Sarajevo - oraşul fără pereche

Sarajevo - oraşul fără pereche

luni, 21 decembrie 2009

După 20 de ani.

Îmi vine în minte un banc referitor la dictatura din Myanmar, fosta Birmanie: Un birman cu o infecţie la măsea a traversat marea ca să meargă la dentist. Stomatologul l-a întrebat: "Nu aveţi cabinete acolo, la voi?" "Ba da, dar nu avem voie să deschidem gura". Cam asta a fost şi atmosfera în România postbelică, cu mici suişuri şi coborâşuri. Sintetizând, putem spune ca se împlinesc 20 de ani de când putem merge la dentist fără să trecem marea.
Orice român de bună credinţă ştie că fără ajutorul Moscovei, fără acordul marilor puteri, Revoluţia Română ar fi fost imposibil de realizat. Tot aşa, nici o persoană cu un minim de bun simţ nu îşi închipuie că Ceauşescu ar mai fi avut prea mult de stat la conducere, chiar şi fără evenimentele din decembrie 1989. Nimeni nu-l crede pe Iliescu care susţine "spontaneitatea" revoluţiei şi crearea ad-hoc a F.S.N-ului. În mare, ştim că tinerii care au invadat străzile, ei înşişi fiind invadaţi de entuziasm şi adrenalină, au murit fără rost. Dar toate acestea le ştim acum, la atâţia ani distanţă. Cei care au ieşit atunci în stradă nu ştiau nimic din toate astea, bezna în care se zbătuseră atâta amar de vreme îi deconectase de la realitate, curajul lor a fost absolut nebunesc, izbucnirea lor - eroism pur. Pentru asta, chiar dacă ştim că revoluţia aşa cum este ea prezentată reprezintă o mare minciună servită maselor, "prolilor" aşa cum îi numeşte George Orwell, oamenii, în special tinerii care au murit în condiţii tragice în acel halucinant sfârşit de decembrie, merită totul din partea noastră. Respectul vis a vis de curajul lor ar trebui să fie nemărginit.
Prin aceste rânduri nu vreau decât sa-mi exprim recunoştinţa fără margini pentru cei ce prin avântul lor tineresc, prin curajul lor nebunesc ne-au dat posibilitatea să ducem o viaţă mai aproape de normalitate. Chiar dacă istoria era scrisă, poate că fără ei lucrurile se mişcau mult mai încet şi cine ştie cât s-ar mai fi amânat şi unde s-ar fi ajuns. Să le mulţumim pentru că avem ce mânca, pentru ca avem căldură iarna, pentru că putem face baie oricând dorim, pentru că dacă ne e poftă de ceva, găsim la orice magazin, pentru că putem vizita lumea, putem citi, ne putem informa, putem să ne îmbrăcăm cum vrem, putem să facem copii doar atunci când îi dorim, putem face sex, putem să avem părul lung şi blugii rupţi, pentru că avem iluminat public, pentru că putem să ne închinăm oricărui Dumnezeu, pentru că putem vedea campionatele mondiale de fotbal, pentru că nu mai avem nevoie de limba bulgară, pentru că putem asculta şi găsi muzică, pentru că putem spune orice banc, pentru că nu trebuie să ne ferim de nimeni şi pentru nenumărate alte motive. Să nu-i uităm niciodată!

duminică, 13 decembrie 2009

Veliko Târnovo - Atât de aproape, atât de frumos


Vis a vis de vecinii noştrii de la sud de Dunăre, cei a căror limbă întortocheată o înţelege mai tot mioriticul ce pe vremuri avea "antenă de bulgari", părerile printre români sunt împărţite. Unii îi ironizează numindu-i zarzavagii sau cefe late, privindu-i de sus cu certitudinea că fac parte dintr-o naţie încă şi mai reprobabilă ca a noastră. Alţii îi respectă şi îi apreciază pentru faptul că încet-încet, decalajul destul de evident din anii 90 între "noi" şi "ei" s-a estompat, ajungându-se să nu se mai ştie cine e mai rău decât cine. Un lucru e cert: turismul lor merge mult mai bine ca al nostru datorită serviciilor mult mai bune şi a preţurilor mult mai aproape de adevăr. Iar cei care se află pe locul 1 în ceea ce priveşte numărul de turişti străini ce vizitează Bulgaria sunt chiar românii, cu aproape un milion de persoane din totalul de 5,2 milioane de turişti anual. Cei mai mulţi preferă să se relaxeze în staţiunile litorale, pierzând din vedere şi celelalte atracţii pe care vecinii le au de oferit. Printre ele, cel mai spectaculos oraş din Bulgaria din punct de vedere arhitectural şi natural, cu o istorie zbuciumată, fosta capitală a ţării, Veliko Târnovo. Aşadar, să pătrundem tainele acestui orăşel situat la numai 160 de km depărtare de Bucureşti.

