Sarajevo - oraşul fără pereche

Sarajevo - oraşul fără pereche

miercuri, 27 aprilie 2011

Câţiva paşi prin Slovacia



Dintre ţările ex-comuniste din partea centrală a Europei, pentru bravul turist român mâncător de mici şi băutor de bere la pet, Slovacia este cea mai mare nebuloasă. Mare minune dacă o deosebeşte de Slovenia...unde o mai fi şi aia? Nu e foarte greu să reţii care unde e...slovacii sunt ăia cam ca cehii aşa, de care s-au despărţit paşnic fără şuturi în gură şi macete-n dinţi. Slovenii sunt ăia din fosta Iugoslavie... dacă nici aşa nu merge încercaţi să refaceţi numele ţării defuncte: Cehoslovacia sau Cehoslovenia? Eee, vedeţi că se poate?

Am tranzitat Slovacia în drum spre Cracovia şi m-am convins definitiv că merită din plin un concediu separat. Probabil că e ţara din zonă cea mai apropiată ca mentalitate şi probleme de a noastră. Nu sunt nici riguroşi ca cehii şi nici eroici ca polonezii. Şi mai au şi probleme cu ungurii şi ţiganii...ohoho, ziceţi aşa, păi dacă au boală pe astea două etnii sunt fraţii noştrii. Just kidding, dar e posibil ca mulţi români să îi simpatizeze din motivul ăsta. Cu toate astea, sunt mult mai departe decât noi, au nişte oraşe foarte drăguţe, tocmai au adoptat euro, iar autostrăzile pe care se apucă se le construiască le mai şi termină. Îmi pare tare rău că nu am stat aici decât câteva ore, dar vă voi împărtăşi din ponturile care m-au făcut să îmi doresc să revin.


În primul rând să vă spun traseul la dus ca să fie mai uşor de urmărit pe hartă: am intrat în ţară pe la Banreve, la vest de Miskolc (Ungaria), am trecut prin Parcul Naţional Slovenský kras, apoi am cotit-o spre nord prin Rožňava, de acolo prin Parcul Naţional Slovenský raj, am dat cu nasul de Munţii Tatra şi am ieşit din Sk pe undeva prin munţi, Podspady se numeşte localitatea de graniţă.


Ce e de văzut: În primul rând multe Skoda vechi, cum se puteau vedea şi la noi acum vreo 10 ani aşa...spre deosebire de Cehia în care am stat ceva timp şi n-am văzut nici una. Dar a fost o întâlnire neaşteptată cu vremurile copilăriei care m-a bucurat nespus:) După ce vă săturaţi de ele, faceţi o oprire la una dintre peşterile deschise publicului din Parcul Naţional Slovenský kras (adică Karstul Slovac), cea mai interesantă este Peştera Domica, unde pentru 7 euro intrarea puteţi să vă pierdeţi prin labirintele subterane dar şi să faceţi o plimbare cu barca prin peşteră (plimbare inclusă în bilet). Noi am vizitat altă peşteră, Gombasecká, intrarea a costat 5 euro, mai trebuiau plătiţi încă 5 pentru poze, dar am făcut destule şi aşa, a mers treaba cam ca pe meleagurile noastre: noi ne făceam că nu avem aparat iar ghida se făcea că nu vede că avem:) Mi-a plăcut mult că aveau trasee marcate de drumeţii, trasee marcate de biciclete, plus poteci pe care puteai ajunge pe jos în localităţile apropiate. Dacă ajungeţi prin zonă aruncaţi un ochi pe site-ul Administraţiei Peşterilor din Sk, e foarte util (http://www.ssj.sk/jaskyne/spristupnene/).

În drum spre nord veţi trece prin orăşelul minier Rožňava, care are un centru vechi destul de frumos plus un Muzeu al Mineritului, dacă sunteţi curioşi cum munceau pe timpuri corespondenţii slovaci ai "Luceafărului Huilei". Zona care m-a impresionat cel mai tare ţine de Parcul Naţional Slovenský raj, şi Wikipedia zice că ar fi printre cele mai frumoase locuri din Slovacia. Drumul urcă vertiginos, urechile se înfundă, iar dacă aveţi probleme cu răul de maşină, aici e momentul pentru o reprezentaţie de gală:) Şoseaua ajunge pe la 1100 de metri şi şerpuieşte prin păduri străvechi, din păcate cam defrişate pe alocuri, şi printre formaţiuni stâncoase asemănătoare celor din Ceahlău. Se poate sta aici o zi în ideea de a explora mai bine zona, înţesată de cascade, stânci şi lacuri şi având ca şi cea mai vizitată atracţie turistică peştera de gheaţă Dobšinská, listată Unesco, dar care se poate vizita doar între lunile mai şi septembrie. Câteva informaţii despre Parcul Naţional (http://en.wikipedia.org/wiki/Slovak_Paradise_National_Park).

