Sarajevo - oraşul fără pereche

Sarajevo - oraşul fără pereche

luni, 6 decembrie 2010

La Skopje, birjar!

1. TRENUL DE NOAPTE


De ce Macedonia? Pentru că e aproape, are peisaje frumoase, nu e invadată de turişti (mai ales în perioada asta a anului), e destul de ieftină, se suprapun mai multe culturi, posedă o bijuterie de 24 de karate care se numeşte Ohrid. Şi pentru că pe mine personal vestul nu mă atrage nici pe departe la fel de mult precum Balcanii noştrii dragi. Am avut doar patru zile la dispoziţie, foarte puţin, dar mai bine decât deloc. Iniţial plănuisem să mergem cu maşina, dar până la urmă planul ăsta a picat aşa că da-i şi caută pe net trenuri, autobuze, maxi-taxi, ricşe. Şi am găsit până la urmă o combinaţie, cu trenul până la Sofia, şi de aici cu autobuzul până la Skopje, urmând să ajungem şi la Ohrid tot cu un autobuz. Cu totul, transportul a costat cu puţin sub 500 de lei de bască.
Să o luăm cu începutul...unde se fac şi se desfac toate, adică la Gara de Nord, cel mai iubit (atunci când pleci) şi cel mai deprimant (atunci când revii) loc din Bucureşti.


Unele lucruri nu se schimbă niciodată...se pot transforma, metamorfoza pentru o vreme, pot căpăta o altă înfăţişare, dar în esenţă rămân neschimbate. În această categorie privilegiată se înscrie şi una dintre cele mai hilare instituţii mioritice şi anume C.F.R-ul. S-ar putea scrie cărţi întregi cu povestiri având în prim-plan miliardele de minute de întârzieri ale tgv-urilor, mirosurile unice în lume (ar trebui să intre şi UNESCO pe fir) pe care le putem detecta în sălile de aşteptare sau nenumăratele moduri în care te poţi înţelege "şi altfel" cu naşii. Dar de data asta urma să luăm un tren internaţional, chiar dacă Moscova - Sofia...nu mă aşteptam la nimic deosebit, dar bănuiam că lucrurile nu vor fi la fel de spectaculoase ca într-un personal Braşov - Teiuş de exemplu. M-am înşelat amarnic, dar asta nu a făcut decât să pipereze drumul ceea ce nu a fost deloc rău privind retrospectiv. Păi...ajungem în dreptul vagonului de dormit în care urma să ne petrecem noaptea, şi imediat cum urcăm vedem pe hol o grămăjoară de culoare neagră pe care trebuie să o ocolim. Ce mama măsii o fi, doar n-or fi cărbuni? Ba da, chiar cărbuni erau, sincer nici nu îmi trecea prin cap că mai există trenuri care să se încălzească altfel. Timpul a trecut anevoios până la Giurgiu pentru că mă gândeam că ajungem în maxim o oră, dar de fapt am făcut peste o oră jumătate. Avantajul transportului în comun este multitudinea de oameni şi de situaţii cu care te întâlneşti. Unii o pot considera pierdere de vreme şi de nervi, dar pentru mine personal înseamnă foarte mult socializarea cu tot felul de personaje care mai de care mai interesante. Lângă cuşeta noastră am dat peste un tip foarte vorbăreţ, cu un accent băcăuan, care (după spusele sale) muncise într-o grămadă de locuri şi de domenii de activitate, din Macedonia şi până în California. N-am apucat să scot mai mult de 47 de cuvinte din cauza debitului său verbal impresionant, dar măcar a trecut timpul mai repede şi drept răsplată pentru răbdare am primit câteva guri de whiskey:). În acest răstimp pe hol se tot preumbla un domn la vreo 60 de ani care puţea absolut înspăimântător, parcă ar fi purtat la subraţ toată recolta de ceapă pe 1997. Cum trecea, închideam uşa de la cuşetă şi o deschideam când lucrurile erau sub control.

Drumul e monoton în prima sa jumătate, nefiind nimic de văzut în afara nesfârşitelor "câmpuri aurii" şi a relicvelor industriei grele din ţara vecină. Şinele parcă sunt şi mai proaste ca ale noastre (sau măcar la fel), trenul fiind de mai multe ori la un pas să-şi ia zborul. Plictiseală mare, toată lumea doarme, din când în când încerc să citesc în viteza trenului numele gărilor scrise cu litere chirilice. După ce se trece de Pleven (Plevna, atât de cunoscută din manualele de istorie), apar în bătaia lunii nişte dealuri timide, apoi brusc se intră într-un mirific defileu ce ne va însoţi până aproape de Sofia. Arunc un ochi pe hartă şi observ că este defileul râului Iskar, unul dintre locurile preferate de weekend ale sofioţilor. Stânci izolate, dar zvelte, prăpăstii, oraşe cocoţate pe versanţi, nenumărate viaducte şi poduri, acestea sunt ingredientele care fac din această a doua parte a drumului una extrem de spectaculoasă, chiar şi noaptea. N-am putut să nu remarc cât de prost luminate sunt aşezările bulgăreşti, chiar şi în comparaţie cu cele de la noi. Răzleţ mai apare câte un bec, invariabil alb, nici vorbă de cele portocalii, care fac ceva mai multă lumină. Se vede "de vale" Sofia, naşul bulgar cu cămaşă şi vestă ciocăne la fiecare uşă, primindu-şi printre dinţi înjurăturile cuvenite din partea călătorilor somnoroşi. Ne recuperăm biletele (aveam bilete dus - întors care trebuie lăsate la începutul călătoriei la naş) şi coborâm în Sofia grăbindu-ne către autogară.

2. SPRE SKOPJE


Ca în filmele cu proşti, citind pe forumuri că "zarzavagii" nu prea rup nici o limbă străină, mi-am scris de acasă (cu litere chirilice) pe o foaie în bulgară că vreau patru bilete dus - întors până la Skopje, mai mult de amuzament, chiar nu m-am gândit că nu va ştii NIMENI o boabă de engleză în toată autogara. Noroc cu o doamnă foarte binevoitoare care ştia engleză şi îi traducea cucoanei de la ghişeu ceea ce doream noi, căci altfel cu foaia mea în bulgară cu tot acolo înţepeneam. Apropo, în Macedonia se poate merge doar cu buletinul chiar dacă nu sunt membrii U.E, doar că tanti de la ghişeu nu avea habar şi mai să nu ne putem lua bilete. Compania cu care am mers se numeşte "Matpu 96", iar un bilet dus-întors costă 32 de euro (se poate plăti şi în leva şi în euro). Deşi mai mică ca număr de locuitori ca Bucureştii noştrii, Sofia este foarte întinsă, mult mai aerisită, mai curată, dar ceva mai dărăpănată (da, se poate). S-a iscat o întreagă discuţie care blocuri sunt mai urâte, ale lor sau ale noastre, n-am ajuns la nici o concluzie, singura certitudine fiind că nici tătucu Jivkov n-a stat cu mâinile în sân în lunga lui domnie, a construit cu acelaşi patos blocuri la indigo, cenuşii, cu balcoane care mai de care mai oribile.


Înainte să mă prindă somnul am avut imensul privilegiu să trecem pe centura oraşului Pernik...nu prea am cuvinte să explic, Bacăul, Târgovişte sau Buzăul sunt nişte bijuterii rare pe lângă ce am văzut aici. Un imens cimitir de blocuri, toate scorojite şi dezolante, plus câţiva coloşi industriali dezafectaţi ce-şi arborau cu mândrie furnalele în aer. Ca să fie reţeta completă, soarele îşi trimitea timid printre norii negrii primele raze proiectate peste acest veritabil exemplu de "estetică a urâtului". Poate doar Hunedoara să-l concureze...:). În rest, toate cam ca la noi, în afară de celebra meteahnă a bulgarilor de a-şi pune casele cu spatele la stradă. În maxi taxi, un adevărat mozaic etnic, pe lângă noi mai era un român, apoi două iberice care vorbeau non-stop cu o "bambina", bulgari şi macedoneni.



În ultimii trei ani este a doua oară când ajung în Bulgaria şi de fiecare dată am avut aceeaşi senzaţie că sunt acasă, că în afară de limbă totul e la fel. Oamenii au aceleaşi mecle şi metehne, peisajele seamănă, influenţa celor cinci decenii de blestem comunist se vede la tot pasul. Dacă începi să cauţi în profunzime, diferenţe mai sunt o grămadă, dar ca primă impresie pare că în afară de limbă şi alfabet, suntem ca fraţii. Până şi cutia de tablă din poză ce pe vremuri a fost o cafenea (sau cel puţin aşa scrie acolo) pare teleportată din satele noastre. Şi am mai văzut ceva foarte amuzant, fostele alimentare şi magazine universale sunt identice cu relicvele de pe la noi.


