Sarajevo - oraşul fără pereche

Sarajevo - oraşul fără pereche

duminică, 31 martie 2013

Parcul Arheologic de la Bragadiru, un proiect unic în peisajul românesc

      Într-o societate pervertită până la os de dorinţa de îmbogăţire şi de avuţie materială, o mână de tineri încrezători, pasionaţi şi curajoşi au cutezat să-şi urmeze orbeşte visul cu toate sacrificiile ce decurg dintr-o asemenea încăpăţânare pozitivă. Probabil că într-o societate civilizată, actul lor ar fi considerat unul cât se poate de natural pentru nişte tineri care au un scop în viaţă: au ieşit de pe băncile şcolii şi nu-şi doresc decât să activeze cu succes în domeniul pe care şi l-au ales. Nimic mai firesc. Din păcate, în ţara noastră, ambiţia lor este departe de a fi ceva banal. La noi, tânăr fiind, îndrăzneala de a visa se confundă adeseori cu nebunia. Chiar şi a-ţi întemeia o familie aduce din ce în ce mai mult cu o probă de sărituri peste obstacole. Obstacole cu atât mai greu de depăşlit cu cât cei despre care vorbesc activează într-un domeniu atât de fascinant, dar atât de lăsat în paragină aşa cum este arheologia. Visul lor, unii dintre ei prieteni apropiaţi de-ai mei, este acela de a fonda primul Muzeu Arheologic în aer liber din România. Un concept deja binecunoscut în occident, dar nu şi la noi unde proiectul lor este primul de acest fel care prinde contur pe plaiurile mioritice. Un proiect ambitios, minuţios documentat şi udat cu multă sudoare. O dorinţă arzătoare care i-a împins până acum la multe sacrificii. Sacrificii asumate, cunoscute prea bine de fiecare dintre ei încă din momentul în care acest obiectiv comun începea să se cristalizeze şi să se contureze. Numai că în România se încurajează construirea de cartiere rezidenţiale, clădiri de birouri, zgârie nori şi alte asemenea proiecte cu mare potenţial de a îmbogăţi o mână de oameni deja putred de bogaţi. Originalitatea, pasiunea şi inteligenţa sunt concepte desuete. Era firesc ca proiectul lor, unul prea sincer, cu bătaie lungă şi bine intenţionat pentru mediul nociv în care ne învârtim să nu aibă efectul de magnet pentru autorităţi. Pe lângă pasiune, ambiţie, dorinţă şi putere de muncă, pentru finalizarea unui astfel de proiect mai este nevoie şi de bani. Cu riscul de a mă repeta, la noi este foarte greu să atragi fonduri pentru un astfel de obiectiv. Cei bine intenţionaţi nu au puterea financiară de a ajuta, iar cei puternici investesc în proiecte care să-i propulseze încă şi mai sus. Autorităţile locale, setate pe câştiguri pe termen scurt, poartă cu mândrie ochelari de cal şi refuză sistematic să vadă beneficiile pe care un astfel de proiect le-ar aduce în timp comunităţii lor.