Ultima, dar şi cea mai maiestuoasă atracţie înainte de graniţa poloneză, este P.N Tatra. Toată zona adiacentă parcului este absolut magnifică, începând din Poprad, un oraş pliiiiin de blocuri urâte, dar cu o poziţionare privilegiată şi terminând dincolo de graniţa cu Polonia. Aici sunt şi câteva staţiuni renumite ptr sporturile de iarnă, cea mai cunoscută fiind Tatranska Lomnica, dar la sfârşitul lui aprilie părea pe jumate părăsită. Sunt şi câteva sate listate Unesco pentru bisericile de lemn (http://www.slovakia.travel/portal.aspx?l=2&smi=108040), dar din ce am mai apucat să citesc nu sunt mai deosebite decât surorile lor din Maramureş. Singura bilă neagră (da' neagră ca smoala) sunt defrişările absolut de neimaginat nici la noi. Vorbeam cu cei din maşină că ar fi putut fi copaci smulşi din rădăcină de avalanşe foarte puternice, pentru că nu-mi imaginez cum ar putea cineva da jos copaci de pe dealuri întregi fix în mijlocul celui mai vizitat parc naţional din ţară. Dacă ştiţi ceva de această situaţie, lăsaţi un comentariu, eu chiar nu ştiu ce să zic, e stupefiant cât de chelite sunt poalele munţilor, în special în Tatranska Lomnica. Aş fi stat ore întregi să fac poze, ca să nu mai zic că m-aş fi echipat şi aş fi tăiat-o spre Gerlakovsky, cel mai înalt vârf din Carpaţi (2655 m) într-o clipită. Ca şi celelalte două parcuri naţionale, şi Tatra merită câteva zile alocate.

La întoarcerea din Polonia am apucat alt drum pentru a face un pit stop în cel de-al doilea oraş al ţării, Košice, cunoscut microbiştilor autohtoni datorită meciului celebru pierdut de România în faţa Cehoslovaciei cu 2-5, cu Silviu Lung în rol principal. Ca mai toată Slovacia, şi Košice a fost puternic industrializat în anii comunismului, urme ale fabricilor defuncte găsindu-se din belşug prin periferii. Pe lângă acestea, nenumărate cartiere de blocuri urâţesc de zeci de ani imaginea oraşului. În drum spre centrul istoric, am putut vedea unele dintre cele mai odioase complexe de blocuri, ceea ce nu e deloc puţin lucru având în vedere ţara de unde provin. Nici tramvaiele nu fac notă discordantă, sunt exact aceleaşi junghiuri care erau acum câţiva ani buni pe linia tramvaiului 35 din Bucureşti. Poate par macabre primele impresii, dar acestea se schimbă radical în momentul în care, trecut cu bine de toate aceste exemple de estetică a urâtului, te trezeşti teleportat în centrul vechi şi implicit în altă lume. O plimbare prin centru pietonal superb, dominat de Catedrala Sfânta Elisabeta, cea mai estică construcţie gotică de o asemenea anvergură, nu poate fi decât o desfătare vizuală. Tot din perioada construcţiei catedralei (sec. al XIV-lea) sunt şi Capela Sf. Mihail şi Turnul Sf. Urban care întregesc acest complex de clădiri gotice. Centrul vechi este situat în jurul arterei pietonale a oraşului, Hlavna Ulica, flancată de clădiri istorice gotice, baroce sau seccesioniste. Cafenele şi restaurante cu vedere spre Catedrală sau spre Teatrul de Stat, un superb exemplu de arhitectură neo-barocă de sfârşit de secol XIX se pot găsi din plin. Merită o zi pierdută aici, nu mai mult pentru că, deşi foarte frumos, centrul este destul de mic, iar restul oraşului nu merită decât câteva poze pentru a le arăta nepoţilor ce vremuri au prins bunicii lor.
Cam asta am apucat eu sa vad in cele cateva ore slovace, dar au fost suficiente motive sa ma convinga sa revin, peisajul muntos combinat cu imaginea incredibila a castelelor medievale cocotate pe crestele dealurilor fiind decisiva. Apropo stiata ca Slovacia este statul din lume cu cele mai multe castele pe cap de locuitor?

