chiar şi nişte dubioşi în zona portului Eminonu. Primul lucru care mi-a atras atenţia a fost faţada gării din Istanbul (gării din partea europeană), aflată la câţiva paşi de hotelul nostru. Gara se numeşte, la fel ca întreg cartierul, Sirkeci. Are o faţadă foarte frumoasă, de inspiraţie europeană, ca multe ale edificii ridicate în ultimii zeci de ani de viaţă ai Imperiului Otoman. Arhitectul clădirii, un prusac trimis de către guvernul german în Istanbul pentru a studia arhitectura otomană, a gândit actualul terminal al gării astfel încât să fie şi foarte modern pentru acele vremuri, fiind dotat cu lămpi de gaz şi încălzit pe timp de iarnă. Totodată Gara Sirkeci face de mai bine de o sută de ani legătura feroviară între Istanbul şi restul Europei, celebrul Orient Express având aici punctul terminus.

Din păcate, vremea era cât se poate de neplăcută pentru o plimbare de seară, era frig de-a binelea şi bătea un vânt neprietenos dinspre Bosfor. Motive insuficiente pentru a sista plimbarea, dar suficiente pentru a o scurta semnificativ. Am ieşit din labirintul de străduţe pline de chioşcuri cu haine şi de magherniţe cu doner kebap şi shaorma şi fix în faţa noastră a răsărit de niciunde Sfânta Sofia. Evit să o numesc biserică, muzeu sau moschee pentru că fiecare o consideră aşa cum simte. Am tras câteva cadre sub ochii ageri ai unui militar cu arma din dotare la purtător, apoi ne-am continuat răsfăţul vizual cu o sumedenie de monumente extrem de frumos lucrate, fântâni, moschei, şcoli de învăţare a Coranului (Medrese). După cum spuneam, în zona aceasta a Istanbulului densitatea de monumente este incredibilă, ca o comparaţie pentru cei ce au ajuns şi în Viena, evident mai mare decât în zona Ring-ului vienez.
Deja am sesizat că străzile se goliseră, magazinele şi restaurantele închiseseră, oraşul devenea destul de pustiu. După ce colegii de plimbare s-au retras la hotel, am mai dat o scurtă tură prin zona portului, unde bătea un vânt cumplit şi pe deasupra, mai era şi plin de suspecţi. Am abandonat ideea de a trece podul Galata pentru a ieşi din Cornul de Aur, dar în drumul de întoarcere spre hotel am nimerit lângă una dintre cele mai valoroase moschei, Yeni Camii. A avut nu mai puţin de trei arhitecţi, şi a fost finalizată în 1665, la mai bine de jumătate de secol distanţă de la proiectarea sa inţială. Motivele întârzierii au fost de natură politică, în această perioadă succedându-se la tron mai mulţi sultani care nu s-au înţeles în vederea finalizării construcţiei. Zona portului Eminonu, zonă comercială, adăpostea numeroşi evrei la finele secolului al XVI-lea, motivul ridicării moscheii în acest loc fiind tocmai de a creşte sfera de influenţă islamică şi în această parte a vechiului Constantinopol. Astăzi, moscheea este una dintre cele mai cunoscute şi vizitate din Istanbul, împreună cu Sultanahmed şi Suleymaniye, datorită atât valorii sale artistice, cât şi a poziţiei deosebit de pitoreşti de lângă podul Galata. Seara este foarte frumos luminată, reflecţia sa în apele Bosforului dând naştere unei imagini deosebite pentru cei ce o văd dinspre mare. După un kebap servit direct de la fast food şi o limonadă Uludag (se găseşte şi la noi prin magazinele de cartier cu patroni turci), am luat calea hotelului cu gândul la următoarea zi în care aveam să simt cu adevărat cum stă treaba cu imensa metropolă - capitală imperială.

