Sarajevo - oraşul fără pereche

Sarajevo - oraşul fără pereche

joi, 26 mai 2011

Poza zilei - episodul 15


Undeva în inima munţilor Făgăraş, departe de orice urmă de civilizaţie şi în mijlocul unor peisaje înălţătoare, se găseşte o minusculă chilie săpată în piatră în care s-a retras pentru o vreme părintele Arsenie Boca. Se poate ajunge după un urcuş susţinut, mai ales în ultima sa parte, de la cabana Valea Sâmbetei în circa 20 de minute. Este o experienţă deosebită, iar pentru cei credincioşi şi în putere, un loc de pelerinaj. Eu unul am rămas fără cuvinte odată ajuns aici. (Valea Sâmbetei, Făgăraş, ianuarie 2011)

marți, 24 mai 2011

Poza zilei - episodul 14


Niciodată n-am agreat oamenii care uită de unde au plecat. Care odată ajunşi undeva sau cineva, îşi şterg cu buretele trecutul. Îmi doresc să călătoresc şi în ultimul colţişor de lume, dar n-o să uit niciodată că am crescut cu bune şi rele într-un "controversat" orăşel prahovean în care nu s-a întâmplat şi n-o să se întâmple niciodată nimic: Băicoi. Voi reveni mereu cu drag acasă şi nu voi spune niciodată nimănui că sunt din Ploieşti sau Câmpina:), aşa cum se mai poartă pe la noi. Săptămâna trecută mi-am făcut cont pe couchsurfing, iar duminică voi avea la Băicoi primul vizitator:). Cred că îl voi plimba prin locurile în care beam prin liceu pentru că alte obiective turistice eu nu ştiu să fie...unul dintre aceste locuri îl aveţi în poză. Vă aştept la Băicoi. Cheers! (Băicoi, Prahova, august 2010)

vineri, 20 mai 2011

Poza zilei - episodul 13


Proiectul "Să ne pişăm în el de oraş" continuă neabătut. După ce Nea Nicu a arătat cu degetul lui bont un întreg cartier vechi care a fost ulterior pulverizat de buldozere, nici urmaşii lui nu sunt mai breji. De mai bine de 20 de ani Bucureştiul tot încearcă să se modernizeze în loc să se regăsească. Aşa au apărut mizeriile de "Cathedral Plaza" de lângă Sfântul Iosif şi clădirea din sticlă (aia care a ars parţial) de lângă biserica Armenească...şi altele, multe din ele construcţii din sticlă înalte de câteva etaje plasate între clădiri vechi, cu personalitate şi parfum. De când cu Bulevardul Uranus, au reînceput demolările. Nu spun că nu ar trebui investiţi bani în infrastructură, dar dacă se poate ar fi bine să fie lăsate să trăiască şi bruma de clădiri vechi care au mai rămas. (Strada Berzei , Bucureşti, aprilie 2011)

miercuri, 18 mai 2011

Poza zilei - episodul 12


Mereu m-au atras locurile din afara circuitelor turistice, aşa zisele pe engleză "off the beaten path". Fără aglomeraţie, înghesuială, bliţuri de la sute de aparate foto. Totuşi, locul din imagine este mai mult de atât. Aici nu te poţi plânge de forfotă şi de zgomot. Zici doar mersi dacă mai vezi din când în când pe uliţele satului pe unul dintre cei 22 de locuitori care au mai rămas...sunt uşor de recunoscut: sunt în vârstă şi e foarte probabil să-i cheme nicolae şi să fie "supranumiţi" nea nicu:) În sat nu există magazin, aprovizionarea se face din comuna cea mai apropiată situată undeva la 12 km distanţă, mult mai "de vale". De la "Piatra Liliecilor" (foto) se poate vedea Valea Buzăului, şi undeva în depărtare, Buzăul himself. Timpul stă în loc la Târcov şi sper să nu-i vină altă idee nici de-acum încolo. (Târcov, jud. Buzău, iunie 2009)

sâmbătă, 14 mai 2011

Poza zilei - episodul 11


Chiar dacă eşti în faţa unui lăcaş de cult musulman, primul reflex pe care îl ai admirând Moscheea Sultanahmed este să-ţi faci cruce. Considerată ultima mare moschee din perioada clasică a arhitecturii otomane, Sultanahmed te copleşeşte atât prin dimensiunile sale cât mai ales prin splendoarea interiorului decorat cu plăci predominant albastre, de unde şi numele de Moscheea Albastră. Sultanul Ahmed I a fost criticat ca fiind prea îndrăzneţ comandând ca moscheea ce astăzi îi poartă numele să aibă şase minarete, rivalizând în acest fel cu cel mai sfânt loc al musulmanilor din întreaga lume, Moscheea din Mecca. Astăzi este una dintre cele mai vizitate minuni ale Istanbulului, alături de Sfânta Sofia şi Palatul Topkapi. (Sultanahmed, Istanbul, martie 2011)