       O introducere lungă, dar absolut necesară pentru a putea înţelege cât de dificil este să construieşti ceva durabil, mai ales pentru un colectiv tânăr, lipsit de experienţă şi de suport din exterior. Au pornit de la 0. Mai ales material. Au înfiinţat un ONG, instrumentul perfect de legitimizare a unui proiect de o asemenea amploare. S-au luptat cu birocraţia sufocantă şi au devenit mai puternici şi mai hotărâţi cu fiecare obstacol care le-a apărut înainte. Instituţii şi persoane oportuniste au profitat de lipsa lor de experienţă, văzând în determinarea şi dorinţa lor de reuşită un instrument perfect de a se ridica pe ei înşişi. La nivel moral, au avut tăria de caracter de a depăşi toate aceste obstacole, de multe ori nemairămânându-le decât să facă haz de necaz, să strângă din dinţi şi să mai îndure încă o noapte pe ploaie în cort la 0 grade. În schimb, “pe partea economică”, s-au luptat cu morile de vânt. Nu s-au dat bătuţi, dar au primit lovitură după lovitură. Amplasamentul viitorului muzeu se află în oraşul Bragadiru, la 6 kilometri de Bucureşti, o locaţie ideală pentru un astfel de proiect. Au primit un spaţiu undeva într-un parc la marginea oraşului şi s-au apucat de treabă. Sătucul lor dacic cuprinde pentru început cinci construcţii reconstituite fidel şi ridicate cu tehnicile de acum 2000 de ani. Printre ele, Sactuarul, piesa principală a acestui fascinant puzzle antic, o construcţie de dimensiuni gigantice, care odată terminată ar putea deveni un etalon în acest domeniu, un punct de reper pentru arheologia experimentală europeană. Pe lângă sutele de ore de documentare, de nopţi pierdute printre cărţi şi articole de specialitate, efortul fizic necesar realizării unui astfel de proiect este copleşitor. Dacă nu aş fi fost martor la această muncă titanică, probabil că nu aş fi putut înţelege niciodată cât de mult efort trebuie depus pentru a duce la bun sfârşit un astfel de proiect. Au primit promisiuni peste promisiuni, dar foarte puţine s-au şi materializat. Au alergat după materiale de construcţii, au fost fraieriţi de nenumăraţi furnizori pentru care “ţeapa” este mod de viaţă. Au îngheţat zile în şir pe baltă la tăiat de stuf deoarece nu au găsit de unde să-l cumpere. În tot acest timp casă le-au fost corturile amplasate în incinta muzeului. Au fost adopţaţi iar apoi lăsaţi de izbelişte de către autorităţile locale. Care autorităţi au avut întotdeauna o atitudine total iresponsabilă, tratându-i nicidecum ca pe nişte parteneri, ci ca pe nişte sărmani cărora tocmai le întinseseră o mână de ajutor şi de la care aşteptau reconoştinţă eternă. Chiar aşa puţin lucru să fie înfiinţarea unui muzeu de către nişte tineri entuziaşti? Chiar atât de uşor sunt de găsit astfel de oameni încât să-i tratezi ca pe nişte golani în loc să le oferi susţinere necondiţionată? Chiar atât de multe muzee în aer liber sunt în Bragadiru încât inaugurarea a încă unuia să nu intereseze pe nimeni? Cu toate aceste liane întinse în drumul lor de forţele nevăzute din jungla ilfoveană, au reuşit să ridice căsuţele în proporţie de 80%. În afară de Sactuar, pentru care nu au mai existat fonduri, restul de construcţii au fost finalizate. Dar cum povestea se desfăşoară la Bragadiru şi nu în Beverly Hills, happy end-ul nu îşi are locul aici. În lipsa lor, una dintre căsuţe a fost incendiată de persoane a căror identitate este necunoscută până în ziua de azi. Iar pentru ca fiasco-ul să fie deplin, la scurt timp după ce au reuşit să primească finanţare din partea Administraţiei Fondului Cultural Naţional,cu unul dintre cele mai bune proiecte înscrise, au fost somaţi de către autorităţile locale să dărâme tot ce ridicaseră şi să evacueze parcul. Au refuzat şi au ajuns la o soluţie de compomis extrem de dureroasă şi nedreaptă: au dărâmat tot ce construiseră iar materialele recuperate au fost mutate într-o altă locaţie, la un kilometru distanţă, în apropierea râului Ciorogârla. Au avut încă o dată puterea să o ia de la zero, să renască precum Pasărea Phoenix şi cu materialele salvate de la căsuţele dărâmate, într-un timp record de 3 luni au ridicat la loc tot ceea ce fusese abuziv dărâmat. În plus şi Sactuarul este acum în mare proporţie terminat. Astăzi, au primit încă o lovitură, a câta oare?? Au fost refuzaţi pentru o nouă finanţare de către A.F.C.N (Asociaţia Fondului Cultural Naţional), cu un proiect realmente la înălţime. Pot fi acuzat de subiectivism,aceşti oameni fiindu-mi prieteni şi văzând cu ochii mei toate truda lor, atât în bibliotecă cât şi pe teren pentru îndeplinirea acestui vis de a vedea muzeul terminat. Dar garantez oricui că este un proiect extraordinar care nu merită să moară, mai ales în momentul de faţă în care mai bine de jumătate din muzeu este terminat. Dacă vreunul dintre voi, cei care aţi avut răbdarea de a citi aceste rânduri, aţi fost impresionaţi de această poveste (foarte pe scurt redată) şi doriţi să aflaţi mai multe şi, de ce nu, să ajutaţi financiar sau prin muncă de voluntariat acest proiect, vă invit să lăsaţi un comentariu sau să mă contactaţi pe pagina de Facebook. În orice weekend putem merge la muzeu pentru a vedea cu ochii voştri că rândurile redate mai sus au un fundament real. Că acolo s-a depus multă muncă, s-a investit multă pasiune şi s-au făcut multe calcule minuţioase…şi mai ales că este mare păcat ca în urma muncii asidue a acestor tineri entuziaşti să nu rămână decât regretul că nu s-a reuşit mai mult din lipsă de fonduri. Este un proiect original, curajos şi extrem de bine documentat. Mă doare să văd cum o asemenea iniţiativă pur şi simplu nu are susţinerea necesară din partea nimănui. Nu sunt implicat direct, nu sunt pasionat de arheologie, dar asta nu mă opreşte să văd adevăratul potenţial al acestui proiect şi al acestei iniţiative cu adevărat deosebite în sterpul peisaj cultural românesc.

Inceputurile constructiei muzeului: Bordeiul

"Fieraria" incepe sa prinda contur

















Imagine de ansamblu la inceputul lucrarilor
Nici fetele nu se lasa mai prejos...
Lutuirea "Bordeiului"

Parcul Arheologic dupa caderea noptii

"Olaria" este gata!

...si "Bordeiul" la fel
În afară de Sactuar,
 pentru care nu au mai existat fonduri,
 restul de construcţii au fost finalizate

...Dar casa cu prispa a ars misterios intr-o noapte,
apoi tot muzeul, la presiunea autoritatilor locale
a fost daramat si materialele salvate.
...Si a inceput munca de la 0.
...dar incet incet, ajutate de voluntari
...casutele capata din nou contur
...acoperisurile din stuf revin la locul lor
...si lutul reapare pe case
...mult succes pe mai departe!