luni, 14 martie 2011

Pe urmele bizantinilor şi otomanilor: Istanbul - introducere


Cu ce să începi când vine vorba de vechiul Bizanţ, măreţul Constantinopol sau acctualul Istanbul? Cu un îndemn: tovarăşi, dragi călători din cele patru zări, iubiţi boschetari ce trageţi din pungile cu vise, stimaţi telespectatori şi radioascultători, scumpi corporatişti ce munciţi 30 de ore pe zi, faceţi-vă timp, împachetaţi-vă trei ţoale şi îndesaţi două sandviciuri cu salam victoria şi fuga la Istanbul cu voi! Acum serios, fiecare cu gusturile şi personalitatea lui, dar pe mine personal, Istanbulul m-a lăsat mut de uimire. Am simţit că am ajuns în centrul lumii, acolo unde s-au strâns toate frumuseţile lăsate pe pământ de Dumnezeu (zis şi Allah) şi desăvârşite de om. Aici trecutul, prezentul şi viitorul sunt la fel de bine reprezentate. Un oraş viu, invadat la propriu de tineri, un furnicar absolut de nedescris, întins pe o suprafaţă imensă, cu discrepanţe năucitoare între străzi aflate la 50 de metri distanţă una de cealaltă. Cel mai exigent om din lume va găsi cu siguranţă în Istanbul ceva care să-l cucerească, fie că e vorba de lux, de sărăcie, de bogăţia de monumente islamice sau creştine, de abundenţa de fructe proaspete, de diversitatea etnică şi culturală, de frumuseţea băştinaşelor sau a minaretelor moscheii Suleymaniye în lumina apusului. Şi mai presus de asta, e atât de aproape...cu două opriri culturale absolut necesare la Veliko Tarnovo şi la Edirne, din Bucureşti nu se fac mai mult de 12-13 ore cu maşina. Au dispărut şi legendele legate de barbarii bulgari care atacă autocare pline cu străini pe care ulterior îi mănâncă, aşa că nu vă rămâne decât să mergeţi la Istanbul...şi dacă nu vă place, mă înjuraţi la întoarcere:).


Ce puteţi face la Istanbul? În primul rând, nu aveţi cum să vă plictisiţi oricât de ursuzi şi mofturoşi v-aţi găsi. Măcar pentru faptul că de îndată ce veţi scoate capul din hotel va trebui să vă feriţi din calea milioanelor de Schumacheri care se cred pe circuitele de formula 1. Vă puteţi îngrăşa...asta cu siguranţă. Cât vezi cu ochii, restaurante, fast-food-uri, shaormerii, cofetării, toate posesoare ale unor vitrine apetisante cărora nu ai cum să le rezişti. Mai puteţi să vă rătăciţi, dar cu cât vă veţi dezorienta mai tare cu atât veţi descoperi locuri mai interesante şi panorame mai potrivite pentru "momente Kodak". Puteţi deveni mai cinstiţi, chiar dacă forţat, şi asta deoarece nu ai cum să faci blatul pe "R.A.T.I", cel puţin în tramvaie. Sistemul e asemănător celui de la metroul bucureştean, cu turcaleţi încruntaţi care şed într-o gheretă şi urmăresc fiecare mişcare a potenţialilor blatişti. Puteţi schimba continentele într-un sfert de oră cu doar 3,5 Ron atât cât costă un bilet pe feriboturile care fac legătura între cele două ţărmuri. Drumul durează destul de puţin, dar e o plăcere să stai la etaj, în bătaia vântului, şi să admiri cu un ochi palatul Dolmabahce şi cu celălalt Uskudar-ul. Dacă aveţi patima negocierilor în sânge, puteţi să vă desăvârşiţi în cel mai mare bazar acoperit din lume. Aici nici măcar o brichetă nu se cumpără fără tocmeală. Am ajuns în bazar, dar mi-a fost imposibil să cumpăr ceva, am preferat să admir multitudinea de oameni, de culori, de bunătăţi şi arhitectura tipic orientală a bazarului. De vizitat, nu mai aduc vorba...puteţi să vizitaţi cât vreţi, chiar şi în stil nipon, făcând poze la două aparate şi alergând dintr-un loc în altul, nu aveţi nici o şansă să epuizaţi bogăţia de monumente cu care Istanbulul răsfaţă orice musafir. Aaaa, şi mai e ceva: o puteţi pune de-un diabet zaharat dacă intraţi în minunatele lor cofetării ori de câte ori o să v-o ceară papilele gustative. Preferatele mele au fost "tulumbele", nu ştiu cum să le descriu, în orice caz nişte prăjituri însiropate foarte dulci:).