Graniţa bulgaro-macedoneană este poziţionată foarte pitoresc în vârful unei coline, undeva la peste 1.100 de metri altitudine, oferind o privelişte deosebită în "adâncul" ambelor ţări. Aici, după cum e obiceiul prin Balcani, s-a pierdut ceva vreme cu birocraţia, că de ce nu avem paşapoarte şi avem cărţi de identitate, cică "problem"...în traducere, le ardea buza de un cartuş de Kent lung sau doar voiau să mai adauge câteva exemplare cu pozele lui Lincoln sau Washington la colecţia deja impresionantă pe care orice vameş care se respectă o are sub pernă. Până la urmă n-a fost nici un "problem" aşa că iată-ne pentru prima dată pe pământ macedonean.


Trebuie să recunosc că drumul până la Skopje a reprezentat un mic şoc pentru mine. Macedonia este a cincea ţară ex-iugoslavă pe care o vizitez, singura care mi-a mai rămas pe listă fiind Muntenegru (mă rog, şi Kosovo, încă nu m-am obişnuit să o consider ţară). Dar nicăieri nu m-a frapat sărăcia ca aici...de cum am trecut graniţa, parcă am schimbat continentele, nu numai ţările...constatare cu atât mai frapantă cu cât nici Bulgaria nu este un exemplu de bunăstare. Casele, multe fără garduri şi aşezate pe coasta dealurilor, erau extrem de sărăcăcioase şi de mici. Multe aşezări nici nu pot fi numite sate, sunt doar nişte cătune adunând câteva locuinţe. Foarte puţine maşini pe şosea, majoritatea absolută deţinând-o bătrânele Yugo autohtone, proiectate după modelele vechi de Fiat-uri. Ca o comparaţie, deşi lovită de cel mai brutal război din Europa postbelică, Bosnia arată mult mai bine ca şi Macedonia. Peisajul este unul divers, chiar dacă nu îţi taie răsuflarea, cu cât ne apropiem de Skopje, cu atât se conturează mai clar crestele înzăpezite ale Munţilor Skopska Crna Gora. Am observat acelaşi fenomen ca şi în Serbia, drumurile sunt bune (inclusiv destui kilometri de autostradă), dar maşinile lipsesc aproape cu desăvârşire. Măcar de s-ar schimba rolurile şi la noi...


La câţiva kilometri distanţă de graniţă, ne întâmpină orăşelul Kriva Palanka, situat pe colinele din vecinătatea râului Kriva. Maxi-taxiul a făcut aici un scurt popas, aşa că a trebuit să intrăm prin cotloanele sale în căutarea autogării. Şi mie unul nu mi-a părut rău, am văzut cea mai dărăpănată frizerie din sudul Europei, o piaţă în care se vindea numai varză (cam cum arăta Piaţa Crângaşi pe vremuri când dădeau buzna pepenarii), stive de lemne strânse pentru iarnă, unele depozitate chiar şi în faţa curţilor, oameni care nu aveau nici o problemă în a merge pe mijlocul străzii cu o lejeritate dezarmantă şi mai multe cârciumioare ca cea din poză, cu mese de plastic şi umbreluţe cu inscripţia "Skopsko", berea cea mai populară din Macedonia. Poate că exagerez, dar câteodată mi se umple sufletul de bucurie când văd câte o astfel de aşezare balcanică, în care totul este atât de natural, oamenii sunt nonşalanţi chiar dacă viaţa nu este deloc uşoară. Nici nu mai aduc în discuţie haosul din trafic şi "graba" cu care pietonii (unii deja "obosiţi") se dădeau din calea maşinilor ce claxonau de zor.

vineri, 3 decembrie 2010

Tunisia - O altă lume (Partea a V - a)

6. CUVÂNT ÎNAPOI


Deşi prima impresie ar putea să vă inducă în eroare, nu trebuie uitat că regimul politic din Tunisia este unul dictatorial. Tovarăşul de la conducere se numeşte Zine el Abidine Ben Ali, şi îndată ce veţi călca pe pământ tunisian veţi face cunoştinţă cu domnia sa prin nenumăratele postere ce-l înfăţişează, atât în oraşe şi sate cât şi pe şosele şi autostrăzi. În traducere, pentru turistul venit din afară asta înseamnă că trebuie cu orice preţ să evite discuţiile politice, atât pentru siguranţa proprie, dar şi pentru a evita să-i pună pe localnici într-o situaţie periculoasă. Întrebări de genul "Cum te descurci matale nea Habibe cu pensia?" sau "De ce ţineţi în magherniţă tablouri cu preşedintele, din convingere sau pentru că aşa vi se impune?" trebuie ţinute pentru sine. Deşi din punct de vedere economic, Tunisia este cea mai prosperă ţară africană şi printre cele mai dezvoltate din lumea arabă, la capitolul drepturile omului şi libertatea presei, ţara este în coada multor clasamente internaţionale. Mai exact, atât timp cât faci ceea ce este permis şi nu cutezi să ceri mai mult, statul este cu tine...dacă sari coarda, ai cam băgat-o pe mânecă. Din cele zece milioane de tunisieni, peste 3,5 milioane au acces la internet. Ceea ce nu prea se ştie este că foarte multe site-uri sunt inaccesibile, printre care şi Youtube. Organizaţia internaţională "Reporteri fără Frontiere" a inclus Tunisia pe lista "Inamicilor Internetului" pe care se mai află nume grele precum Coreea de Nord, Arabia Saudită sau Turkmenistanul. De asemenea, avocaţii pentru apărarea drepturilor omului, jurnaliştii independenţi sau criticii regimului Ben Ali sunt eliberaţii din funcţii, ameninţaţi, agresaţi şi nu de puţine ori, întemniţaţi. Poza de mai sus reprezintă un afiş electoral ce îndeamnă tunisienii de bună credinţă să-l voteze pe tătuc şi la alegerile din 2009 (poza e din ianuarie 2008). Şi, ca nişte buni musulmani ce sunt, 89% dintre tunisienii ce s-au prezentat la urne aşa au făcut, au pus ştampila pe el. Sau poate n-au pus-o şi s-a mutat singura în dreptul numelui "care trebuie"...vorba aia, important e cine numără voturile, nu cine votează. În timpul campaniei electorale, mass-media a sprijinit puternic candidatura lui Ben Ali,unul dintre singurele ziare independente fiind închis. Principalului contracandidat la "fotoliul suprem în stat" (minunate aceste expresii tip) i-a fost interzisă orice întâlnire cu suporterii în campanie şi nu i-a fost permis afişajul posterelor electorale. Reporterii independenţi au fost agresaţi de către forţele de "ordine"...vă sună cunoscut de undeva? Nea Nelule, ce făceai mata în primele luni ale lui 1990? Nu tot cu "alegeri libere" te îndeletniceai? Cam aşa stă treaba cu politica prin Tunisia...repet, ca şi turist, într-un fel e mai bine pentru că ţara, fiind condusă cu mână de fier, e mult mai sigură...dar e bine pentru cultura generală a omului de rând să se ştie cam care e treaba pe bune.
În final, m-am gândit să fac o listă cu plusuri şi minusuri aşa cum le-am văzut eu la faţa locului, plus ce am mai citit în timpul liber:

+ SECURITATE: Tunisia este o ţară sigură, mult peste media ţărilor arabe. Am umblat prin Sousse în zone nu foarte turistice la ore gen 10 seara şi m-am simţit cât se poate de ok. Poliţiştii sunt pretutindeni, ca şi turist îţi dă un oarecare sentiment de siguranţă în plus. Ameninţările teroriste, deşi există, sunt mult mai greu de pus în practică decât în majoritatea ţărilor din zonă.

+ TRANSPORT ŞI TELECOMUNICAŢII: Şoselele sunt foarte bune, inclusiv în zona de sud, preponderent deşertică. La fel, oraşele sunt foarte bine asfaltate, în contrast cu unele aşezări de pe la noi în care poţi distruge şi un tractor pe şenile. În oraşe, găsiţi la preţuri modice, "taxiphone", sunt un fel de telefoane publice de pe care puteţi suna oriunde. Nu am folosit, dar am înţeles că sunt cât se poate de viabile. În anii 60, Bourguiba, predecesorul actualului preşedinte, a întreprins o politică de modernizare accelerată a ţării, astfel că inclusiv în satele din mijocul deşertului veţi găsi curent electric şi apă.

