Sarajevo - oraşul fără pereche

Sarajevo - oraşul fără pereche

luni, 6 decembrie 2010

La Skopje, birjar!

1. TRENUL DE NOAPTE


De ce Macedonia? Pentru că e aproape, are peisaje frumoase, nu e invadată de turişti (mai ales în perioada asta a anului), e destul de ieftină, se suprapun mai multe culturi, posedă o bijuterie de 24 de karate care se numeşte Ohrid. Şi pentru că pe mine personal vestul nu mă atrage nici pe departe la fel de mult precum Balcanii noştrii dragi. Am avut doar patru zile la dispoziţie, foarte puţin, dar mai bine decât deloc. Iniţial plănuisem să mergem cu maşina, dar până la urmă planul ăsta a picat aşa că da-i şi caută pe net trenuri, autobuze, maxi-taxi, ricşe. Şi am găsit până la urmă o combinaţie, cu trenul până la Sofia, şi de aici cu autobuzul până la Skopje, urmând să ajungem şi la Ohrid tot cu un autobuz. Cu totul, transportul a costat cu puţin sub 500 de lei de bască.
Să o luăm cu începutul...unde se fac şi se desfac toate, adică la Gara de Nord, cel mai iubit (atunci când pleci) şi cel mai deprimant (atunci când revii) loc din Bucureşti.


Unele lucruri nu se schimbă niciodată...se pot transforma, metamorfoza pentru o vreme, pot căpăta o altă înfăţişare, dar în esenţă rămân neschimbate. În această categorie privilegiată se înscrie şi una dintre cele mai hilare instituţii mioritice şi anume C.F.R-ul. S-ar putea scrie cărţi întregi cu povestiri având în prim-plan miliardele de minute de întârzieri ale tgv-urilor, mirosurile unice în lume (ar trebui să intre şi UNESCO pe fir) pe care le putem detecta în sălile de aşteptare sau nenumăratele moduri în care te poţi înţelege "şi altfel" cu naşii. Dar de data asta urma să luăm un tren internaţional, chiar dacă Moscova - Sofia...nu mă aşteptam la nimic deosebit, dar bănuiam că lucrurile nu vor fi la fel de spectaculoase ca într-un personal Braşov - Teiuş de exemplu. M-am înşelat amarnic, dar asta nu a făcut decât să pipereze drumul ceea ce nu a fost deloc rău privind retrospectiv. Păi...ajungem în dreptul vagonului de dormit în care urma să ne petrecem noaptea, şi imediat cum urcăm vedem pe hol o grămăjoară de culoare neagră pe care trebuie să o ocolim. Ce mama măsii o fi, doar n-or fi cărbuni? Ba da, chiar cărbuni erau, sincer nici nu îmi trecea prin cap că mai există trenuri care să se încălzească altfel. Timpul a trecut anevoios până la Giurgiu pentru că mă gândeam că ajungem în maxim o oră, dar de fapt am făcut peste o oră jumătate. Avantajul transportului în comun este multitudinea de oameni şi de situaţii cu care te întâlneşti. Unii o pot considera pierdere de vreme şi de nervi, dar pentru mine personal înseamnă foarte mult socializarea cu tot felul de personaje care mai de care mai interesante. Lângă cuşeta noastră am dat peste un tip foarte vorbăreţ, cu un accent băcăuan, care (după spusele sale) muncise într-o grămadă de locuri şi de domenii de activitate, din Macedonia şi până în California. N-am apucat să scot mai mult de 47 de cuvinte din cauza debitului său verbal impresionant, dar măcar a trecut timpul mai repede şi drept răsplată pentru răbdare am primit câteva guri de whiskey:). În acest răstimp pe hol se tot preumbla un domn la vreo 60 de ani care puţea absolut înspăimântător, parcă ar fi purtat la subraţ toată recolta de ceapă pe 1997. Cum trecea, închideam uşa de la cuşetă şi o deschideam când lucrurile erau sub control.