joi, 12 mai 2011

Poza zilei - episodul 10


Bucegii suscită cele mai multe discuţii printre amatorii de munte din sudul ţării. Mulţi îi evită deoarece se pot întâlni din abundenţă prin pădurile întunecoase cu specia "homo-pantofarus", specie pe cale de apariţie şi în alte zone montane. Alţii îi îndrăgesc tocmai de asta: că printre namilele bărboase cu rucsacii cât casa mai poţi vedea şi o damă elegantă pe tocuri, în rochie de seară. Până la urmă e loc pentru fiecare, iar mai presus de toate aceste discuţii rămân peisajele de vis cu care suntem răsfăţaţi dacă ştim pe unde să mergem. (Bucegi, spre Cabana Mălăieşti, februarie 2008).

miercuri, 11 mai 2011

Poza zilei - episodul 9


"Nababul" aşa cum era cunoscut Grigore Cantacuzino, a rămas în istorie pentru cele trei palate pe care le-a comandat. Boier foarte bogat, de două ori prim ministru în timpul domniei lui Carol I, Cantacuzino nu a mai apucat să-şi vadă terminat palatul de la Floreşti Prahova, ridicat pentru nepoata sa, Alice. El a murit în 1913, cu puţin timp înainte de finalizarea parţială a construcţiei. Celelalte două palate ce-i poartă numele sunt Palatul Cantacuzino din Bucureşti (astăzi Muzeul George Enescu) şi Castelul Cantacuzino de la Buşteni. După război, palatul a avut o soartă tristă. Lăsat în paragină de regimul comunist (după ce fusese prădat de ruşi), este prădat sistematic de localnicii care iau piatră din el. Astăzi, mai putem vedea doar nişte ruine pe care scrie "Pericol de prăbuşire" , dar punându-ne puţin la lucru imaginaţia, cu uşurinţă ne putem da seama că încă o construcţie de o deosebită valoare şi frumuseţe este lăsată să moară încet. Palatul se găseşte în oraşul (deh, aşa cere UE, populaţie urbană peste 50%) Floreşti, unde se poate ajunge virând stânga la prima intersecţie de după motelul Paralela 45 (20 de km de Ploieşti spre Câmpina).
(Palatul Cantacuzino "Micul Trianon" , Floreşti, Prahova, octombrie 2008)

marți, 10 mai 2011

Poza zilei - episodul 8


Pe drumul ce duce de la Sibiu către Mediaş se află un sat tipic săsesc numit Slimnic. Localitatea este vizitată de mulţi turişti, în special nemţi, deoarece aici puteţi găsi ruinele unei foste mari cetăţi ţărăneşti săseşti de secol XV, restaurată parţial în anii 50 şi intrată timid în circuitul turistic. Panoramele asupra zidurilor masive şi asupra satului sunt minunate privite din turnul de apărare şi din clopotniţă. Acum aproape doi ani, taxa de intrare se ridica la imensa sumă de 1 leu. Dacă nu vă simţiţi în putere să faceţi o asemenea investiţie, puteţi încerca să vă strecuraţi printr-una dintre spărturile zidului, nu e nici o ruşine:). Ca în majoritatea satelor din sudul Transilvaniei, saşii sunt o specie rară, pe cale de dispariţie. Iată ce spune recensământul din Slimnic: germani (1977: 2026 locuitori, 1992: 171 locuitori, 2002: 44 locuitori). În curând or să fie pe minus, dar nu e nici o problemă, are cine să locuiască în casele lor... (Slimnic, Sibiu, septembrie 2009)