+ TURISM: Nu ştiu ce s-ar face ţara asta fără turism...poate că nici ei nu ştiu, aşa că s-au gândit (spre deosebire de alţii) să profite la maximum de pe urma lui. Indicatoare în franceză (sau engelză), infrastructura de care vorbeam mai sus, personal calificat în unităţile de cazare, locuri de cazare cât cuprinde, preţuri rezonabile (cazare, mâncare, transport, intrări la obiective, taxe foto etc) şi nenumărate frumuseţi naturale sau antropice. Ca un exemplu, vecina Algeria (de n ori mai mare decât Tunisia şi plină de obiective turistice majore) primeşte circa 200.000 de turişti anual, în vreme ce Tunisia a primit în anul 2000, peste 5 milioane de turişti. Cam asta înseamnă în cifre infrastructură + stabilitate internă.

+ ECONOMIE: Economia tunisiană este printre cele mai prospere din Africa şi din lumea arabă, fiind în continuă creştere chiar şi în perioada asta crizată...în afara turismului, un rol important îl mai au investiţiile străine, industria petrolieră şi agricultura. PIB-ul a crescut de 3 ori în ultimii 25 de ani, iar procentul populaţiei ce trăieşte sub nivelul de sărăcie a scăzut de la peste 7% în 1990 la doar 3,8% în 2005. Nu prea am eu habar de economie, dar e clar că aici lucrurile se mai fac şi cu cap, chiar dacă nu sunt ca noi, în U.E.

+EDUCAŢIE ŞI ALFABETIZARE: O altă bilă albă (cam cea mai albă după părerea mea) este nivelul scăzut al analfabetismului. Asta se datorează unei politice susţinute de îmbunătăţire a calităţii actului de învăţământ, începută tot undeva în anii 60. Peste 20% din bugetul ţării se introduce în învăţământ, făcând din acesta prioritatea numărul 1 a guvernului. Nu mai ştiu sigur, dar mi se pare că Tunisia este ţara arabă cu cel mai mare procent de femei "ştiutoare de carte". În autobuzul spre Monastir, era chiar amuzant să vezi cum copiii îşi făceau temele pe genunchi în drum spre casă.

+DREPTURILE FEMEILOR: Cam cel mai delicat subiect de abordat...aici femeile nu sunt tratate ca în multe alte ţări arabe, au o oarecare libertate. Spre exemplu, poligamia este interzisă prin lege, vârsta la care fetele se pot mărita este de 17 ani (foarte "înaintată" spre deosebire de alte ţări arabe), femeile pot divorţa. Vestimentaţia este de asemenea mai permisivă, în săptămâna petrecută aici, am văzut o singură femeie acoperită cu totul, majoritatea au doar un hijab care le acoperă părul (dar nu toate).

- TRAFIC: Haos total în oraşe, Bucureştiul pare o glumă proastă. Multe maşini sunt julite sau măcar puţin strâmbe. Trecerile de pietoni ar putea concura de 1 iunie la capitolul "desene pe asfalt", nimeni nu opreşte, totul e să te pricepi să te strecori printre maşini. Dacă nu vă simţiţi "în zi mare", nu vă băgaţi la volan pe aceste meleaguri.

- BĂUTURICĂ: Multe supermarketuri nu sunt dotate cu standurile mult râvnite de către noi, răsăritenii Europei. Sunt câteva tipuri de vinuri, berea Celtia, ţuica de curmale Boukha (un jeg ordinar) şi...nu prea multe altele. Se găseşte totuşi ceva de băut (la hotel în general, că în majoritatea cafenelelor nu se serveşte ciupeală), dar e de muncă...

- ATMOSFERA DIN BAZAR: Deşi iniţial nebunia din bazar pare foarte tare (doar simţi că eşti într-o altă cultură), la un moment dat comercianţii (să le spunem aşa) devin chiar agasanţi, mai ales dacă te văd străin. Atât îţi lipseşte să te şi opreşti în dreptul magherniţei lor, că te bagă aproape cu forţa înauntru, şi mai au şi o logoree de invidiat. Refuzaţi politicos, dar ferm, dacă nu aveţi chef de circ şi mergeţi mai departe...până la următorul:)

- DREPTURILE OMULUI, LIBERTATEA PRESEI: Am vorbit la începutul postului despre ele, n-ar mai fi mare lucru de spus. Reţineţi atât: evitaţi discuţiile politice.

Cam asta a fost Tunisia...pentru mine, a fost primul contact cu lumea arabă, cu Africa, cu o altă civilizaţie. Indiferent ce-mi va oferi viitorul,nu voi uita niciodată cu ce am început. Şi am zis că este un loc minunat pentru a-ţi petrece bătrâneţile, când nu prea mai ai chef de zăpadă, de frig, de agitaţie şi de economie de piaţă...mai bine un ceai negru în compania pensionarilor cu turbane, nu prea e voie nici cu alcool, tot răul spre bine...

marți, 9 noiembrie 2010

Tunisia - O altă lume (Partea a IV - a)

5. TUNIS , CARTAGINA , SIDI BOU SAID


Sunt câteva lucruri pe care le detest cât pot de tare. Printre acestea, un loc de frunte îl ocupă acele zile în care trebuie să fugi de la un obiectiv la altul, în final nealegându-te cu mai nimic. Cam aşa a fost ziua dedicată capitalei şi împrejurimilor. Spre exemplu, în Tunis am avut la dispoziţie timp liber o oră - păi şi dacă vă aduc în Băicoi o oră e mult prea puţin ca să pricepeţi ceva din el (mă rog, că şi dacă staţi o săptămână e acelaşi lucru). Dar ca idee... am alergat de bezmetici prin medina din Tunis, am ajuns în zona cu evidente influenţe europene (unde din cauza grabei şi a nervilor mi-au ieşit foarte proaste pozele), iar apoi fuga înapoi la autocar pe drumul pe care veniserăm - nu ne permitea timpul plăcerea de a ne rătăci puţin printre străduţele înghesuite din centru. Cam aceeaşi poveste şi la Cartagina sau Sidi Bou Said. În concluzie, voi vorbi mai degrabă la general despre aceste locuri pentru că realmente nu am avut timp să pricep nimic din ele, Tunisul cel puţin fiind (din ce am prins din fuga autobuzului) un oraş foarte mare şi cu zone extrem de variate. De la ghetouri insalubre, zone rezidenţiale, cartiere de blocuri muncitoreşti, bulevarde largi, zone foarte moderne şi una dintre cele mai mari "medine" din lumea islamică, capitala este genul de oraş pe care trebuie să-l baţi bine la pas ca să poţi spune că l-ai vizitat.

Capitala este legată de staţiunea Sousse de 120 de km de autostradă ce se străbat în maxim două ore, cu nebunia de la intrarea în Tunis cu tot. Am plecat cu o excursie organizată de la hotel (deşi voiam să mergem iniţial independent cu trenul), deoarece pe cont propriu nu ştiu dacă apucam să vedem într-o zi şi Cartagina şi Sidi Bou Said. Aşa că iată-ne în faţa hotelului, gata de îmbarcare. Drumul foarte lin, coroborat cu ora matinală au făcut ca majoritatea concetăţenilor din autocar să doarmă tun. Momentele astea de linişte totală în care mă pot uita pe geam şi pot opri clipa în loc, pot conştientiza cu adevărat unde sunt şi ce fericit sunt că mă aflu atunci, acolo sunt deosebit de valoroase pentru mine, pentru că după reintrarea în rutină mă pot hrăni din ele în momentele grele prin care (cu siguranţă) voi trece la un moment dat. Nici nu ştiu când am ajuns în periferia capitalei, plină de case cocoţate pe deluşoarele din apropierea autostrăzii...

Centrul Tunisului ne întâmpină ca un centru de mare capitală a lumii, cu o piaţă foarte mare (Piaţa Kasbah) în care îşi au sediu principalele instituţii statale, fiecare fiind împodobită cu nenumărate drapele, poate precum doar Clujul a mai văzut în timpul tricolorizării oraşului din epoca tovarăşului Funar. Suntem atenţionaţi să nu facem poze respectivelor clădiri pentru că Tunisia nefiind tocmai o democraţie, nu prea e de joacă cu "securitatea naţională". Şi mă conformez, deşi ulterior am văzut pe Flickr sau Pbase nenumărate poze din piaţa respectivă. Curând realizez că sunt într-o ţară arabă, mai exact la intrarea în centrul vechi al oraşului, dominat de minaretul celei mai cunoscute moschei din Tunis, Moscheea Al-Zaytuna, şi în spatele căreia se întinde unul dintre cele mai bine păstrate centre urbane din lumea arabă, Medina din Tunis. Medina în sine este absolut mirifică, este ea însăşi un oraş în oraş, o lume aparte, o simfonie de culori, oameni, miresme şi produse din cele mai diverse cum nu am mai văzut în viaţa mea. Wikipedia ne informează că aici se găsesc peste 700!! de monumente (moschei, medrese, palate, fântâni şi mausolee), şi circa o zecime din populaţia oraşului - adică peste 100.000 de suflete. Scriind aceste rânduri şi informându-mă încep din nou să mă oftic amintindu-mi de cele maxim treizeci de minute petrecute în cea mai mare fugă. Reţin că , deşi nu sunt un împătimit al cumpărăturilor - dimpotrivă - îmi trecea prin minte că aş pierde o zi din viaţă aici doar pentru "shopping". Totul e atât de colorat, de divers, nu mai vorbesc de mirosurile de mirodenii ce te urmăresc pe lângă restaurantele tradiţionale, încât este imposibil să nu te atragă o grămadă de prostioare. Şi, da, aş veni aici o zi întreagă şi aş negocia "ca la carte" pentru fiecare dinar pentru că altfel nu aş intra în atmosfera locului în care toată lumea se tocmeşte, indiferent pentru ce şi dacă acel ceva merită.