Drumul e monoton în prima sa jumătate, nefiind nimic de văzut în afara nesfârşitelor "câmpuri aurii" şi a relicvelor industriei grele din ţara vecină. Şinele parcă sunt şi mai proaste ca ale noastre (sau măcar la fel), trenul fiind de mai multe ori la un pas să-şi ia zborul. Plictiseală mare, toată lumea doarme, din când în când încerc să citesc în viteza trenului numele gărilor scrise cu litere chirilice. După ce se trece de Pleven (Plevna, atât de cunoscută din manualele de istorie), apar în bătaia lunii nişte dealuri timide, apoi brusc se intră într-un mirific defileu ce ne va însoţi până aproape de Sofia. Arunc un ochi pe hartă şi observ că este defileul râului Iskar, unul dintre locurile preferate de weekend ale sofioţilor. Stânci izolate, dar zvelte, prăpăstii, oraşe cocoţate pe versanţi, nenumărate viaducte şi poduri, acestea sunt ingredientele care fac din această a doua parte a drumului una extrem de spectaculoasă, chiar şi noaptea. N-am putut să nu remarc cât de prost luminate sunt aşezările bulgăreşti, chiar şi în comparaţie cu cele de la noi. Răzleţ mai apare câte un bec, invariabil alb, nici vorbă de cele portocalii, care fac ceva mai multă lumină. Se vede "de vale" Sofia, naşul bulgar cu cămaşă şi vestă ciocăne la fiecare uşă, primindu-şi printre dinţi înjurăturile cuvenite din partea călătorilor somnoroşi. Ne recuperăm biletele (aveam bilete dus - întors care trebuie lăsate la începutul călătoriei la naş) şi coborâm în Sofia grăbindu-ne către autogară.

2. SPRE SKOPJE


Ca în filmele cu proşti, citind pe forumuri că "zarzavagii" nu prea rup nici o limbă străină, mi-am scris de acasă (cu litere chirilice) pe o foaie în bulgară că vreau patru bilete dus - întors până la Skopje, mai mult de amuzament, chiar nu m-am gândit că nu va ştii NIMENI o boabă de engleză în toată autogara. Noroc cu o doamnă foarte binevoitoare care ştia engleză şi îi traducea cucoanei de la ghişeu ceea ce doream noi, căci altfel cu foaia mea în bulgară cu tot acolo înţepeneam. Apropo, în Macedonia se poate merge doar cu buletinul chiar dacă nu sunt membrii U.E, doar că tanti de la ghişeu nu avea habar şi mai să nu ne putem lua bilete. Compania cu care am mers se numeşte "Matpu 96", iar un bilet dus-întors costă 32 de euro (se poate plăti şi în leva şi în euro). Deşi mai mică ca număr de locuitori ca Bucureştii noştrii, Sofia este foarte întinsă, mult mai aerisită, mai curată, dar ceva mai dărăpănată (da, se poate). S-a iscat o întreagă discuţie care blocuri sunt mai urâte, ale lor sau ale noastre, n-am ajuns la nici o concluzie, singura certitudine fiind că nici tătucu Jivkov n-a stat cu mâinile în sân în lunga lui domnie, a construit cu acelaşi patos blocuri la indigo, cenuşii, cu balcoane care mai de care mai oribile.


Înainte să mă prindă somnul am avut imensul privilegiu să trecem pe centura oraşului Pernik...nu prea am cuvinte să explic, Bacăul, Târgovişte sau Buzăul sunt nişte bijuterii rare pe lângă ce am văzut aici. Un imens cimitir de blocuri, toate scorojite şi dezolante, plus câţiva coloşi industriali dezafectaţi ce-şi arborau cu mândrie furnalele în aer. Ca să fie reţeta completă, soarele îşi trimitea timid printre norii negrii primele raze proiectate peste acest veritabil exemplu de "estetică a urâtului". Poate doar Hunedoara să-l concureze...:). În rest, toate cam ca la noi, în afară de celebra meteahnă a bulgarilor de a-şi pune casele cu spatele la stradă. În maxi taxi, un adevărat mozaic etnic, pe lângă noi mai era un român, apoi două iberice care vorbeau non-stop cu o "bambina", bulgari şi macedoneni.



În ultimii trei ani este a doua oară când ajung în Bulgaria şi de fiecare dată am avut aceeaşi senzaţie că sunt acasă, că în afară de limbă totul e la fel. Oamenii au aceleaşi mecle şi metehne, peisajele seamănă, influenţa celor cinci decenii de blestem comunist se vede la tot pasul. Dacă începi să cauţi în profunzime, diferenţe mai sunt o grămadă, dar ca primă impresie pare că în afară de limbă şi alfabet, suntem ca fraţii. Până şi cutia de tablă din poză ce pe vremuri a fost o cafenea (sau cel puţin aşa scrie acolo) pare teleportată din satele noastre. Şi am mai văzut ceva foarte amuzant, fostele alimentare şi magazine universale sunt identice cu relicvele de pe la noi.