Ce puteţi vizita în Istanbul? Puteţi vizita nenumărate minunăţii, tot ce vă pot spune cu certitudine e că nu le veţi epuiza niciodată. În cele două zile petrecute pe malurile Bosforului (ah, ce-mi plac clişeele:P), am încercat să vizitez cât mai multe obiective, dar fără a neglija şi alte aspecte precum mersul fără orizont pe străduţe, plimbarea cu vaporaşul, deliciile culinare şi bineînţeles pufăitul narghilelei. Densitatea de monumente din Cornul de Aur este de neînchipuit, fiecare ulucă din fiecare gard are istoria ei. Iniţial, mi-am propus ca o zi să o petrec în zonele mai puţin comerciale ale oraşului. N-am reuşit, deoarece Cornul de Aur este imens şi, contrar închipuirilor mele iniţiale, are nenumărate zone cât se poate de autentic orientale, cu copii jucând fotbal în mijlocul străzii, sau cu birturi pe jumate dărâmate în care se strâng pe seară bătrânii la un ceai sau o narghilea. De multe ori tindem să minimalizăm importanţa monumentelor arhicunoscute, în care ştim dinainte că ne vom călca pe picioare cu sute sau mii de alţi turişti, şi alegem variantele mai "underground", mai "off the beaten path". Şi eu fac la fel, dar sfatul meu este ca în Istanbul, oricât aţi sta la coadă la bilete, oricâtă îmbulzeală ar fi, să nu cumva să rataţi Sfânta Sofia, Moscheea Sultanahmed (Albastră) sau Palatul Topkapi. Pe mine, fiecare în parte, din motive diferite, m-a lăsat mut. Primii paşi în Sfânta Sofia nu îi voi uita niciodată. Eram atât de emoţionat (şi pentru că îmi doream de ani de zile să ajung aici) de măreţia şi frumuseţea interiorului încât m-au cam lăsat genunchii şi mi-a luat câteva minute să-mi revin. Pe lângă cele trei "landmark-uri" ale oraşului, aflate la doi paşi unul de celălalt, am mai vizitat Bazilica Cisternă, Marele Bazar, Palatul Dolmabahce, Episcopia Ortodoxă şi Moscheea Suleymaniye, voi reveni cu câteva vorbe despre fiecare când va fi cazul.
Am auzit voci care susţin că toate moscheile sunt la fel, şi că dacă vizitezi Sultanahmed este arhisuficient. Fiecare cu părerile lui, eu am încercat să intru în cât mai multe (trebuie avut în vedere că în timpul celor cinci rugăciuni din timpul unei zile, accesul este interzis non-musulmanilor), şi pot spune că fiecare dintre ele au particularităţile sale, modele florale distincte minuţios realizate şi arhitecturi diferite, chiar dacă evident se pot găsi o sumedenie de similitudini.

duminică, 13 martie 2011

Destinaţii mai puţin bătute

Pe blogul lumeamare.ro a fost lansat un concurs pentru posesorii de bloguri de călătorii sau pur şi simplu pentru plimbăreţii anonimi din toate colţurile ţării. Se vor face două liste cu locuri mai puţin bătute. Prima listă, cu locuri în care deja am ajuns iar cea de-a doua cu locuri în care mi-aş dori să ajung. Îmi permit să mă bag şi eu în seamă deşi am călătorit mai puţin decât alţi colegi "de breaslă". Mulţumim pentru iniţiativă:)

5 locuri în care am ajuns:


1. Drumul dintre Čaplinja şi Neum (Bosnia Herzegovina). Între cele două localităţi se poate ajunge în 15 minute, dar trecând prin Croaţia. Cum eu mi-am uitat paşaportul la hostel, am luat-o pe un drum secundar (puţin spus) tăind munţii de pe teritoriul Bosniei. N-o să regret niciodată, peisajele sunt absolut fabuloase, iar numărul de maşini pe care l-am întâlnit în cei 40 de km extrem de scăzut.


2. Mănăstirea Manasija (Serbia) Situată departe de orice drum principal, într-un decor minunat, este unul dintre cele mai liniştite şi deosebite totodată locuri în care am fost.


3. Oaza Chebika (Tunisia) Poate o să strâmbaţi din nas, având în vedere că locul e destul de cunoscut celor ce au idee despre Tunisia. Cu toate astea, e situat într-o zonă extrem de izolată, într-un decor de vis.


4. Lagărul de concentrare nazist de la Mauthausen (Austria) Cel mai impresionant loc în care am călcat vreodată. În trei ani au murit în jur de 60.000 de oameni între zidurile sale (extrem de înalte). Azi e transformat în muzeu, la ieşirea din orăşelul omonim undeva la 20 de km de Linz.


5. Târcov (România) Undeva în judeţul Buzău există aproape neştiut de nimeni acest cătun în care acum doi ani mai trăiau 22 de suflete. Am ajuns aici prin intermediul unor prieteni arheologi care săpau pe un deal din apropiere. Seara, la foc, se aude liniştea...


5 locuri în care mi-aş dori să ajung:

1. Srebrenica - Bosnia, un loc încărcat de durere, de sânge şi de nepăsare.

2. Chefchaouen - Maroc, orăşelul în care casele din medina sunt vopsite în albastru.

3. Karakorum highway - China/Pakistan, cel mai înalt drum pavat din lume ce leagă China de Pakistan printr-un tărâm de poveste. În cel mai înalt punct, pe graniţa dintre cele două ţări, ajunge la 4693 m altitudine (Pasul Kunjarab)

4. Rwanda - ţara celor 1000 de coline şi a genocidului din 1994.

5. Bam - Iran, oraşul construit integral din chirpici acum peste 2500 de ani, astăzi în Patrimoniul Unesco.

Ar mai fi vreo câteva sute, dar voi vorbi despre ele abia după ce le voi vedea:)