Cum Tunisia a fost Protectorat Francez mai bine de şapte decenii, era cât se poate de previzibil că această perioadă şi-a lăsat amprenta şi asupra arhitecturii. În capitală, mai pregnant ca oriunde altundeva în ţară. Ieşim din Medina într-o piaţă dominată de un mic arc trimfal (Bab el Bahr sau Poarta Franţei - poza 2) dincolo de care, ca prin minune, de parcă trecând pe sub arc ajungi în altă lume, te trezeşti aproape teleportat într-un "Mic Paris", şi nu cel mioritic. În locul moscheilor şi medreselor, ni se înfăţişează Catedrala Romano - Catolică, micile prăvălii din medina se metamorfozează în magazine moderne şi de lux, hijab-urile dispar de pe părul femeilor ca prin minune. Marele bulevard Habib Bourguiba s-a vrut o replică a lui Champes Elysees, plin de cafenele, restaurante şi hoteluri. Am avut foarte puţin timp să bântui prin partea europeană a Tunisului, dar senzaţia a fost că sunt la mii de kilometri distanţă de lumea arabă, doar numerele maşinilor şi anumite reclame în arabă amintindu-mi unde sunt cu adevărat. Dar cum graba a fost cuvântul de ordine în această zi, timpul ne presa, aşa că am făcut cale întoarsă spre autocarul ce ne va duce către următoarea oprire: Muzeul Bardo.

Nu aş vrea cu nici un chip să minimalizez frumuseţea şi importanţa Muzeului Bardo mai ales în ochii pasionaţilor de mozaicuri romane. Dar când ai doar o oră de plimbare într-un oraş enorm, în care se ciocnesc atâtea "lumi" diferite, în care doar într-o zecime a metropolei se găsesc şapte sute de monumente şi în care fiecare pas în mijlocul furnicarului de oameni de tot felul este în sine o experienţă, nu ai cum să nu simţi că timpul acela putea fi valorificat altfel. Dar gata cu gura, să vorbim puţin despre muzeu. Acesta deţine două superlative care spun totul despre valoarea sa: Bardo este cel mai mare muzeu din Africa şi deţine cea mai mare colecţie de mozaicuri romane din lume (cel puţin nouă aşa ni s-a spus, informaţie confirmată şi de unele siteuri de pe internet). Pe lângă impresionanta colecţie de mozaicuri romane, întreaga carte de istorie a actualei Tunisii poate fi străbătută în urma vizitării muzeului, începând din perioada preistorică, acum aproximativ 40.000 de ani şi terminând cu exponate din perioada islamică. Clădirea care adăposteşte muzeul este şi ea impresionantă,fiind la bază fostul palat al bey-lor Tunisului şi apoi al guvernatorilor francezi, construită în timpul dinastiei Hafside, undeva în secolul al XIII-lea. Dacă exteriorul nu este unul care să taie răsuflarea, în schimb interiorul este cu adevărat fabulos, lucrat parcă de mâna lui Allah însuşi, detaşându-se broderiile de pe pereţi şi tavane.
Mi-am adus aminte de o întâmplare de la intrarea în muzeu. Ca peste tot în Tunisia când micii comercianţi aud de România, încep să te ademenească cu produse în timp ce repetă cu entuziasm "Hagi, Mutu" de nenumărate ori până cumperi ceva sau dispari. Aşa că am început şi eu cu "Sellimi, Trabelsi, Jaziri", nenea respectiv fiind atât de entuziasmat încât n-a mai încercat să-mi vândă nimic. Reţineţi numele astea, or să vă folosească dacă ajungeţi în Tunisia:).

În drum spre vechea Cartagină şi pitorescul Sidi Bou Said, oprim la masă într-un cartier foarte drăguţ, oarecum în afara oraşului, numit La Goulette, poziţionat în nordul oraşului (un fel de Băneasa aşa), doar că în locul lacului Herăstrău avem Mediterana. Bufet suedez, nici nu ştiai ce să iei, ce să laşi, mă încearcă parcă şi un sentiment neplăcut că uite ce risipă de mâncare pentru nişte figurişti de români, care în plus mai şi strâmbă din nas şi se comportă ca şi cum tunisienii ar fi nişte barbari, iar noi românaşii, un neam fără egal în lumea asta mare. Plecăm de la masă înainte de vreme pentru a ne putea plimba puţin pe faleză şi a scăpa de hoarda de mâncăi ce tot comentau pe seama merindelor şi a locaţiei. Nu scăpăm deoarece dau şi ei buzna pe plajă şi aud în treacăt de la acea doamnă care a spus numai inepţii toată săptămâna că "În Italia era mult mai curat ca aici". Frumos spus...bună remarcă, pertinentă şi mai ales greu de anticipat...dar ia spuneţi doamnă ce preferaţi Zimnicea sau Veneţia? Vai, mă scuzaţi, n-am ştiut că încă nu aţi ajuns la Zimnicea...


Pornim spre Cartagina...am o mică emoţie, mai ales prin prisma modului în care sună acest nume. N-am fost niciodată fascinat de antichitate, dar e clar că o să păşesc printr-un loc cu o încărcătură istorică extraordinară. Auzisem şi de Hanibal şi de cartaginezi sau de războaiele punice, dar nu prea aveam habar cum să le pun cap la cap. Înainte de a trece puţin la lecţia de istorie, trebuie spus că situl unde se află vechea Cartagină, este situat undeva în periferia Tunisului, dar genul acela de periferie gen "Primăverii", adică o zonă extrem de luxoasă, împânzită de străduţe umbroase, aerisite şi vile pline de bun-gust, dar în acelaşi timp pretenţioase. E evident că aici locuiesc cei mai influenţi şi bogaţi oameni ai Tunisului (şi poate şi ai Tunisiei), chiar palatul tovarăşului Ben Ali fiind situat pe o colină în imediata apropiere a Cartaginei. Am simţit că discrepanţa dintre cartierele sărăcăcioase pe care le văzusem de pe autostradă sau din drumul spre Bardo şi acest cartier ultra-luxos este mult mai evidentă decât o comparaţie Ferentari - Dorobanţi, spre exemplu (dau exemple doar din Bucureşti pentru că pe astea le ştiu cel mai bine). Ca peste tot în ţările în curs de dezvoltare, diferenţele dintre clasele sociale sunt frapante. Încă un motiv pentru care susţin că pentru a vizita Tunisul sunt necesare minim 3-4 zile.

Cartagina ar putea fi materie separată la orice facultate de istorie din lume (poate chiar aşa o fi la unele, nu ştiu), atât de vastă şi impresionantă îi este povestea...întemeiată de coloniştii fenicieni veniţi din Tyr, în secolele 8 sau 9 î.Hr (întemeierea oraşului este fixată tradiţional în 814 î.Hr), a rezistat mai mult de paisprezece secole până când, în anii 695-697 d.Hr, Cartagina creştină a fost asediată şi distrusă de arabii musulmani veniţi din Egipt, o nouă cetate fiind construită de către aceştia în apropiere: Tunis. Între aceste două limite, Cartagina a cunoscut momente de graţie, dar şi de totală decădere, rămânând în istoria lumii ca o mare putere maritimă şi comercială. Tot de Cartagina şi de locuitorii săi, punii, se leagă numele celui considerat cel mai mare duşman din istoria Imperiului Roman şi totodată cel mai de seamă conducător al punilor, Hannibal Barcas.