Graniţa bulgaro-macedoneană este poziţionată foarte pitoresc în vârful unei coline, undeva la peste 1.100 de metri altitudine, oferind o privelişte deosebită în "adâncul" ambelor ţări. Aici, după cum e obiceiul prin Balcani, s-a pierdut ceva vreme cu birocraţia, că de ce nu avem paşapoarte şi avem cărţi de identitate, cică "problem"...în traducere, le ardea buza de un cartuş de Kent lung sau doar voiau să mai adauge câteva exemplare cu pozele lui Lincoln sau Washington la colecţia deja impresionantă pe care orice vameş care se respectă o are sub pernă. Până la urmă n-a fost nici un "problem" aşa că iată-ne pentru prima dată pe pământ macedonean.


Trebuie să recunosc că drumul până la Skopje a reprezentat un mic şoc pentru mine. Macedonia este a cincea ţară ex-iugoslavă pe care o vizitez, singura care mi-a mai rămas pe listă fiind Muntenegru (mă rog, şi Kosovo, încă nu m-am obişnuit să o consider ţară). Dar nicăieri nu m-a frapat sărăcia ca aici...de cum am trecut graniţa, parcă am schimbat continentele, nu numai ţările...constatare cu atât mai frapantă cu cât nici Bulgaria nu este un exemplu de bunăstare. Casele, multe fără garduri şi aşezate pe coasta dealurilor, erau extrem de sărăcăcioase şi de mici. Multe aşezări nici nu pot fi numite sate, sunt doar nişte cătune adunând câteva locuinţe. Foarte puţine maşini pe şosea, majoritatea absolută deţinând-o bătrânele Yugo autohtone, proiectate după modelele vechi de Fiat-uri. Ca o comparaţie, deşi lovită de cel mai brutal război din Europa postbelică, Bosnia arată mult mai bine ca şi Macedonia. Peisajul este unul divers, chiar dacă nu îţi taie răsuflarea, cu cât ne apropiem de Skopje, cu atât se conturează mai clar crestele înzăpezite ale Munţilor Skopska Crna Gora. Am observat acelaşi fenomen ca şi în Serbia, drumurile sunt bune (inclusiv destui kilometri de autostradă), dar maşinile lipsesc aproape cu desăvârşire. Măcar de s-ar schimba rolurile şi la noi...


La câţiva kilometri distanţă de graniţă, ne întâmpină orăşelul Kriva Palanka, situat pe colinele din vecinătatea râului Kriva. Maxi-taxiul a făcut aici un scurt popas, aşa că a trebuit să intrăm prin cotloanele sale în căutarea autogării. Şi mie unul nu mi-a părut rău, am văzut cea mai dărăpănată frizerie din sudul Europei, o piaţă în care se vindea numai varză (cam cum arăta Piaţa Crângaşi pe vremuri când dădeau buzna pepenarii), stive de lemne strânse pentru iarnă, unele depozitate chiar şi în faţa curţilor, oameni care nu aveau nici o problemă în a merge pe mijlocul străzii cu o lejeritate dezarmantă şi mai multe cârciumioare ca cea din poză, cu mese de plastic şi umbreluţe cu inscripţia "Skopsko", berea cea mai populară din Macedonia. Poate că exagerez, dar câteodată mi se umple sufletul de bucurie când văd câte o astfel de aşezare balcanică, în care totul este atât de natural, oamenii sunt nonşalanţi chiar dacă viaţa nu este deloc uşoară. Nici nu mai aduc în discuţie haosul din trafic şi "graba" cu care pietonii (unii deja "obosiţi") se dădeau din calea maşinilor ce claxonau de zor.

vineri, 3 decembrie 2010

Tunisia - O altă lume (Partea a V - a)