Pentru cei ce au maşină, lucrurile sunt cum nu se poate mai simple. Drum principal, bine asfaltat, circa 3 ore de mers "la pas". Pentru ceilalţi, avea să mi se demonstreze, lucrurile nu stau tocmai aşa. Am plecat foarte târziu din Bucureşti deoarece în lumea noilor roboţei capitalişti se lucrează şi sâmbăta. Circul, echivalent cu cotidianul pe plaiurile balcanilor a început după trecerea vămii. Deoarece nimeni nu se îndura să ne ia la autostop, am hotărât să trecem "Podul Prieteniei" pe jos. Idee cum nu se poate mai nefastă, mirosul emanat de cascada de fecale ce se vărsa direct în Dunăre fiind apocaliptic. Am grăbit pasul, am ajuns în partea bulgară şi senzaţiile tari s-au mai atenuat. Pe pod, am discutat cu un bătrânel biciclist polonez, care plecase cu câteva săptămâni în urmă din Polonia şi care avea ca şi destinaţie finală Ierusalimul! O fi curaj sau inconştinenţă? Poate puţin din ambele, dar asta înseamnă să te bucuri de viaţă. Ne-am bucurat şi noi din plin atunci când un şofer tuciuriu ne-a poftit în tir, servindu-ne muzică turcească şi ciocolată, dar cu vreo 30 de km înainte de destinaţie am coborât din paradis deoarece dânsul oprea la un restaurant.
Ce poate fi mai spectaculos decât să faci stopul noaptea în plină beznă prin şanţurile Bulgariei? Mai nimic...după vreo oră în care ne cam resemnasem, un alt "înger" turc ne-a dus până la destinaţie. Am făcut-o şi pe asta. Şi am ajuns întregi. Dar unde dormim?? Am găsit un singur hostel cu camere disponibile (aparent), am aflat că şi acela e plin, dar o doamnă foarte amabilă, ce deprinsese numai limba maternă, ne-a dus să înnoptăm într-un apartament de bloc. Ne-am înţeles cu mare dificultate, dar în cele din urmă am "marcat" doar 5 euro fiecare. Am găsit o invenţie de mare efect în baia acelui apartament şi anume chiuveta se afla fix deasupra closetului. Poate că aşa e moda... Ca lucrurile să se termine într-o notă est-europeană, nu am găsit nici o casă de schimb deschisă, aşa că am schimbat bani într-un bar la nişte "băieţi". Important era că aveam unde dormi, eram teferi şi ne aflam într-un oraş foarte frumos...cum ar spune elita fotbalistică: "Importante sunt cele trei puncte".

În Bulgaria, m-am simţit ca acasă. Ceva gunoaie, un beţiv foarte spectaculos în tren, drumul spre gară pe o scurtătură unde îţi venea iarba până la brâu, o mână de bucureşteni gălăgioşi şi iată...parcul auto!






Secolul al XIX-lea a însemnat şi pentru bulgari, ca şi pentru multe alte state europene, secolul renaşterii naţionale. Acest curent, al cârui rezultat final a fost independenţa Bulgariei obţinută în urma războiului ruso - turc din 1877-1878, s-a făcut puternic simţit şi în arhitectură. În vechile oraşe bulgare, astăzi putem admira acest stil arhitectural cu evidente influenţe otomane, dar totuşi foarte uşor de recunoscut. Veliko Tarnovo, fiind printre cele mai vechi şi mai importante aşezări, dispune în prezent de nenumărate astfel de clădiri, în special în centrul vechi, majoritatea restaurate cu multă migală pentru a păstra acea atmosferă de sfârşit de secol XIX. Samovodska charshiya este printre cele mai cunoscute şi reprezentative zone ale oraşului, plină de suveniruri ce evocă istoria aşezării din timpul celui de-al doilea regat bulgar şi până în perioada de renaştere naţională. Restaurante, baruri, cafenele, toate situate în clădiri de-o mare frumuseţe fac din această stradă, cea mai populată şi căutată de turişti.