După cucerirea Tyr-ului (oraş în Fenicia de unde proveneau cartaginezii) de către persani în secolul al VI-lea î.Hr, tutela şi influenţele metropolei au dispărut. Cartagina a devenit în următoarele secole o mare putere maritimă şi comercială, înfiinţând colonii în sudul Spaniei, nordul Africii, Corsica, Sicilia şi Sardinia. Cartagina a devenit capitala Imperiului Punic, şi cel mai mare oraş din zona mediteraneeană după Alexandria din Egipt, populaţia sa numărând în secolul al III-lea î.Hr circa 400.000 de oameni, adică mai mulţi decât orice oraş românesc în afara Bucureştiului din zilele noastre. Au urmat războaiele punice, ce au pus faţă în faţă cartaginezii şi romanii timp de mai bine de un secol. Deşi punii au provocat pierderi enorme romanilor, în special în cel de-al doilea război (au fost trei toate), când au fost conduşi în luptă de Hannibal, finalul acestor înfruntări a fost defavorabil cartaginezilor, care au fost cuceriţi de către romani în anul 146 î.Hr.

După înfrângerea punilor au urmat şase zile în care în care oraşul a fost jefuit şi distrus, iar circa 50.000 de cartaginezi s-au predat romanilor ce ulterior i-au vândut ca şi sclavi. Până la reclădirea oraşului de către Iulius Cezar a trecut mai bine de un secol în care Cartagina a zăcut în ruine. Oraşul şi-a recăpătat gloria de odinioară, devenind al cincilea cel mai important oraş al Imperiului Roman, prosperând de pe urma comerţului cu ceramică şi cereale. Devine deasemenea principalul centru al creştinismului timpuriu din nordul Africii. Odată cu declinul Imperiului Roman din antichitatea târzie, Cartagina cade în mâinile vandalilor în anul 439 d.Hr, fiind cucerită peste un secol de către Imperiul Roman de Răsărit. Creştinismul devine treptat religia predominantă, atât cartaginezii (romanizaţi) cât şi vandalii convertindu-se. În anii 695-697, triburile de arabi musulmani veniţi din Egipt asediază şi distrug Cartagina creştină, trăgând cortina peste mai bine de un mileniu de istorie.


La nici douăzeci de km nord de Tunis, se află una dintre bijuteriile turistice ale acestei ţări, orăşelul Sidi Bou Said (a nu se confunda cu un alt oraş din centrul ţării Sidi Bou Zid), un loc ce are reputaţia de oraş al artiştilor. Frecventat de Chateaubriand, Flaubert, Andre Gide, Paul Klee şi mulţi alţii, Sidi Bou Said încântă prin străduţele sale pietruite înguste, prin frumuseţea dată de contrastul caselor albe şi a ferestrelor şi uşilor de un albastru intens, prin melanjul dintre arhitectura arabă şi cea andaluză şi prin priveliştile minunate asupra golfului şi oraşului Tunis. Plimbarea prin labirintul de străduţe a fost una extrem de plăcută şi relaxantă, păcat că nu a fost şi mai lungă. Mulţi aseamănă Sidi Bou Said cu insula Santorini, datorită caselor alb-albastre. Ca multe alte aşezări, şi aceasta trăieşte din turism, de-a lungul străzilor principale găsindu-se nenumărate magazine de suveniruri, restaurante, cafenele şi magazine de tot felul.

Din nefericire, tocmai aici, într-unul dintre paradisurile fotografice în care am ajuns, acumulatorii de la aparatul foto şi-au dat duhul, astfel că am reuşit să "smulg" doar nouă poze în Sidi Bou Said, deşi locul arată atât de bine încât îţi vine să declanşezi de sute de ori, pe sute de străduţe, în faţa a sute de case albe cu ferestre albastre. Cu ocazia asta am descoperit că, în lipsa pozelor, ajungi treptat să uiţi cum arată locul respectiv, oricât de frumos ar fi el. Aici se poate isca o întreagă discuţie: merită să pozezi şi să pierzi "clipa", sau e preferabil să câştigi magia momentului, dar astfel amintirile să se estompeze mult mai repede în lipsa fotografiilor?

Cum era ultima zi de stat în Tunisia şi garderoba se subţia văzând cu ochii, nu ştiu ce mi-a venit şi am îmbrăcat tricoul de "roacher" pe care îl aveam în bagaj, unul cu Dimmu Borgir, trupă legendară de black metal din Norvegia. Puteam să jur că nici o ureche tunisiană nu auzise de ei sau de muzica lor vreodată, mai ales că se ştie că în ţările arabe muzica tradiţională este la mare căutare, în plus şi cenzura funcţionează aici ca unsă. Dar...cum şi la noi în anii 70 mai scăpa un "Dick Purple", nu mică mi-a fost mirarea ca un arab tipic, cu turban şi mustaţă să se uite admirativ la tricoul meu şi cu un accent arăbesc să exclame "Dimmu Borgir - Black Metal!". A fost atât de tare încât dacă aveam altceva de îmbrăcat la mine îi lăsam pe loc tricoul cu trupa preferată a Patriarhului Daniel:). Cam aici s-a încheiat periplul prin Tunisia, o ţară fascinantă, pe care orice călător adevărat trebuie să o viziteze la un moment dat. A doua zi aveam să plecăm spre casă de pe aeroportul din Monastir, din nou frica aia cretină de avion a pus stăpânire pe mine. În plus, spre deosebire de primul drum, acum în loc de o săptămână în lumea arabă, mă aştepta un Bucureşti paralizat şi îngheţat bocnă, cu zăpadă îmbibată cu noroi şi o sesiune de pomină la cea mai comunistă şi reprobabilă instituţie de învăţământ din ţară, Facultatea de Construcţii...

vineri, 29 octombrie 2010

Tunisia - O altă lume (Partea a III - a)

4. MONASTIR

Monastir e un fel de Scorniceşti în măsura în care Bourguiba a fost un fel de Ceauşescu. Da, aţi ghicit, Monastirul este locul de baştină al lui Habib Bourguiba, primul preşedinte al Tunisiei, ce a condus această ţară cu mână de fier timp de 31 de ani...încă puţin Nicule şi-l prindeai! Din acest motiv, dar şi datorită poziţionării sale pe coastă, în apropierea multor atracţii turistice (Sousse, El Djem, Mahdia etc), fostul port de pescari s-a dezvoltat rapid, devenind unul dintre cele mai moderne şi prospere oraşe tunisiene. Majoritatea turiştilor ce iau cu asalt Tunisia intră în ţară prin aeroportul din Monastir, botezat cum altfel decât Habib Bourguiba. Deasemenea, Monastirul este cunoscut pentru Ribat-ul său (fortificaţii tipice Africii de Nord, datând din timpul cuceririi Africii de Nord de către arabi), unul dintre cele mai frumoase din lume şi pentru mausoleul ridicat în cinstea cui oare? Lui Hosni Mubbarak? Nu, că încă mai trăieşte şi în plus nu e din partea locului...da, aşa e, aţi brodit-o, mausoleul lui Habib Bourguiba, în care se află şi mormântul acestuia.


Dacă suntem în Monastir trebuie să ştim câte ceva şi despre Bourguiba, cu rele, dar mai ales, cu bune. A studiat dreptul şi ştiinţele politice la Paris, după care s-a întors în Tunisia natală, erijându-se ca lider incontestabil al mişcării ce ţintea independenţa Tunisiei (colonie franceză la acea dată). După mai mulţi ani petrecuţi în închisori şi după ce a călătorit pe tot mapamondul promovând cauza unei Tunisii independente, Bourguiba a devenit primul preşedinte al noului stat în 1956. Comparat adesea cu părintele Turciei moderne, Ataturk, el a implementat nenumărate reforme ce urmăreau modernizarea Tunsiei pe toate planurile: a modernizat din temelii sistemul sanitar, a încurajat cu orice mijloace educaţia (Tunisia este ţara arabă cu cea mai mare rată de alfabetizare), a dezvoltat infrastructura - nu degeaba şoselele lor arată impecabil, a încurajat sistemul privat şi turismul, asta după ce politicile sale socialiste au eşuat în anii 60 şi mai ales a acordat drepturi sporite femeilor, acestea putând apărea în public fără hijab (voal) şi nemaifiind obligate să fie a treia roată de la căruţă (a interzis prin lege poligamia). Deasemenea, nivelul de trai a crescut, în special în anii 70. Să nu înţelegem greşit: Bourguiba a fost un dictator - opoziţia a fost suprimată, criticii săi întemniţaţi, mass-media subjugată intereselor "de stat", cultul personalităţii practicat, dar la o scară mai mică decât în alte regimuri dictatoriale. În plus, în 1975, a fost proclamat preşedinte pe viaţă, deşi avea o vârstă înaintată şi o sănătate şubrezită. Un dictator, dar unul al cărui aport la modernizarea Tunisiei a fost imens. Politica sa externă a fost una foarte echilibrată, întreţinând relaţii bune atât cu vestul cât şi cu lumea arabă. Pe fondul scăderii nivelului de trai în anii 80, opoziţia islamică a devenit din ce în ce mai puternică, situaţia devenind destul de delicată pentru deja octogenarul Habib. Noul prim ministru Ben Ali, a făcut o "învârteală" prin care, cu ajutorul unui comitet format din cei mai cei doctori din ţară, l-a declarat pe Bourguiba incapabil să mai conducă ţara şi i-a luat locul în fruntea Tunisiei. Dar despre tovarăşul Ben Ali vom vorbi mai târziu... poze cu Bourguiba pot fi văzute şi astăzi în anumite locuri publice din Tunisia, el rămânând o personalitate respectată (şi nu numai de frică sau pentru că aşa cere partidul) şi apreciată. Rămâne la latitudinea fiecaruia să aprecieze rolul său în istoria ţării, totuşi pentru mulţi tunisieni, Bourguiba va rămâne "Părintele patriei" sau aşa cum se autointitulase, "Luptătorul suprem".
Din păcate nu am găsit mausoleul deschis, aşa că nu vă pot spune dacă merită sau nu vizitat.