luni, 9 mai 2011

Poza zilei - episodul 7


Probabil că fiecare dintre noi avem un loc al nostru în care odată ajunşi uităm de problemele, neîmplinirile şi tristeţile ce ne asaltează în viaţa de zi cu zi. Un loc pe care îl idealizăm şi pe care îl iubim ca pe o persoană, sau de ce nu, mai mult de atât. Un loc de care răul şi urâtul să fie străine, în care ne simţim mai aproape de esenţa adevărată a vieţii. Poate fi un câmp de flori, satul bunicilor, un deal ferit de forfota oraşului sau chiar un oraş de care ne leagă multe. Pentru mine, Locul este Piatra Craiului, unul dintre cele mai frumoase masive muntoase din Carpaţii noştrii. Prima dată am ajuns aici când aveam doar 9 ani, dar de atunci am mai fost de nenumărate ori şi treptat, odată cu trecerea anilor, am realizat că este locul de care mă simt cel mai ataşat. (Piatra Craiului, Braşov, septembrie 2010)

vineri, 6 mai 2011

Poza zilei - episodul 6


Dacă România e o ţară greu de înţeles, atunci Brăila e un loc imposibil de pătruns cu mintea...cel puţin pentru mine. În cele câteva ore petrecute cu trei ocazii diferite, am primit mai multe apostrofări pe stradă decât în ultimii zece ani puşi la un loc. Centrul, deşi cu un mare potenţial, este lăsat într-o stare de degradare greu de înţeles. Pe strada pietonală, nu am găsit nici măcar o terasă unde să beau un suc. Mai mult, atmosfera apăsătoare şi privirile încruntate ale oamenilor m-au făcut să mă simt transportat în timp în ceaţa primilor ani de după revoluţie. Faleza parcă fusese părăsită pentru totdeauna, şi lăsată moştenire câinilor comunitari ce roiau pe lângă vasele abandonate şi ruginite. Am găsit până la urmă o terasă unde am stat maxim un sfert de oră pentru că în afara mesei noastre, toate celelalte erau ocupate de către interlopi dubioşi, asta undeva pe Calea Călăraşilor, loc destul de central din câte am văzut. După orele 9 seara oraşul se goleşte, iar străzile sunt hoinărite doar de către găşti de suspecţi... vorba unui nou hit muzical: "La hente esta muy loca...what the fuck?". Aaa, şi altceva care m-a luat prin surprindere: de multe ori în parcuri tinerii fac sport. Fotbal, baschet, volei, badminton, se dau cu rolele, cu bicicleta, aleargă...în Brăila, am prins live într-un parc din apropierea centrului oraşului un antrenament de box. Or ştii ei ceva... (Brăila, mai 2009)

joi, 5 mai 2011

Belgrad, modelul perfect


În drum spre Sarajevo, am tranzitat Belgradul de la un capăt la celălalt şi mi-a creat o primă impresie foarte plăcută. Atunci m-am hotărât că acest oraş trebuie descoperit mai pe îndelete şi l-am trecut undeva, pe o listă ştiută numai de mine, la locuri de vizitat pe viitor. Numai că viitorul a fost mult mai apropiat decât îmi imaginam, aşa că la nici trei luni după primul conact cu oraşul m-am reîntors aici pentru trei zile. Înainte să plec cineva mi-a spus că o cunoştinţă de-a sa tocmai avusese drum la Belgrad şi nu fusese cu nimic "mişcat", găsindu-l asemănător Bucureştiului. Un prim indiciu pozitiv, în general locurile fără prea multă reclamă mi-au fost întotdeauna simpatice.

După un drum "de seară" luuung şi obositor, pe un traseu pe care nu l-aş recomanda nimănui venind din Bucureşti (Buc - Craiova - Dr.Tr. Severin - Anina - Oraviţa - Moraviţa) din cauza distanţei mai mari decât pe la Porţile de Fier, dar şi a calităţii catastrofale a şoselei pe tronsonul Oraviţa - Moraviţa, am ajuns cu ochii scoşi de somn în capitala bombardată a vecinilor noştrii. Ca totul să fie şi mai spectaculos, la intrarea în oraş ne-am hotărât să-l punem la treabă pe Gps-ul Marcel, dar am constatat cu amuzament (din cauza oboselii) că nu avea harta Serbiei în memorie. Aşa că am reperat adresa hostelului pe o hartă aproximativă, ne-am învârtit în jurul cozii ceva vreme din cauza sensurilor unice şi am ajuns la destinaţie când deja ne resemnasem. Nu ne gândeam decât la un somn dulce, plin de vise cu şosele şi curbe, după care să ne putem începe aventura sârbească. Chiar că vise... Era ora 6 de dimineaţă, soarele se ridica agale deasupra Belgradului şi recepţionerul ne-a înştiinţat că nu putem lua camera în primire decât la orele 12!! Wow, încă şase ore fără somn...vestea a picat ca un trăznet, dar cu ajutorul hazului de necaz atât de folosit în spaţiul carpato-danubiano-pontic ne-am pus pe picioare şi am pornit într-o experienţă urbană pentru somnambuli. Probabil că au fost cele mai tari ore din toată aventura, din cauza oboselii râdeam din orice, dar am încercat pe cât se putea să şi pricepem ceva din ceea ce ne trecea prin faţa ochilor.