Dacă mai era nevoie de încă un argument pentru a puncta potenţialul turistic deosebit pe care îl are "Oraşul Ţarilor", iată-l: poziţionarea splendidă pe valea râului Yantra şi pe cele trei dealuri din apropiere: Tsarevets, Trapezitza şi Sveta Gora. Spre deosebire de zona centrală, această zonă (cea de unde a fost făcută poza) era foarte puţin populată, cât despre turişti nici nu poate fi vorba. N-aş mai ştii cu nici un chip să ajung înapoi la acest "tocilar" deoarece am şerpuit pe nişte străduţe foarte înguste şi am ajuns cel mai sus pe dealul respectiv. În total contrast cu zona turistică, casele nu arătau mult diferit de cea din imagine, găinile zburdau printre picioarele noastre, iar coteţele şi magaziile erau, la fel ca la noi, dărăpănate şi peticite cu table, cartoane şi, cu siguranţă, erau şi prinse cu liţă. Mărturisesc că această parte "underground" a oraşului m-a încântat peste măsură. Totuşi există o deosebire mare faţă de ţărişoara noastră: pisicile sunt cele vagaboande şi nu câinii. Şi parcă şi găinile erau mai grase...

Deoarece râul Yantra şerpuieşte prin oraş precum un biciclist "obosit" după patru ciocănele de rom, iar dealurile pe care sunt cocoţate casele urmează conştiincioase linia apei, oraşul are forma unei potcoave, element ce-i sporeşte spectaculozitatea. Dimineaţa zona de jos a oraşului din apropierea apei era învăluită într-o ceaţă deasă, iar zona de sus se scălda în soare. Fenomenul a ţinut vreo jumătate de ceas, după care ceaţa s-a ridicat, iar acoperişurile vechi "din vale" au început să se zărească, unul câte unul.

Imagine tipică în Veliko Târnovo. Străduţe înguste, pietruite, în pantă, flancate de case renovate, datând marea majoritate din a doua parte a secolului al XIX-lea. Un labirint extrem de complicat şi de fascinant din care nu-mi mai doream să ies.



Deşi numără doar 65.000 de locuitori, oraşul este întins pe o suprafaţă foarte mare. Cele trei dealuri pe care este construită aşezarea sunt înţesate de case, înghesuite una în cealaltă, aducând pe alocuri aminte din acest punct de vedere de oraşele din lumea arabă total nesistematizate. "Epoca de Aur" şi-a pus amprenta destul de vag (din fericire) asupra arhitecturii, complexe de blocuri putându-se găsi mai ales în suburbii, dar nu în toate. Încă o ţară în care comunismul a avut o faţă ceva mai umană decât la noi..."Marele Cârmaci" ar fi dărâmat tot, ar fi secat râul Yantra, ar fi nivelat terenul şi ar fi construit un modern oraş de câmpie.

Din ciclul "Cico", vă prezentăm limonada "Diamant", o zeamă de şosete cu aromă vagă de lămâie. Îmi place în locurile prin care hălăduiesc să consum numai produse locale, oricât de suspecte ar părea unele la prima vedere. Face parte din integrarea în atmosfera specifică locului şi din încercarea de a înţelege mai bine cultura şi obiceiurile existente. Cu toate acestea, nu recomand nimănui să consume conţinutul acestei sticle (şi nici a paharului). Mulţumiţi-vă cu o bere Kamenitza şi cu o salată bulgărească de la mama ei.

Ivindu-se la ieşirea dintr-un labirint de străduţe, Catedrala Naşterii Maicii Domnului este una dintre cele mai valoroase moşteniri arhitectonice din perioada "Renaşterii Naţionale". Construită în 1844, biserica cu trei nave a fost distrusă în întregime în urma cutremurului din 1913, dar a fost refăcută după planurile iniţiale în scurt timp.Din piaţa pietonală în care tronează Catedrala priveliştea asupra Cetăţii Tsarevets şi asupra stâncilor din vecinătate (un paradis al iubitorilor de alpinism) este deosebită. Arhitectul care i-a dăruit viaţă, Nikola Fichev se numără printre cele mai interesante figuri ale culturii bulgare de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Acesta a proiectat atât primăria din Veliko Tarnovo (aflată în imediata apropiere a Catedralei) cât şi o serie de case - monumente istorice din centrul oraşului. Un fapt inedit este că în ciuda nenumăratelor opere lăsate în urmă şi a faptului că stăpânea mai multe limbi străine (printre care şi româna), Kolyu Ficheto - numele sub care a rămas cunoscut - era analfabet!