Dacă vrei să cunoşti o ţară, să-i simţi pulsul şi să înţelegi măcar o infimă parte din ea, trebuie să o descoperi individual, fără transport asigurat şi fără ghid. Iniţial am vrut să facem o excursie cu trenul spre oraşele sudice Medenine şi Tataouiane, dar ar fi fost totuşi un risc asumat inutil, atât pentru că zona respectivă este considerată ceva mai nesigură, cât mai ales pentru că urma să schimbăm un tren pe la trei dimineaţa într-o staţie obscură al cărui nume nu-l mai ştiu oricum. Aşa că, am ales varianta mai comodă, dar nicicum mai puţin interesantă: Monastir. Am urmat drumul obişnuit de la hotel până la intrarea în Medina, acolo unde văzusem cu o zi în urmă autobuzele de Monastir. Înghesuială, zarvă, copii cu ghiozdane voluminoase, o agitaţie de nedescris. Toată lumea urca pe uşa din spate aşa că ne-am conformat. Imediat lângă uşă, un personaj de care îmi era dor şi pe care nu-l mai văzusem de foarte mulţi ani: doamna taxatoare, parcă ruptă din anii 80 de la noi, voluminoasă şi dând invariabil restul şi biletele într-o lehamite totală. Autobuzul, şi el foarte familiar, extrem de lung şi dotat cu burduf. Înghesuială cam ca în 41 la primele ore ale dimineţii, aşa că am stat în picioare şi nu am văzut mare lucru din drum. Unii dintre copiii care stăteau pe scaune aveau caietele deschise şi îşi făceau temele (mai ales fetele, ca de obicei mai conştiincioase).

Oricum, nimic ieşit din comun, nu am simţit cum că aş fi "fixat" de către ceilalţi călători deoarece nu eram unul de-al locului. În Monastir am petrecut toată ziua, probabil cea mai relaxantă din întreg sejurul. Am vrut să vizităm Mausoleul lui Bourguiba şi Ribat-ul, dar am ajuns la fiecare exact pe dos, sfârşind prin a le rata pe ambele:). Îmi pare rău că nu am făcut mai multe poze prin medina, una mult mai underground decât cele din Sousse sau Tunis, dar mereu am avut oroare de sindromul "japoneilor" fotografi, cei care mai au puţin si pozează cu câte un aparat foto în fiecare mână. Oricum, medina din Monastir mi-a plăcut foarte mult pentru că nu era înţesată de magazine de suveniruri, de tunisieni agasanţi care aproape că te băgau cu forţa în magherniţele lor. Fiecare îşi vedea de treaba lui, şi noi şi băştinaşii. Foarte frumoasă este şi faleza mai ales că eram la începutul lui ianuarie şi era foarte liberă, nimeni pe plajă, doar câţiva temerari ce săreau de pe nişte stânci în apa limpede a Mediteranei.
Ne-am adus aminte de o mare vorbă a unui amic "Mâncaţi, nu răbdaţi ca acasă!", aşa că am dat buzna într-un fel de restaurant fast food în care ştiu că nu prea aveau chestii tradiţionale, dar la cât de dureroasă era foamea, n-am mai plecat de-acolo şi am băgat o pizza de căciulă care era aşa mare că ne-a liniştit pentru încă o zi. Pe tot timpul mesei am fost delectaţi cu MTV Arabia, dacă mai stăteam vreo oră sigur începeam să învăţ formaţiile vocal-instrumentale arăbeşti. Dar, având în vedere că eram în Tunisia, chiar se potrivea cu atmosfera. Vă şi recomand o piesă, o găsiţi pe Youtube: Saber el Roubay - Sidi Mansour:). Cred că am auzit-o de o mie de ori într-o săptămână şi a sfârşit prin a-mi plăcea mai ales după întoarcerea acasă pentru că-mi amintea şi încă îmi aminteşte de Tunisia.


Am tot omis să vorbesc de preţuri...ele sunt foarte mici, mai ales în supermarketuri, dar şi o masă la un restaurant decent nu îţi va destabiliza bugetul, chiar dacă acesta este destul de subţire. Preţul la transport este deasemenea mic, situaţia se schimbă când vine vorba de bazar: aici lucrurile se pot cumpăra la preţuri infime dar şi la preţuri astronomice, totul depinde de calitatea şi disponibilitatea pe care o are turistul de a negocia. Oricum, în apropierea bazarelor există şi magazine cu preţuri fixe în care oferta este la fel de bogată ca şi în bazar, doar că se evită "ţigăneala" - pentru unii un deliciu, pentru alţii, un calvar. La fel, intrarea la obiectivele turistice costă câţiva euro (2-3 în general) la care se mai adaugă un dinar (aproximativ 0,7 euro) taxă de poză. Mai greu pentru cei ce sunt atraşi de magia inegalabilului Bacchus, multe supermarketuri nu au standuri cu băuturi alcoolice, pentru cadouri cele mai indicate sunt duty-freeurile din aeroporturi. Dacă vreţi să ciupiţi ceva la o masă, singura bere existentă se numeşte "Celtia" şi este decentă (oricum nu cred că băutorii de bere vin tocmai în Tunisia pentru a degusta ceva de calitate în domeniu), mai există un vin de smochine al cărui nume nu-l ştiu şi "Boukha", o ţuică de curmale care, băută dimineaţa, mai degrabă îţi provoacă decât îţi taie greaţa. Deci, ciupitorii de clasă vor întâmpina ceva probleme.

După cum spuneam mai sus, am ratat vizitarea Ribat-ului pentru că am ajuns cu 15 minute înainte să se închidă, încă puteam să luăm bilete şi să alergăm prin el, dar defel nu prea îmi place doar să bifez locuri sau obiective, aşa că am renunţat pentru că în alea 15 minute nu apucam să vedem absolut nimic, mai ales că cel mai tare îmi doream să ajung în turnul de sus şi de acolo să prind asfinţitul peste oraş. Altădată:). Ribat-ul a fost construit în 796, ca parte a unui sistem defensiv mai complex ce urmărea protejarea Imperiului Islamic de către eventuale raiduri venite din nord. Spre deosebire de cel din Sousse (ambele fiind asemănătoare şi ridicate în aceeaşi perioadă), structura acestuia a fost mult modificată de-a lungul vremii, în special în timpul dinastiei Aghlabizilor, când a fost ridicat şi Kasbah-ul (turnul), undeva în secolul al XI - lea. Fiind situat pe plaiurile natale ale proaspătului preşedinte, Ribat-ul a fost atent renovat în anii 60 pentru a rămâne un obiectiv turistic de marcă într-un oraş cu o asemenea însemnătate. Poate că dacă nea Nicu era şi el hunedorean, arăta şi Castelul Huniazilor mai de doamne ajută...
Am purces apoi spre gară să prindem trenul de 19:53 (am biletele:P), curioşi fiind cum o fi şi cu trenul pe aceste tărâmuri. Păi, cum să fie?...mai curat ca la noi, mai confortabil, deşi era un tren local care făcea legătura între Monastir şi Sousse (circa treizeci de km), nu ştiu cum mergea treaba cu naşu', dar presupun că şi buzunarele lor se pot lărgi suficient pentru a strecura o bancnotă. În faţa noastră era un domn cât se poate de dubios, care era foarte agitat şi se tot holba la noi, aducându-mi aminte de personajele mitice din personalele patriei. Ca şi concluzie, Monastirul merită cu siguranţă o zi alocată, nu este nici pe departe la fel de agitat ca Sousse, sau tradiţionalist precum Kairouan, dar îmbinarea de oriental şi modern îi conferă un aer aparte ce vă va cuceri pe nesimţite.

luni, 25 octombrie 2010

Tunisia - O altă lume (Partea a II - a)

ZIUA 2


Ziua a doua a excursiei în Sahara se va dovedi a fi cea mai interesantă şi spectaculoasă dintre toate cele şapte petrecute pe pământ african. Dar să nu anticipăm...un scurt rezumat al zilei ar fi următorul: trezire şi mic dejun, traversare cu autocarul Chott el Djerid (cel mai mare lac sărat din Sahara - secat), preluare jeepuri de la capătul celălalt al lacului şi tur de patru ore cu vizitare a oazei Chebika, popas la un punct de belvedere, apoi vizitarea platourilor de filmare (parţial naturale) ale filmelor "The english patient" şi "Star wars" sau cum îi spun fraţii noştrii de dincolo de Prut, "Gâlşeavă pi şer". Revenire la autocar, plimbare cu trăsura printr-o oază artificială apoi plecare spre Sousse cu popasuri la Metlaoui pentru masă şi la Kairouan (al patrulea oraş sfânt al Islamului). Pare cam burghez la prima vedere, cu jeep, trăsură, star wars etc, dar, exceptând urangutanii din grup, totul a fost la superlativ. În plus, toate aceste zone izolate şi relativ greu accesibile sunt foarte greu de acoperit într-o excursie pe cont propriu.