Belgradul este locul pe care l-am vizitat din care se scoate cel mai mult cu putinţă. Nu e nici pe departe elegant precum Praga, măreţ ca Istanbulul sau pitoresc precum Sarajevo. Dar cu toate astea, te cucereşte rapid. Există o unanimitate mai ceva ca în Congresele PCR în legătură cu această opinie. Toţi cei cu care am vorbit şi care mai fuseseră la Belgrad mi-au confirmat: are "ceva" care te prinde...
Centrul oraşului este unul foarte sobru într-un sens pozitiv, toate clădirile sunt masive, şi totuşi, elegante. Excepţie fac clădirile din epoca Tito, făcând parte din curentul arhitectural numit elocvent "brutalism", clădiri mari, caracterizate prin regularitatea formelor şi folosirea ca şi material de construcţie a betonului, care sunt doar masive. Eleganţa nu făcea parte din planurile tovarăşilor. Veţi remarca cu mare uşurinţă Beograđanka, una dintre cele mai înalte (şi dizgraţioase) clădiri de birouri din oraş, Catedrala Sfântul Sava, cea mai mare biserică ortodoxă din lume, începută în 1935 şi încă neterminată la interior sau Hotel Moscova, cel mai vechi hotel operaţional pe teritoriul Serbiei, construit la începutul secolului XX în stil seccesion şi considerat una dintre emblemele Belgradului.

Dacă iubiţi voia bună, veţi iubi cu siguranţă şi Belgradul. Oraşul ăsta trăieşte tot timpul, nu face niciodată pauză, este tot timpul viu, plin de oameni pe stradă, în cârciumi, restaurante sau cafenele. Seara am văzut aici mai mulţi oameni pe străzi decât oriunde altundeva. După clipele de coşmar din timpul bombardamentelor NATO din 1999, fiecare colţişor din tânărul şi dinamicul Beograd a renăscut , iar acum îşi trăieşte un moment de glorie. Ceva similar am văzut şi în Sarajevo... în locuri trecute prin foc şi sabie lumea apreciează la alt nivel lucrurile simple precum o plimbare de seară, o cină în cartierul boem Skadarlija sau un concert în aer liber. Pentru amatorii de spirtoase, în Belgrad se bea pe străzi, dar mai ales în Kalemegdan, cel mai mare şi mai frumos parc din oraş. Atât timp cât nu deranjezi, nici nu vei fi deranjat. Şi ar fi bine să nu deranjaţi, nu ştiu cine ar aprecia o întâlnire cu "Policija" belgrădeană. Vinurile sunt foarte proaste, mai bine luaţi de acasă o căpşunică la pachet decât să daţi banii (aşa cum am făcut noi) pe cine ştie ce acritură de vin. Cât despre cealaltă categorie de viciaţi, gurmanzii, domnilor aţi poposit la fix. Mâncarea este absolut minunată, mai ales în restaurantele de pe strada Skadarlija, unde cu 15 euro puteţi mânca precum sultanul Bruneiului.