Perioada de maximă înflorire culturală, economică şi politică a oraşului coincide cu perioada de domnie a dinastiei Asăneştilor (1187 - 1280). În timpul acesteia, cel de-al doilea ţarat bulgar se întindea din Moldova de astăzi şi până în Grecia şi de la Marea Neagră la Marea Adriatică înglobând o bună parte a Serbiei, Albania şi Macedonia. Cei mai iscusiţi ţari au fost Kaloyan şi Ivan Asen al doilea, iar capitala marelui ţarat era chiar la Veliko Tarnovo. Conform clericului bulgar Gregory Tsamblak, oraşul era unul foarte mare, frumos, înconjurat de ziduri şi cu o populaţie de 12.000 - 15.000 de locuitori. Din vechiul oraş, se mai păstrează cetatea de pe dealul Tsarevets. Monumentul din imagine, Monumentul Asăneştilor a fost ridicat la aniversarea a 800 de ani de la înfiinţarea celui de-al doilea ţarat, în 1987. Se găseşte în chiar centrul oraşului, într-un parc în care a fost ridicată şi Biserica "Sfinţii Constantin şi Elena", atrăgând atât localnici cât şi turişti datorită superbei panorame asupra oraşului ce poate fi admirată de aici. Parcul este legat de restul oraşului printr-un pod ce trece pe deasupra râului Yantra.

Vedere asupra centrului oraşului de lângă Monumentul Asăneştilor. Multe din pozele ce apar pe internet sunt făcute de aici, priveliştea este minunată iar casele stau aliniate în faţa privitorului ca la o paradă a modei.

Strada tipică din "Assenova mahala", unul dintre cele mai vechi cartiere ale oraşului, ce a fost menţionat documentar în sec. al XIII-lea sub numele de "Oraşul Nou". Dintotdeauna a fost considerată o zonă distinctă a oraşului deoarece se află între dealurile Trapezitza şi Tsarevets, undeva în periferia actualului oraş. Monumente importante ale spiritualităţii ortodoxe bulgare se găsesc aici precum bisericile "Sfântul Dumitru din Salonic", "Sfântul Petru şi Pavel" şi "Cei patruzeci de martiri". Zona merită alocate vreo 2 ore, este foarte pitorească şi cu o frumoasă privelişte asupra cetăţii Tsarevets.

Un restaurant într-o casă tradiţională pe una dintre cele mai frumoase artere ale fostei capitale: Gurko. Casele, în majoritatea lor din secolul al XIX-lea, din perioada renaşterii naţionale, sunt foarte atent renovate, sunt îndesate unele în altele şi par a ţâşni direct din stâncă. Am sesizat şi un cult al florilor şi al naturii in general,orasul este extraordinar de verde, este precum o fortăreaţă antropică cazută în mâinile naturii. Din păcate, în general se întâmplă exact invers.

Cel mai popular obiectiv turistic al oraşului este fără îndoială Cetatea Medievală Tsarevets, situată pe dealul omonim, ce a servit drept capitală al celui de-al doilea Ţarat Bulgar din 1185 şi până în 1393. În acest an, după un asediu de trei luni, cetatea (şi odată cu ea, întreg statul bulgar) au fost cucerite de către Imperiul Otoman. Întreg complexul este foarte bine restaurat, reuşind chiar şi după atâtea secole să-şi păstreze măreţia şi misterul.

Complexul este înconjurat de ziduri groase de incintă ce măsoară pe unele porţiuni şi peste 3,5 m înalţime. Cetatea este străjuită de mai multe porţi de acces, accesul vizitatorilor facându-se pe poarta principală iar zidul este punctat din loc în loc de turnuri de apărare. În partea opusă porţii principale se găseşte "Piatra Execuţiilor", locul macabru de unde trădătorii erau împinşi în gol prăbuşindu-se de la mare înălţime în apele Yantrăi. În anul 1300 aici a fost executat patriarhul Joachim de către ţarul Svetoslav. Clădirea cea mai impunătoare este fără îndoială Biserica Patriarhală, aflată în punctul cel mai înalt al complexului, biserică datând de undeva de la începuturile creştinismului, reconstruită în 1981 şi pictată patru ani mai târziu. Am avut un mare şoc îndată ce am intrat, deoarece pictura este una modernistă şi nicidecum în vechea tradiţie ortodoxă, din punctul meu de vedere o alegere nu tocmai fericită, îmbinarea de foarte vechi cu foarte nou frapând într-un mod neplăcut şi dând vizitatorului impresia unei glume nesărate. Oricum, pictura interioară este singurul minus pe care l-am observat, întreg complexul fiind în rest unul extrem de atractiv, de bine conservat şi foarte frumos poziţionat, oferind privelişti minunate asupra dealurilor învecinate, a oraşului nou, a "mahalalei" de la poalele sale şi a nehotărâtului râu Yantra care şerpuieşte indecis prin apropierea cetăţii.