Traversarea cu maşina a lacului secat Chott el Djerid este una extrem de spectaculoasă şi inedită. Din nefericire, cei aproximativ 30-40 de km i-am parcurs în toiul nopţii, aşa că nu am văzut nimic din marea întindere de sare prin mijlocul căreia am trecut. Ştiu doar că afară era o beznă îngrozitoare, toate luminile în autocar erau stinse şi toată lumea dormea, iar gândurile mele puteau zbura oriunde în voie, acompaniate de un cer senin cum numai în Piatra Craiului mai văzusem. A fost un moment extrem de relaxant...ce nu a ţinut prea mult, deoarece am ajuns pe partea cealaltă, acolo unde matinalii şoferi cu turbane ne aşteptau cu jeepurile (de fapt, maşini de teren), gata să ne ducă într-unele dintre cele mai frumoase zone ale Tunisiei. Primul popas l-am făcut la o belvedere (poza de sus), un loc deosebit în care se vede perfect cum Sahara se poticneşte de ultimele zvâcniri ale Munţilor Atlas. În partea opusă, drumul în serpentine duce către oaza Tamerza (pe care nu am vizitat-o) şi de acolo, la graniţa algeriană aflată la câţiva kilometri.


Deşi am văzut multe locuri deosebite în Tunisia, totuşi dacă aş fi întrebat, aş alege ca şi "loc preferat" oaza montană de la Chebika. Am ajuns aici foarte devreme, înainte de a răsări soarele, pe un frig demn mai degrabă de o zonă împânzită cu fjorduri şi nu cu oaze. Dar treptat, peisajul absolut demenţial coroborat şi cu primele raze de soare, m-au făcut să uit cu desăvârşire de discomfortul termic. În apropiere de parcarea autocarelor (zona este vizitată de foarte mulţi turişti, din fericire fiind în luna ianuarie, era totuşi destul de pustiu), într-o zonă plină cu tarabe cam cum sunt eternele de la Azuga şi Poiana Ţapului, ne-a întâmpinat călăuza noastră, Hassan. Cu o logoree de invidiat, a reuşit performanţa de a vorbi în continuu timp de peste o oră, într-o engleză foarte orientală piperată pe alocuri cu vocalize în arabă sau cuvinte din alte limbi. Pitoresc...aaa, şi nelipsitul îndemn România - Hagi. Chebika se numeşte atât oaza, cât şi satul ce numără câteva sute de suflete sunnite. Satul iniţial a fost abandonat în 1969 în urma unor inundaţii catastrofale, astăzi rămânând doar ruinele gospodăriilor părăsite acum patruzeci de ani, locuitorii mutându-se undeva mai "în vale", pe un teren mai plat. Un alt paradox - în apropierea Saharei, un sat distrus de ploile abundente. Am avut norocul să prindem un răsărit de poveste, mai spectaculos decât toate cele prinse vreodată la Costineşti, înfăşurat în pături şi dârdâind de frig. Am urcat după Hassan a cărui gură cred că se auzea din Algeria, prin Djebel el Negueb, ultimele prelungiri ale Munţilor Atlas. Peisajul se deschidea fabulos, de o parte satul vechi cu Sahara cea nesfârşită pe fundal, de cealaltă parte munţi colţuroşi şi extrem de arizi, pe văile cărora cu greu îşi găseau locul câţiva palmieri. De nicăieri a apărut o mână de viitori comercianţi (cred că aveau undeva între 7 şi 11 ani), care se agăţau la propriu de noi încercând să ne vândă tot felul de pietre şi "handmade-uri" locale. Am luat o piatră din aia cu 2 dinari şi atât mi-a trebuit: s-a strâns toată viitoarea naţională de fotbal a Tunisiei din 2025 lângă mine încercând să-mi mai vândă una alta. Într-un moment de neatenţie, un "îngeraş" de fetiţă mi-a pus un colier pe mână cerându-mi cu insistenţă dinarii ce i se cuveneau. Am încercat să îi dau colierul înapoi dar nu mai voia să-l ia cu nici un chip. Până la urmă, văzând că nu am de gând să cedez, a venit unul mai mic şi mi l-a luat de pe mână - dar în secunda doi fetiţa a început să strige la el după care i-a ras două palme care m-au usturat şi pe mine. Să mai zică cineva că femeile sunt oprimate în lumea arabă... Am trecut de partea cealaltă a muntelui, lăsând în urmă un monument hidos înfăţişând o cămilă, după care am coborât în oaza dintre versanţi. Aici am rămas realmente cu gura căscată la vederea unui lac de mici dimensiuni străjuit de stânci golaşe, de un turcoaz absolut ireal. Ceva mai jos, am coborât printr-un canion îngust şi am ajuns la o cascadă cu o cădere foarte mică, de câţiva metri doar, dar poziţionată minunat între palmieri şi stânci abrupte. Am zăbovit ceva vreme, dar simţeam că e genul de loc în care aş putea sta ore în şir doar privind, făcând poze şi bucurându-ma pur şi simplu de măiestria naturii. Toată frumuseţea era sporită de portocaliul în care erau pictaţi versanţii răsfăţaţi de soarele crud al dimineţii. Datorită reflexiilor solare şi a culorilor pe care le iau crestele în diferite perioade ale zilei, zona mai este numită şi Qasr el-Shams, în traducere "Castelul Soarelui". Am mai aruncat o ultimă privire în urmă, mulţumit fiind de frumuseţea locurilor, dar şi încercând o umbră de regret pentru că în excursiile organizate programul este strict şi unor astfel de locuri nu li se alocă mai mult timp...dar mai bine mai puţin decât deloc.


Pe câţi dintre voi nu i-a fascinat încă din copilărie Sahara? În primul rând pentru că e atât de vastă, apoi pentru că acolo ziua este cel mai cald din lume iar noaptea se lasă frigul şi nu în ultimul rând pentru a vedea singur cum nisipul şi cerul se unesc într-o comuniune bizară în orice punct al orizontului ai privi. La o suprafaţă aproximativ egală cu cea a Chinei sau Statelor Unite, dar de 37 de ori mai mare ca a ţărişoarei noastre, cel mai mare deşert al globului numără circa două milioane de locuitori (adică mai puţini ca Bucureştiul), majoritatea nomazi berberi, mauri sau arabi ce traversează cu nonşalanţă graniţele statelor din care provin în căutarea locurilor mai propice traiului.
Deşi Sahara trebuie simţită altfel, eventual într-o expediţie de câteva zile în mijlocul unei comunităţi berbere sau alăturându-te unei caravane, pentru prima vizită m-am declarat mulţumit şi de cele câteva ore "burgheze" petrecute într-un 4X4 înconjurat de nisip din toate părţile.