Ce ar fi de văzut: În primul rând Parcul Kalemegdan, fosta cetate a Belgradului, cu o istorie absolut halucinantă, în vecinătatea căreia istoricii au numărat de-a lungul vremii peste 100 de mari bătălii. Astăzi este locul preferat de promenadă atât al localnicilor cât şi a vizitatorilor. Cred că am stat aici peste 6 ore, am luat la pas fiecare alee a parcului, am pozat fiecare turn de apărare, printre care şi celebrul turn al lui Stefan Lazarevic, mare conducător sârb din perioada medievală, am privit confluenţa Dunării cu Sava din nenumărate perspective. Nu ai cum să te plictiseşti de acest loc deşi e greu de spus de la ce provine mai exact acest magnet. Poate de la priveliştea asupra oraşului nou (Novi Beograd), poate de la nenumăratele turnuri şi porţi de intrare sau probabil că oamenii de aici te fac să nu mai vrei să pleci.
Nu rataţi Biserica Sfântul Sava, măcar pentru faptul că e cea mai mare biserică ortodoxă din lume. Controversată datorită dimensiunilor aproape nebuneşti, a fost ridicată în întregime din donaţii. Deşi a fost începută în 1935, construcţia a fost abandonată odată cu invazia nazistă din 1941. Startul noilor lucrări pentru a definitiva catedrala a fost dat abia în 1984! Pentru a realiza mai bine dimensiunile bisericii, gândiţi-vă că în interiorul ei pot încăpea 10.000 de oameni, iar înălţimea sa este de 70 de metri plus crucea aurită din "creştetul" domului ce măsoară 12 m. În orice parte a oraşului aţi fi, nu aveţi cum să nu vedeţi măcar o părticică din imensa clădire. O biserică cu adevărat frumoasă este "Sveti Marka", ridicată în stil neo-bizantin între cele două războaie mondiale.
Pentru a putea face o comparaţie cu Lipscanii noştrii, vă sfătuiesc să daţi o tură pe cea mai cunoscută arteră pietonală belgrădeană, Knez Mihailova. Declarată una dintre cele mai frumoase artere pietonale ale acestei părţi a Europei, este străjuită de nenumărate clădiri impresionante ridicate spre sfârşitul secolului al XIX-lea. Este locul tradiţional de plimbări şi cumpărături pentru belgrădeni.
Pentru o masă bună şi o atmosferă pe măsură, strada Skadarlija va satisface şi pe cel mai dificil dintre clienţii dificili. Parcă ruptă din contextul oraşului modern, strada pietruită şi plină de terase şi cafenele vă va arunca cu sau fără voia dumneavoastră în afara secolului vitezei într-o lume de mult apusă. Nu degeaba este considerată locul de întâlnire al artiştilor autohtoni, Montmartre al Belgradului.
Kilometrul O al oraşului, echivalenta Pieţii Universităţii din capitală este Trg Republike (Piaţa Republicii), locul în care sârbii şi-au strigat nemulţumirea faţă de Milosevic sau faţă de bombardamentele NATO. Aici se află Muzeul Naţional, Teatrul Naţional şi statuia Prinţului Mihailo.
Puţine naţii sunt mai mândre şi mai orgolioase decât sârbii. De-a lungul istoriei au avut din această cauză de câştigat dar şi de pierdut, mai ales în ultimii 20 de ani. Cu siguranţă că cel mai greu moment postbelic prin care au trecut laolaltă oraşul împreună cu locuitorii săi au fost cele trei luni de bombardamente NATO începute în primăvara lui 1999. Câteva clădiri bombardate au fost lăsate în starea de acum mai bine de un deceniu în memoria acelei perioade negre din viaţa oraşului. Cele mai cunoscute sunt clădirea Radioteleviziunii sârbeşti, clădirea Ministerului Apărării şi Turnul Ušće, reconstruit din temelii. Văzându-le veţi înţelege mai bine drama prin care au trecut aceşti oameni acum atât de puţină vreme.

Concluzia mea despre Belgrad s-a conturat încă din zilele în care îl băteam la pas în căutarea unei "pekara" (patiserie) tradiţională: Belgradul este un oraş valorificat la 200% din potenţial. Fiecare părticică din el este fructificată cât se poate de bine. Parcuri avem şi noi, zonă pietonală deasemenea, biserici nu mai vorbim. Şi totuşi Belgradul are trei clase peste Bucureşti. De ce? Pentru că te simţi bine venit, pentru că este foarte curat şi sigur, pentru că pe ei războiul i-a întărit în timp ce pe noi libertatea ne-a tras la somn. În plus, preţurile sunt corecte, produsele sunt bune, serviciile sunt ireproşabile. Câinii vagabonzi sunt o raritate (cu toate astea, am văzut pe unul care muşca trecătorii în faţa catedralei Sf. Sava) iar locurile virane au fost cosmetizate. Kalemegdanul este invadat zi de zi de mii de turişti în timp ce Curtea Veche este invadată de nepăsare. Clădirile vechi sunt renovate minuţios, iar cele noi nu sunt plasate fix în centrul oraşului vechi. Autostrada trece prin centrul oraşului, sensurile unice sunt gândite în aşa fel încât să decongestioneze circulaţia. Spaţiile verzi nu sunt primele locuri vânate de baştanii care doresc ca în locul lor să construiască zgârie nori. Seara, în loc să dai nas în nas cu pungile aurolacilor sau cu fiţele vip-urilor de Dorobanţi, poţi socializa cu oameni simpli şi prietenoşi. Nu se dau amenzi pentru că ai băut o bere în parc, în schimb comportamentul agresiv este pedepsit... am plecat cu un respect imens pentru acest oraş, dar cu un gust amar. De ce la ei se poate şi la noi nu? Ce e atât de greu să iei nişte măsuri serioase şi de bun simţ? Cum de un oraş bombardat în 1999 arată mai bine ca unul bombardat în 1944?
Până la aflarea răspunsurilor, o să mai trec şi mâine pe la Piaţa Matache să văd cum mai merg lucrările la Bulevardul Uranus... Laku noć.