Seară de seară, cetatea se transformă într-un imens proiector în aer liber pentru un show unic de lumini şi sunet realizat cu ajutorul clopotelor bisericii , a muzicii dramatice şi a trei lasere ce "povestesc" istoria cetăţii, a căderii sale în mâinile otomanilor şi a altor momente din istoria vecinilor noştri.
Pentru cei ce ajung aici vizitarea complexului Tsarevets este obligatorie, fiind un prilej bun atât pentru a afla istoria zbuciumată a locurilor cât şi pentru a se delecta cu peisajele oferite din belşug de poziţionarea cetăţii. Intrarea costa undeva în jur de 2 euro (toamna lui 2008), un preţ mai mult decât rezonabil. Ocazional au loc şi spectacole cu tematică istorică, în ziua în care am ajuns aici se desfăşura un astfel de spectacol în limba română!:)

Veliko Tarnovo este considerat una dintre cele mai vechi aşezări din Bulgaria modernă, cu peste 5 milenii de istorie în spate. Dar cei mai mulţi (bulgari şi străini) îl consideră totodată şi cel mai autentic oraş bulgăresc, chintesenţa acestei naţii, cea mai frumoasă "pagină de prezentare" a ţării în primul rând datorită importanţei pe care acest oraş a avut-o pretutindeni în istoria bulgarilor. În secolul al XIV-lea, odată cu declinul Imperiului Bizantin şi a Constantinopolului, Turnovo - numele de atunci al aşezării - tindea să egaleze Constantinopolul ca şi importanţă culturală,economică, politică şi religioasă. În timpul celui de-al doilea ţarat, devenise un adevărat oraş cosmopolit, centrul multicultural al estului, aici existând cartierele armenesc, evreiesc şi romano - catolic (francez) unde îşi desfăşurau activităţile comerciale negustorii străini. Descoperirea a trei capete de statuiete gotice indică faptul că odinioară a existat în vechiul Turnovo şi o biserică catolică.

Poza mea preferată. Atât!



















La începuturile lungii ocupaţii otomane (1396 - 1878), oraşele, satele şi mănăstirile medievale bulgare au fost distruse aproape în totalitate. În ciuda acestei realităţi, oraşul a rămas în continuare centrul spiritual al fărâmiţatei naţii, de aici plecând două dintre cele mai mari revolte anti-otomane, în 1598 şi 1686, ambele înăbuşite de cotropitori. Bulgaria a mai îndurat încă 200 de ani de ocupaţie până să redevină o naţiune liberă. Acest mare eveniment se leagă din nou de Veliko Tarnovo, unul dintre nucleele "Revoltei din Aprilie"(1876) , începutul sfârşitului pentru deja veştejitul Imperiu Otoman. Tot din această perioadă datează şi multe din clădirile ale căror formă şi pitoresc le admirăm astăzi pe străduţele înguste şi umbroase. În urma războiului ruso - turc (1877 - 1878), Bulgaria a redevenit liberă, deşi nu şi-a căpătat independenţa deplină decât în 1908, declaraţia de independenţă fiind citită de către Ţarul Ferdinand în "Oraşul Ţarilor", ca omagiu adus istoriei aşezării de-a lungul secolelor. Oraşul a mai fost pentru ultima dată capitală a Bulgariei timp de un singur an, Sofia devenind centrul economic şi politic al Principatului Bulgar în 1879. Vechea capitală şi-a pierdut în timp importanţa politică, dar şi-a păstrat importanţa culturală şi religioasă, devenind în timp şi un important centru universitar. După ultimul război mondial, Bulgaria a trecut de partea "nefericită" a cortinei de fier, dar spre deosebire de multe alte aşezări de la noi, acest fapt nu a afectat foarte tare arhitectura oraşului, cartiere de blocuri fiind ridicate doar în periferii. Acest fapt a accelerat importanţa turismului, Veliko Tarnovo devenind alături de Sofia, Mănăstirea Rila şi litoral cel mai de succes brand turistic al ţării.

În loc de concluzii: Am rămas cu o imagine superbă despre oraş. Este o experienţă foarte plăcută şi lejeră, în special pentru cei din Bucureşti sau din sudul ţării. Oraşul în sine poate fi vizitat într-un weekend, dar deoarece sunt şi foarte multe lucruri de văzut prin împrejurimi (satele tradiţionale Arbanassi,Elena şi Tryavna, Mănăstirile Preobrazhenski, Shipchenski şi Ivanovo, situl arheologic Nicopolis ad Istrum sau Pasul şi Monumentul Shipka), ar fi ideal să vă alocaţi 4-5 zile şi să vă stabiliţi "tabăra" la Veliko. Drumul este foarte bun,deşi cu o singură bandă pe sens. La capitolul plusuri ar mai fi preţurile foarte decente (şi la cazare), siguranţa, care mi-a demontat miturile despre cât de nesigură şi periculoasă e Bulgaria, factorul uman - cei ce ştiu engleză sunt foarte binevoitori şi gata să ajute şi biroul de informaţii turistice, unul la nivel european, foarte bine dotat (în centrul oraşului există o listă cu unele ho(s)teluri şi electronic puteţi vedea în timp real dc mai sunt locuri libere sau nu, prin aprinderea unui led roşu sau verde). La capitolul minusuri, mult mai puţine şi mai neimportante şi anume numărul relativ scăzut de vorbitori de engleză şi distanţa destul de mare din oraş până la gară. Pe lângă toate acestea se adaugă frumuseţea oraşului şi a împrejurimilor care, fără dubii, va impresiona chiar şi pe cei mai sceptici dintre turişti.