Am părăsit brusc (orice manevră a unui şofer tunisian este bruscă) drumul asfaltat de la Chebika către locul în care lăsasem autocarele şi am intrat cu adevărat în deşert. În cinci minute nu se mai vedea decât nisip pretutindeni, părea că suntem la ani lumină de orice urmă de civilizaţie. Îmi închipui că în afara motoarelor maşinilor de teren, liniştea era una mormântală. În astfel de locuri total izolate, îmi este imposibil să nu mă gândesc cât de vulnerabil este omul (da, acel om care în societate face pe nebunul, este netrebnic, se crede buricul pământului, crede că este invincibil) în faţa naturii, cât de mici suntem de fapt şi cât de mari ne credem. În jeepul nostru, încă două cupluri, unii pe la 30 de ani, alţii pe la 40. Au trăit degeaba (dacă e să mă întrebaţi pe mine): vorbesc tot drumul despre piaţa imobiliară din sibiu şi bucureşti, rareori se sinchisesc să se uite pe geam, îşi fac planuri de viitor în afaceri, se comportă de parcă ar fi prinşi în trafic pe Ştefan cel Mare şi încearcă să-şi omoare timpul. Mă încearcă un sentiment de furie când mă gândesc câţi cunoscuţi de-ai mei ar da orice să fie aici, acum, în timp ce ei care sunt aici nu dau doi bani pe asta. Vor mai bifa în carneţel încă o ţară vizitată şi-şi vor admira din timp în timp viza atât de exotică din paşaport. Trecând peste "colegii" de jeep...prima oprire o facem într-un loc pustiu, dar unde cât se vede cu ochiul liber nisipul este umed. Aflăm şi de ce: suntem pe locul unui lac sărat - Chott el Gharsa - secat din cauza lipsei precipitaţiilor. Aceste "chott"-uri se găsesc în zona de nord a Saharei, mai exact în Tunisia şi Algeria. Ele sunt lacuri sărate complet secate pe timpul verii, dar care iarna pot acumula ceva apă (deşi eram în ianuarie chott-ul nu avea pic de apă). Sunt situate în depresiuni ce se află cu câţiva metri sub nivelul mării şi pot fi acoperite cu o crustă fină de sare albă sau gri. La mică distanţă ne-au atras atenţia nişte forme asemănătoare unor dealuri, dar din nisip şi am aflat că exact în acest loc au fost filmate scene din "The English Patient". După încă ceva kilometri prin deşert şi o întâlnire total neaşteptată cu un ciobănaş berber cu ceva capre după dânsul (unde le ducea să pască în pustiul ăla numai el ştia, sau poate fumase ceva şi vedea verde peste tot), şoferul băştinaş ne-a arătat o zonă în care cică tovarăşul Gaddafi îşi instalează tabăra atunci când vine în vecini (cu harem cu tot). Am oprit şi unde s-a filmat "Războiul Stelelor" dar fiind total pe dinafară cu subiectul nu m-a prea mişcat. În mai puţin de o oră aveam să dăm de asfalt şi să revenim la civilizaţie - nu pot spune că îmi lipsise prea tare.


Următorul punct pe ordinea de zi a fost vizitarea unei oaze artificiale (plantată de om şi nu apărută acolo din senin) în apropierea sătucului Degache şi apoi puţin timp liber prin sat pentru cumpărături. Am mers vreun sfert de oră cu trăsura până la plantaţie (nu, nu ne-au pus să muncim pe plantaţie), în fine, nu prea sunt eu fan burghezisme, dar am mers, totuşi. Nimic ieşit din comun, bananieri, curmali, portocali - într-un fel a meritat - dar totuşi preferam încă o oră prin deşert sau timp liber prin vreun oraş (Tozeur sau Gafsa). Un indigen de-al locului a făcut şi o demonstraţie de căţărat în palmier, peste tot copii ce vindeau coşuleţe de curmale, era clar un loc exclusiv pentru turişti. Bineînţeles nu se putea ca mioriticii să nu-şi dea arama pe faţă...un homo manelicus (Porcul, v-am mai vorbit de domnia sa) s-a ţigănit cum nici experţii arabi nu o pot face...dar nu pentru orice fleac ci pentru un coş de curmale (un coşuleţ costa un dinar, iar el la banii ăştia a făcut ca toţi dracii până a primit două).Aşa se fac marile averi...curmală cu curmală. Mai interesantă (cu mult) decât plimbarea propriu-zisă mi s-a părut atmosfera din sat: un nene fuma impasibil pe un scaun amplasat între nişte carcase de Mobre, o căruţă trecea agale pe strada pustie (cred că adormise şi vizitiul la volan), doi copii se uitau plictisiţi la noi, cineva scosese un furtun cu care udase asfaltul dar îl lăsase acolo, în mijlocul drumului...am zis că aici mă voi retrage la bătrâneţe, atâta serenitate este greu de digerat şi pentru un balcanic practicant. În plus era şi duminică şi tot ce-mi venea în minte era piesa lui Baniciu, "Tristeţi Provinciale". Şi ca bonus am cumpărat la un preţ derizoriu cele mai bune "măzline" pe care le-am mâncat vreodată. Puturoşi din toate ţările veniţi la Degache...şi uniţi-vă!


Din nou în autocar, după periplurile cu jeepul şi trăsura.Oprim la Metlaoui pentru a înfuleca una alta. Treziţi dis de dimineaţă, era şi momentul pentru un kous kous aburind (aşa speram eu cel puţin), dar am avut parte de cartofi prăjiţi cu încă ceva, oricum nu mai conta, foamea era prea mare pentru a mai avea şi pretenţii. Vom traversa tot centrul Tunisiei, mai puţin spectaculos decât zona de coastă sau cea deşertică pentru a ajunge în cel de-al patrulea loc sfânt al Islamului, Kairouan. Aşteptam cu nerăbdare acest moment: pe la zece ani am primit cadou un dicţionar Larrouse în franceză. Cum nu m-am împăcat niciodată extraordinar cu limba lui Descartes şi Deschampes, am reţinut foarte bine pozele expuse, unele impresionându-mă şi rămânându-mi în minte pentru totdeauna, printre ele şi Marea Moschee din Kairouan,la care mi-am dorit dintotdeauna să ajung într-o bună zi. Era ca un fel de mic vis devenit realitate. Marea Moschee sau Moscheea lui Uqba, a fost construită odată cu fondarea oraşului, în anul 670 d.Hr de către generalul arab Uqba ibn Nafi. Ifriquia, denumirea Tunisiei de atunci, a fost cucerită de triburile arabe în a doua fază a marii expansiuni a arabilor, la doar 38 de ani de la moartea profetului Mahommed. Kairouan a devenit centrul religios al noii provincii cucerite, iar Marea Moschee - cel mai vechi şi important loc de pelerinaj din lumea arabă de vest, al patrulea loc sfânt al Islamului (după Mecca, Medina şi Ierusalim) şi un model pentru mai toate moscheile ridicate ulterior în nordul Africii. Reconstruită şi refăcută în mai multe rânduri, şi-a căpătat înfăţişarea pe care o putem vedea astăzi la mijlocul secolului al IX - lea, în timpul celei mai prolifice perioade din istoria oraşului în timpul dinastiei Aghlabizilor. Cu siguranţă una dintre cele mai mari şi impresionante monumente din Africa de Nord, Moscheea Uqba se întinde pe 405 metri pătraţi, în acest spaţiu vast fiind incluse Sala de Rugăciuni, o imensă curte interioară placată cu marmură, cele nouă porţi de acces în incintă şi minaretul înalt de 31,5 metri considerat cel mai vechi minaret din întreaga lume arabă încă în picioare. Din nefericire, am ajuns la oră de rugăciune şi astfel nu am putut intra nici măcar în superba curte interioară. Ca o paranteză, popasul de la Kairouan a fost făcut pentru a ne fi prezentat un magazin de covoare tradiţionale, dar timpul fiind foarte scurt, am tulit-o de acolo şi am avut măcar timp să mă învârt în jurul moscheii. Un moment magic a fost chemarea la rugăciune, ambianţa creată de vocea muezzinului răsunând în tot oraşul suprapusă peste lumina misterioasă provenită de la asfinţitul soarelui şi peste imaginea Marii Moschei fiind cu adevărat demnă de povestirile din 1001 de nopţi. A fost probabil cel mai intens moment din întregul periplu tunisian. Ca o concluzie, Kairouan-ul merită cel puţin o zi alocată, jumătatea de oră în care am stat aici fiind mai mult o amăgire. Se mai pot vizita Moscheea celor trei porţi, Moscheea lui Sidi Sahab, Souk-ul (piaţa tradiţională) aflată în Medina, înconjurată de ziduri ale căror porţi de intrare se văd de la mare distanţă şi mai ales, străduţele înguste pline de viaţă la orice oră.
Cam astea au fost cele două zile de hălăduială prin Tunisia deşertică, două zile pline în care am avut ocazia să vedem o grămadă de lucruri rupte parcă din altă lume. Chiar dacă Tunisia este printre cele mai "occidentalizate" ţări din lumea arabă, savoarea, obiceiurile şi atmosfera tipice acestei zone nu au absolut nimic de pierdut. Ca şi date tehnice despre excursie să văd ce mai ţin minte...autocar de 3 stele cu aer condiţionat, ghid român pe tot timpul excursiei, plimbarea cu cămila, cu jeepul sau cu trăsura se cumpără din autocar şi au un preţ foarte accesibil din ce îmi aduc aminte, iar pentru restul (transport,cazare hotel de 3 stele,un mic dejun, o cină şi două mese de prânz) preţul a fost în ianuarie 2008 undeva în jur de 100 de dolari. E păcat să ajungeţi până aici şi să nu daţi nas în nas cu Sahara.