Catedrala Sfântul Sava, această "Casă a Poporului Credincios".


















Piaţa Republicii cu statuia Prinţului Mihailo. La baza statuii, o mână de tineri cu steagul Serbiei...da copii, ştim, "Kosovo je Srbija" , scrie peste tot prin Belgrad.











Strada Knez Mihailova în alb şi negru.




















Cartierul boem, Skadarlija. Restaurante, cafenele, galerii de artă, voie bună, tot să vii şi să uiţi să pleci.














Cam aşa arăta o parte din oraş acum vreo 12 ani...


Tot să ai inspiraţie cu o asemenea privelişte la picioare.


Cel mai blând leu...din Kalemegdan.


Hotel Moskva...vechile prietenii nu se uită niciodată.


Trolee portocalii şi obosite. În plan îndepărtat, se vede (click pe poză) Catedrala.

















Turnuri în Kalemegdan.





















Doi în unu...biserica Sveti Marka, un superb exemplu de arhitectură neo-bizantină.

















...acum şi color.






















Lume pe străzi, deşi era trecut de miezul nopţii.




















Nice too meet you. I'm Dunav... and I'm Sava. Let's take a walk to Sulina:). E cinci dimineaţa, altfel nu aş putea imagina asemenea dialoguri imbecile între un râu şi un fluviu.









Poza asta mă amuză de fiecare dată când o văd. Abia aflasem că după noaptea nedormită de pe drum, vom mai sta şase ore treji...şi la câteva minute am dat de reclama asta. Păi să nu îţi vină să urli?

Poza zilei - episodul 5


Undeva în apropierea Haţegului, în mijlocul unor codrii nesfârşiţi se află Rezervaţia de Zimbri "Slivuţ - Haţeg". Merită un popas mai degrabă datorită pitorescului peisajului decât a zimbrilor, patru la număr acum un an jumate, plus un pui ţinut într-un fel de coteţ. Zimbrii sunt ţinuţi într-un ţarc destul de mare şi sunt extrem de plictisiţi şi resemnaţi. Evident că locul ar putea fi mult mai vizitat de turişti dacă cineva s-ar sinchisi să-l promoveze cumva, având în vedere şi avantajul zonei pline de obiective turistice (Castelul Huniazilor, Biserica Densuş, Mănăstirea Prislop, Sarmisegetuza Ulpia Traiana sau Cetatea Colţ). Dacă sunteţi în trecere, băgaţi un cap şi la zimbrii până nu emigrează definitiv. (Rezervaţia Slivuţ, Hunedoara, noiembrie 2009)

marți, 3 mai 2011

Poza zilei - episodul 4


Dacă ar fi ca cineva să realizeze vreodată un tur al ruinelor foştilor mastodonţi industriali din ţară, alegerea traseului ar fi o provocare. Pentru că se găsesc pretutindeni...ar fi locuri prin care acest prezumptiv tur ar trebui neapărat să treacă şi mă refer la Copşa Mică, Călan sau Zlatna. Dar pe lângă "must see-urile" enumerate ar mai fii sute de locaţii. Una dintre ele o aveţi în imagine, e doar o bucăţică infimă din ceea ce odată a fost Nitramonia din Făgăraş. (Făgăraş, ianuarie 2011)

luni, 2 mai 2011

Poza zilei - episodul 3


Lacul Sfânta Ana este unul dintre locurile mele preferate de pe aceste tărâmuri mioritice. Întinderea atât de mare de apă în mijlocul pădurii şi la poalele munţilor nu are cum să mă lase indiferent. La doi paşi (mai exact cam 10 min de galopat de jos) se găseşte Rezervaţia Tinovul Mohoş, în fapt o mlaştină formată într-un crater vulcanic, cu o floră unică în ţară. Toată zona este foarte frumoasă, dar de preferat să evitaţi weekendurile, mai ales dacă e vreme bună pentru că este foarte aglomerat. (Lacul Sfânta Ana, august 2007)