miercuri, 4 noiembrie 2009

Croaţia

1.Parcul Naţional Plitvicka Jezera


Pe cei mai mulţi dintre noi Croaţia îi duce cu gândul la drama războiului civil , la conflictele interetnice şi la nesfârşite lupte între sârbi şi croaţi. Dar, în ultimii 10-12 ani, ţara s-a transformat aproape complet, renăscând din propria-i cenuşă. Rănile războiului s-au cicatrizat treptat, iar turismul croat a reapărut pe harta lumii, propulsând ţara în prezent în primele douăzeci de destinaţii turistice din lume.
Cea mai cunoscută şi frecventată zonă turistică este Coasta Dalmaţiei, lungă de peste 600 de kilometri, străjuită în partea continentală de munţi abrupţi şi pietroşi iar spre mare de nenumarate insuliţe care sporesc pitorescul şi ineditul zonei. Dar nici litoralul, nici oraşele de coastă ce abundă în vestigii romane nu au darul de a impresiona şi a uimi precum Parcul Naţional „Lacurile Plitvice”, cel mai vechi şi mai spectaculos dintre cele cele opt parcuri naţionale de pe teritoriul croat. Situat la graniţa cu Bosnia, într-o zonă de munte bogat împădurită, Parcul este de fapt o vale prin care îşi poartă apele şaisprezece lacuri şi nenumărate cascade, sub oblăduirea munţilor ce veghează parcă asupra acestei minuni a naturii. Vecinătăţile cascadelor, unde zgomotul apelor ce se prăvălesc furios peste stâncile erodate de vreme ne asurzeşte, contrastează puternic cu liniştea şi calmul pădurilor, a lacurilor şi cu susurul cristalin al izvoarelor. Cântecul păsărilor, peşti ce nu se sfiesc de ochiul răscolitor al turiştilor, animale ce veghează din umbra codrilor, un sistem subteran de peşteri şi abisuri în care clipocesc ochiuri de apă, curcubee ce se întrezăresc atunci când razele soarelui mângâie luciul turcoaz verzui al apelor, nebunia de culori a rocilor şi a frunzelor, toate acestea sunt adăpostite de acest ecosistem clădit cu răbdare în mii şi mii de ani. Pentru a putea vedea frumuseţea locurilor din chiar mijlocul lor, pe lângă potecile ce urmăresc coama muntelui sau ce îşi croiesc drum pe buza prăpăstiilor ameţitoare, au fost amenajate în zonele cele mai spectaculoase şi greu accesibile podeţe din lemn, într-o deplină armonie cu peisajul montan, care traversează lacurile şi zonele inundate prin imediata apropiere a cascadelor, a grotelor şi care fac trecerea dintre cele două maluri ale lacurilor. Balustrade nu există tocmai pentru a lăsa turistul să se simtă parte integrantă a acestei sărbători a naturii, pentru a nu-i fi impuse limite.
Dintre toate frumuseţile naturii, există totuşi una care se detaşează prin măreţie şi spectaculozitate şi anume „Veliki Slap”, în traducere „Marea Cascadă” , cu o cădere de apă de 76 de metri aflată la extremitatea ultimului lac „de jos”, Novakovica brod. După ce contemplăm cascada şi imortalizăm eventual cu o cameră de filmat vuietul înspăimântător al căderii de apă, ajungem în câteva minute trecând pe unul dintre nenumăratele podeţe ce traversează lacurile la una dintre cele mai mari grote ale Parcului decupată în peretele stâncos,care se poate parcurge cu piciorul şi la capătul căreia ni se înfăţişează o panoramă cuprinzătoare asupra versanţilor şi a lacurilor din apropiere.
La Plitvice, fiecare anotimp contribuie în felul său la îmbogăţirea frumuseţii naturale a locurilor, de la verdele crud al verii până la contrastul îndrăzneţ de culori al toamnei sau la atmosfera glaciară a iernii.
Lacurile se împart în lacurile „de sus” şi „de jos”, în funcţie de poziţionarea lor geografică. Cel mai mare lac, lacul Kozjak, este şi navigabil, în preţul biletului de intrare fiind inclusă şi plimbarea cu vaporaşul pe acest lac. Pentru cei mai în vârstă,sau pur şi simplu mai comozi, pe langă varianta pe apă, mai există şi posibilitatea vizitării întregii zone cu autobuzul, acest itinerar neacoperind totuşi toate obiectivele turistice ce se pot vedea parcurgând parcul „la pas”. Deasemenea, la intrarea în parc vă puteţi cumpăra o hartă a parcului care se va dovedi foarte utilă deoarece este imposibil dacă aveţi o singură zi la dispoziţie să parcurgeţi toate locurile pe care aţi dori să le vedeţi. Pe hartă sunt trecute şapte trasee turistice notate cu litere, începând cu trasee scurte, de două ore şi terminând cu un traseu vast, de 8-10 ore. Curăţenia parcului este desăvârşită în ciuda numărului ridicat de vizitatori din toate colţurile lumii iar toate elementele antropice din parc, indicatoare, scări, staţii de autobuz sunt din lemn astfel încât să fie într-o strânsă legătură cu peisajul înconjurător. Parcul a fost trecut în 1979 pe lista patrimoniului mondial UNESCO, treptat ajungând să fie o atracţie turistică recunoscută, în special în ultimii ani, după încetarea războiului ce a cuprins fosta Iugoslavie. Tot aici, la Plitvice, în 1991, au avut loc primele confruntări armate care au dus la escaladarea conflictului dintre croaţi şi sârbi şi care au deteriorat serios atât infrastructura hotelieră cât şi parcul în sine.
Închei acest articol îndemnându-i pe toţi cei ce au posibilitatea şi sunt în căutare de locuri deosebite să treacă pe lista lor de priorităţi Parcul Naţional „Lacurile Plitvice” pentru că este un loc în care natura îşi arată una dintre cele mai frumoase feţe de pe Pământ.



