Apel umanitar

O fetita de sase ani, Alexandra, a fost diagnosticata cu Leucemie Acuta Mieloblastica. Pentru a putea sa ne urmareasca si ea blogurile peste cativa ani si pentru a avea posibilitatea cand va fi mare sa vada lumea, asa cum multi dintre noi am avut norocul, trebuie sa treaca printr-o grea incercare, un transplant medular. Costurile acestuia sunt enorme, 50000 de euro. Noi o putem ajuta facandu-i cunoscuta suferinta si donand atat cat poate fiecare dintre noi. Sanatate si numai bine, Alexandra!

Pentru mai multe detalii, intrati pe blogul dedicat ei: http://www.alexandragroza.com/

O nebunie, un vis, o realitate: singur in Kosovë - episodul 1

Am aflat miercuri seara că vineri, 2 decembrie, o să am liber la serviciu. Iniţial m-am gândit că poate o fi cald şi dau o tură cu bicicleta sau cine ştie, poate urc pe undeva. Sau probabil că nu o să fac mare lucru, o să zac. După care mi s-a aprins un led: am 4 zile pline în care pot să ajung mai departe de pădurea de la Cocorăşti sau de Mănăstirea Cernica. Iniţial mă gândisem Burgas, Nesebar şi Turcia. Dar cum Istanbulul şi Edirne le văzusem şi de altceva mai îndepărtat nu era timp a picat. Mă mai gândisem şi la un munte pe la noi mai sănătos, dar ideea de mocirlă, frig, mâzgă şi uscăciuni nu-mi surâdea foarte tare. Aşa că mi-am luat harta Europei în braţe şi am deschis în zona de sud-est care îmi place aşa de tare. După alte variante inclusiv un mini-tur de Bulgaria cu Sofia, Plovdiv, Varna, mi-a venit ideea, de fapt mi-am dat seama ca o idee mai veche acum e fezabilă: Prizren, Kosovo. Un vechi oraş otoman din care văzusem poze de vis cu moschei, biserici, dealuri verzi, munţi şi mai ales simbolul oraşului, Ura e gurit, Kamen Most sau Podul de piatra pe româneşte. Din momentul în care s-a produs declicul ştiam că nu mai e loc de întoarcere. Ar fi fost prea mare dezamăgirea. M-am întrebat dacă totuşi Kosovo e sigur 100%, dacă nu cumva mă hazardez, dacă nu mă arunc cu capul înainte. Şi atunci am avut un nou moment de cumpănă: în primul rând mă duc singur, deci e doar pielea mea în joc - dacă nu acum, atunci când? Şi apoi, eu vreau să mă duc în Iranul fundamentslist, Armenia cea detestată de Turcia şi Azerbaijdan, Turkmenistanul cel ermetic, Tadjikistanul ameninţat de terorişti, Uzbekistanul tovarăşului Karimov. Dacă nu îmi iese cum trebuie experienţa Kosovo, e clar că nici nu am ce să caut în celelalte pe cont propriu, aşa cum visez cu ochii deschişi uneori. Călare pe wikitravel, site-uri de autogări, hosteluri şi lonely planet, am schiţat programul şi am luat în calcul şi variante de rezervă, gen Bitola, Prilep sau Krusevo, toate în Macedonia dacă dintr-un motiv sau altul nu am cum să intru în Kosovo. Din start mi-am dat seama că două zile o să le pierd pe drum, măcar de restul timpului să mă bucur cu adevărat. Schiţa arăta în varianta optimă aşa:plecare miercuri seara Bucureşti - Sofia accelerat din Gara de Nord cu plecare la 23:22 -sosire 09.22. Frecat menta prin Sofia + catedrala Aleksandr Nevski până la 16:00 când aveam rata de Skopje. Plimbare prin bazar şi somn de voie. A doua zi încă un pic de Skopje iar la 11:30 drum bun spre Prizren. Prizren până a doua zi la 9 dimineaţa când era ultimul (da, da ultimul) retur spre Skopje. Şi de aici rămânea să decid pe parcurs ce şi cum spre casă. Ziua aia de Prizren, imaginea podului otoman şi a munţilor pe fundalul cărora se înalţă minaretul marii moschei mă împingea de la spate cu toată forţa.
Mi-am pus hainele necesare, trusa de spălat prin autogări, harta Europei şi ghidul de conversaţie român - bulgar şi am întins-o spre Gara de Nord . Ce-a mers prost, în episodul 2:)