6. CUVÂNT ÎNAPOI


Deşi prima impresie ar putea să vă inducă în eroare, nu trebuie uitat că regimul politic din Tunisia este unul dictatorial. Tovarăşul de la conducere se numeşte Zine el Abidine Ben Ali, şi îndată ce veţi călca pe pământ tunisian veţi face cunoştinţă cu domnia sa prin nenumăratele postere ce-l înfăţişează, atât în oraşe şi sate cât şi pe şosele şi autostrăzi. În traducere, pentru turistul venit din afară asta înseamnă că trebuie cu orice preţ să evite discuţiile politice, atât pentru siguranţa proprie, dar şi pentru a evita să-i pună pe localnici într-o situaţie periculoasă. Întrebări de genul "Cum te descurci matale nea Habibe cu pensia?" sau "De ce ţineţi în magherniţă tablouri cu preşedintele, din convingere sau pentru că aşa vi se impune?" trebuie ţinute pentru sine. Deşi din punct de vedere economic, Tunisia este cea mai prosperă ţară africană şi printre cele mai dezvoltate din lumea arabă, la capitolul drepturile omului şi libertatea presei, ţara este în coada multor clasamente internaţionale. Mai exact, atât timp cât faci ceea ce este permis şi nu cutezi să ceri mai mult, statul este cu tine...dacă sari coarda, ai cam băgat-o pe mânecă. Din cele zece milioane de tunisieni, peste 3,5 milioane au acces la internet. Ceea ce nu prea se ştie este că foarte multe site-uri sunt inaccesibile, printre care şi Youtube. Organizaţia internaţională "Reporteri fără Frontiere" a inclus Tunisia pe lista "Inamicilor Internetului" pe care se mai află nume grele precum Coreea de Nord, Arabia Saudită sau Turkmenistanul. De asemenea, avocaţii pentru apărarea drepturilor omului, jurnaliştii independenţi sau criticii regimului Ben Ali sunt eliberaţii din funcţii, ameninţaţi, agresaţi şi nu de puţine ori, întemniţaţi. Poza de mai sus reprezintă un afiş electoral ce îndeamnă tunisienii de bună credinţă să-l voteze pe tătuc şi la alegerile din 2009 (poza e din ianuarie 2008). Şi, ca nişte buni musulmani ce sunt, 89% dintre tunisienii ce s-au prezentat la urne aşa au făcut, au pus ştampila pe el. Sau poate n-au pus-o şi s-a mutat singura în dreptul numelui "care trebuie"...vorba aia, important e cine numără voturile, nu cine votează. În timpul campaniei electorale, mass-media a sprijinit puternic candidatura lui Ben Ali,unul dintre singurele ziare independente fiind închis. Principalului contracandidat la "fotoliul suprem în stat" (minunate aceste expresii tip) i-a fost interzisă orice întâlnire cu suporterii în campanie şi nu i-a fost permis afişajul posterelor electorale. Reporterii independenţi au fost agresaţi de către forţele de "ordine"...vă sună cunoscut de undeva? Nea Nelule, ce făceai mata în primele luni ale lui 1990? Nu tot cu "alegeri libere" te îndeletniceai? Cam aşa stă treaba cu politica prin Tunisia...repet, ca şi turist, într-un fel e mai bine pentru că ţara, fiind condusă cu mână de fier, e mult mai sigură...dar e bine pentru cultura generală a omului de rând să se ştie cam care e treaba pe bune.
În final, m-am gândit să fac o listă cu plusuri şi minusuri aşa cum le-am văzut eu la faţa locului, plus ce am mai citit în timpul liber:

+ SECURITATE: Tunisia este o ţară sigură, mult peste media ţărilor arabe. Am umblat prin Sousse în zone nu foarte turistice la ore gen 10 seara şi m-am simţit cât se poate de ok. Poliţiştii sunt pretutindeni, ca şi turist îţi dă un oarecare sentiment de siguranţă în plus. Ameninţările teroriste, deşi există, sunt mult mai greu de pus în practică decât în majoritatea ţărilor din zonă.

+ TRANSPORT ŞI TELECOMUNICAŢII: Şoselele sunt foarte bune, inclusiv în zona de sud, preponderent deşertică. La fel, oraşele sunt foarte bine asfaltate, în contrast cu unele aşezări de pe la noi în care poţi distruge şi un tractor pe şenile. În oraşe, găsiţi la preţuri modice, "taxiphone", sunt un fel de telefoane publice de pe care puteţi suna oriunde. Nu am folosit, dar am înţeles că sunt cât se poate de viabile. În anii 60, Bourguiba, predecesorul actualului preşedinte, a întreprins o politică de modernizare accelerată a ţării, astfel că inclusiv în satele din mijocul deşertului veţi găsi curent electric şi apă.

+ TURISM: Nu ştiu ce s-ar face ţara asta fără turism...poate că nici ei nu ştiu, aşa că s-au gândit (spre deosebire de alţii) să profite la maximum de pe urma lui. Indicatoare în franceză (sau engelză), infrastructura de care vorbeam mai sus, personal calificat în unităţile de cazare, locuri de cazare cât cuprinde, preţuri rezonabile (cazare, mâncare, transport, intrări la obiective, taxe foto etc) şi nenumărate frumuseţi naturale sau antropice. Ca un exemplu, vecina Algeria (de n ori mai mare decât Tunisia şi plină de obiective turistice majore) primeşte circa 200.000 de turişti anual, în vreme ce Tunisia a primit în anul 2000, peste 5 milioane de turişti. Cam asta înseamnă în cifre infrastructură + stabilitate internă.