Informaţii utile: 1. Moneda oficială este KUNA, 1 Euro = 7 Kuna (aproximativ)
2. Localizare: În apropierea graniţei cu Bosnia, la 20 km de oraşul Bihac
3. Limbi de circulaţie: croata , germana şi engleza
4. Cum ajungem: cu avionul până la Rijeka sau Zadar (90 km de parc)
Cu masina: Bucuresti – Arad – Baja – Zagreb – Plitvice
(aproximativ 1100 – 1200 km)
5. Cazare: Pensiuni:
Krizmanici Family (14-25 euro/pers./noapte) – RASTOVACA 15, PLITVICKA JEZERA
Kuca Antonia (10-13 euro/pers./noapte) - DREŽNIČKO SELIŠTE 74
Plavo Oko (11-14 euro/pers./noapte) - SMOLJANAC 78

Hoteluri:
Plitvice Hotel (75 – 80 euro/pers./noapte) (**)
Jezero Hotel (97 euro/pers./noapte) (***)
6. Intrarea în parcul naţional costa 140 kuna echivalentul a 20 euro.
























2. Poreč


Poreč este una dintre aşezările foarte vechi ale Europei, a fost locuit încă din timpuri preistorice. În decursul vremii, nenumărate seminţii au avut sub autoritatea lor această mică aşezare, lucru care se vede mai ales prin prisma diversităţii etnice şi arhitecturale a oraşului. Turismul este "motorul" întregii zone, pe lângă vestigiile istorice, o mare cautare având plajele însorite şi temperatura optimă a mării (poate ajunge chiar şi la 28 de grade vara). Nu mai vorbim de infrastructura turistică, foarte dezvoltată şi modernă, bazată atât pe hoteluri cât şi pe campinguri cu toate dotările (Plava Laguna şi Zelena Laguna fiind cele mai mari).


Oraşul a făcut parte din Imperiul Roman peste 6 secole la rând, între secolul 2 înainte de Hristos şi până în anul 476. Majoritatea vestigiilor din acea perioadă au dispărut, sau au fost distruse de viitorii invadatori. Totuşi s-au păstrat ruinele "Marelui Templu a lui Neptun" (Veliki Neptunov hram), construit în secolul 1 după Hristos, în memoria zeului mării.


Precum marile oraşe ale lumii, care se mândresc cu simboluri cunoscute din Madagascar şi până-n Chitila, şi Poreč-ul posedă un monument care se detaşează de celelalte prin frumuseţe, valoare artistică şi culturală. Deşi nu la fel de cunoscută ca Notre Dame sau Domul din Milano, aici se găseşte una dintre cele mai vechi biserici din epoca bizantină de pe întregul continent, "Eufrasijeva bazilika", numită astfel după episcopul Euphrasius din Poreč ce a construit aici pe locul unei construcţii mai vechi datând din epoca romană, o biserică magnifică cu 3 nave in "Anno Domini" 553. În 1997, datorită deosebitei valori culturale, complexul format din biserică, fostul palat episcopal şi mozaicurile bizantine din secolul 6 (considerate printre cele mai frumoase din lume) au fost incluse pe lista Patrimoniului Mondial. Este cu adevărat o bijuterie a acelor timpuri, iar sentimentul pe care îl încerci purtându-ţi paşii într-un loc cu o asemenea vechime şi istorie este deosebit. Ca şi tradiţie a locului, de mai bine de 40 de ani, iubitorii de muzică clasică pot asculta în interiorul bisericii arii deosebite din clasici în fiecare vară, în cadrul unui festival internaţional.







Obişnuit cu hoardele fioroase de câini vagabonzi ce împânzesc Bucureştiul de la Foişor până-n Piaţa Vitan, vorba cântecului, am rămas total surprins să găsesc aici nenumărate pisici fără stăpân. Mult mai prietenoase decât "băieţii" autohtoni, fără victime la activ, sunt foarte volubile şi stau la poze fără să comenteze. Ulterior am sesizat că în zonele ce înconjoară Mediterana (sudul Europei, Maghrebul, Asia Mică etc) locul maidanezilor este luat de pisici ce-şi fac veacul pe străzi.


Din zidurile ce împrejmuiau odinioară Poreč-ul au mai rămas doar unele porţiuni şi câteva turnuri de apărare dintre cele 11 iniţiale, majoritatea ridicate în secolul al XV-lea ca protecţie în calea turcilor. Construite începând cu secolul XII, ele au rezistat până undeva în sec XVIII - XIX, având ceva din cele ale mult mai cunoscutului Dubrovnik, ce mai rezistă şi astăzi. Am avut norocul să ajung aici în octombrie, altfel nu aş fi putut face această poză fără turişti. În lunile de vară aglomeraţia e de nedescris, nu întâmplător Croaţia este ţara europeană cea mai dependentă de turism, situându-se ca număr de turişti pe locul 13 în lume cu 20 de milioane de vizitatori anual. Asta în condiţiile unei populaţii de 4,5 milioane de locuitori, a unei suprafeţe cam la sfert din a României şi a unui război civil terminat în urmă cu 14 ani. No comment!


Puţini din cei ce vin aici ştiu că străzile din oraşul vechi datează încă din timpul romanilor şi că pe multe dintre ele se păstrează încă pavajul original, şlefuit de trecerea timpului şi de paşii nenumăraţi ai nenumăraţilor vizitatori din lunga istorie a aşezării. Pe aici au călcat şi ostrogoţii şi genovezi şi habsburgii şi cine mai ştie cine. Din fericire, războiul din anii 90 a fost puţin resimţit, oraşul fiind ferit în mare parte de distrugeri de orice fel. Mai mult, aici s-au refugiat de ostilităţi oamenii din zonele mult mai afectate (Slavonia, Krajina, Dalmaţia).


Timpul se scurge altfel aici nu doar pentru oameni. Imaginaţi-vă doi maidanezi alături de un şobolan aşteptând nerăbdători un carton cu mici şi-un "Noroc" în Piaţa Matache. Păi credeţi că şi-ar mai fi păstrat calmul dacă comanda ar fi întârziat nepermis?? Iată că indivizii din imagine n-au nici o problemă şi aşteaptă resemnaţi un ospătar care să aibă ochi şi pentru ei. Dacă nu...se pot reorienta către alt birt.


Pentru amatorii de circiuite, Poreč-ul poate fi inclus într-un amplu traseu care să mai cuprindă Zagrebul, Lacurile Plitvice, staţiunea Opatija, insula Krk, amfiteatrul roman de la Pula (scuze), orăşelele Rovinj şi Vrsar, Parcul Naţional Brijoni, peştera Postojna şi Parcul Naţional Triglav din Slovenia şi ca destinaţie finala Venezia. E nevoie atât de timp cât şi de bani, dar pentru cei ce le posedă pe ambele un astfel de circuit va fi de neuitat, mai ales că în Peninsula Istria se produc nişte vinuri ce te pot ţintui locului pentru zile întregi. Să nu uităm că aici găsim "rude" mai îndepărtate de-ale noastre şi anume comunitatea de istro-români ce astăzi mai numără circa 1500 de suflete şi a cărei limbă este în pericol de dispariţie.


Invitaţie la concert pentru toţi iubitorii de jazz.