+ ECONOMIE: Economia tunisiană este printre cele mai prospere din Africa şi din lumea arabă, fiind în continuă creştere chiar şi în perioada asta crizată...în afara turismului, un rol important îl mai au investiţiile străine, industria petrolieră şi agricultura. PIB-ul a crescut de 3 ori în ultimii 25 de ani, iar procentul populaţiei ce trăieşte sub nivelul de sărăcie a scăzut de la peste 7% în 1990 la doar 3,8% în 2005. Nu prea am eu habar de economie, dar e clar că aici lucrurile se mai fac şi cu cap, chiar dacă nu sunt ca noi, în U.E.

+EDUCAŢIE ŞI ALFABETIZARE: O altă bilă albă (cam cea mai albă după părerea mea) este nivelul scăzut al analfabetismului. Asta se datorează unei politice susţinute de îmbunătăţire a calităţii actului de învăţământ, începută tot undeva în anii 60. Peste 20% din bugetul ţării se introduce în învăţământ, făcând din acesta prioritatea numărul 1 a guvernului. Nu mai ştiu sigur, dar mi se pare că Tunisia este ţara arabă cu cel mai mare procent de femei "ştiutoare de carte". În autobuzul spre Monastir, era chiar amuzant să vezi cum copiii îşi făceau temele pe genunchi în drum spre casă.

+DREPTURILE FEMEILOR: Cam cel mai delicat subiect de abordat...aici femeile nu sunt tratate ca în multe alte ţări arabe, au o oarecare libertate. Spre exemplu, poligamia este interzisă prin lege, vârsta la care fetele se pot mărita este de 17 ani (foarte "înaintată" spre deosebire de alte ţări arabe), femeile pot divorţa. Vestimentaţia este de asemenea mai permisivă, în săptămâna petrecută aici, am văzut o singură femeie acoperită cu totul, majoritatea au doar un hijab care le acoperă părul (dar nu toate).

- TRAFIC: Haos total în oraşe, Bucureştiul pare o glumă proastă. Multe maşini sunt julite sau măcar puţin strâmbe. Trecerile de pietoni ar putea concura de 1 iunie la capitolul "desene pe asfalt", nimeni nu opreşte, totul e să te pricepi să te strecori printre maşini. Dacă nu vă simţiţi "în zi mare", nu vă băgaţi la volan pe aceste meleaguri.

- BĂUTURICĂ: Multe supermarketuri nu sunt dotate cu standurile mult râvnite de către noi, răsăritenii Europei. Sunt câteva tipuri de vinuri, berea Celtia, ţuica de curmale Boukha (un jeg ordinar) şi...nu prea multe altele. Se găseşte totuşi ceva de băut (la hotel în general, că în majoritatea cafenelelor nu se serveşte ciupeală), dar e de muncă...

- ATMOSFERA DIN BAZAR: Deşi iniţial nebunia din bazar pare foarte tare (doar simţi că eşti într-o altă cultură), la un moment dat comercianţii (să le spunem aşa) devin chiar agasanţi, mai ales dacă te văd străin. Atât îţi lipseşte să te şi opreşti în dreptul magherniţei lor, că te bagă aproape cu forţa înauntru, şi mai au şi o logoree de invidiat. Refuzaţi politicos, dar ferm, dacă nu aveţi chef de circ şi mergeţi mai departe...până la următorul:)

- DREPTURILE OMULUI, LIBERTATEA PRESEI: Am vorbit la începutul postului despre ele, n-ar mai fi mare lucru de spus. Reţineţi atât: evitaţi discuţiile politice.

Cam asta a fost Tunisia...pentru mine, a fost primul contact cu lumea arabă, cu Africa, cu o altă civilizaţie. Indiferent ce-mi va oferi viitorul,nu voi uita niciodată cu ce am început. Şi am zis că este un loc minunat pentru a-ţi petrece bătrâneţile, când nu prea mai ai chef de zăpadă, de frig, de agitaţie şi de economie de piaţă...mai bine un ceai negru în compania pensionarilor cu turbane, nu prea e voie nici cu alcool, tot răul spre bine...