Considerente generale: Slovacia este membra a UE din 2004, asa ca nu va trebuie pasaport ci doar carte de identitate. In plus este membra a Zonei Schengen ceea ce se traduce prin faptul ca granitele sale cu Cehia, Polonia si Ungaria au fost desfiintate, singurele indicii ca ati trecut "dincolo" fiind schimbarea asfaltului si placuta pe care scrie "Welcome to Slovak Republik" in acest caz. De la 1 ianuarie 2009, tara a adoptat Euro, asa ca veti scapa de cosmarul cautarii unei case de schimb etc etc. Coroana slovaca inca merge in paralel pana la inceputul lui 2017. Soselele sunt in principal bune, existand si ceva km de autostrada, mai multi ca la noi, in conditiile unei suprafete de peste 4 ori mai mica... e posibil sa dati si de sosele peticite, cum e cea dintre Roznava si Poprad, dar oricum nu se pune problema de cratere, ci doar de asfalt nu dintre cele mai bune. Vigneta pentru o saptamana costa 7 sau 8 euro, nu mai stiu exact, pentru o luna fiind in jur de 15 euro (pentru autovehicule). Viteza legala este de 50 de km/h in orase, 90 km/h pe drumurile nationale si 130 km/h pe autostrazi. Limitele de viteza se respecta, asa ca ar fi bine sa nu iesiti din tipar, nu de alta dar amenzile se cam dau. In sudul tarii exista o mare minoritate maghiara, asa ca nu va mirati daca o sa auziti limba lui Petofi Sandor cam ca prin estul Ardealului.
Slovacia este o tara destul de sigura, pentru cei cu frica de necunoscut...
Va urez drum bun si sa nu va uitati acasa aparatele foto, o sa prindeti niste cadre minunate!


Munţii Tatra, de la graniţa cu Polonia.


Carieră de piatră în Parcul Naţional Slovenský kras.


Şoselele slovace şi amintiri din copilărie.


În peştera Gombasecká, poză făcută "pe la spatele" ghidei.


Pitoresc slovac în apropierea peşterii.




















Belvedere cu autobuz din Parcul Naţional Slovenský raj.


Un sătuc de vacanţă înainte de Poprad.


Vârfuri înzăpezite în Tatra.


Pe drumuri de munte.


O infimă parte din defrişările sălbatice...


Vechi şi nou în Košice.


Cartier rezidenţial, Košice...


...dar se poate şi aşa.
























Hlavna Ulica, strada pietonală din oraş.


Catedrala Sf. Elisabeta şi Capela Sf. Mihail, două capodopere ale arhitecturii gotice.


Sinagoga din Košice, terminată în 1927. 12.000 de evrei au luat trenurile morţii spre lagărele naziste, dintre aceştia s-au mai întors 400. Circa 2000 de evrei din împrejurimi au fost strânşi în sinagogă înainte de trimiterea la moarte.


Slovacii au talent...

marți, 26 aprilie 2011

Poza zilei - Episodul 2


Hey. Tocmai am revenit din călătoria la Cracovia, aşa că evident poza zilei de astăzi provine din recenta excursie. Undeva într-o vale între Parcul Naţional Slovensky Raj (Paradisul Slovac) şi culmile munţilor Tatra, a apărut ca din pământ acest sătuc de poveste, cocoţat pe deal, constituit doar din căsuţe de vacanţă, aşezate la distanţe egale una de cealaltă, cu acoperişuri triunghiulare. Părea locuit permanent, în ciuda aerului de vacanţă, într-o curte (impropriu spus, având în vedere că nu existau garduri) erau doi bătrâni care meştereau ceva la o brazdă. Dacă vreunul dintre voi ştie numele acestui loc, fac cinste:). Nu vă verific, pur şi simplu nu am idee cum se numeşte. (Slovacia 2011)

miercuri, 20 aprilie 2011

Poza zilei - episodul 1

Aveam ideea asta de ceva vreme dar abia acum trec la fapte. În fiecare zi voi posta câte o fotografie care evident să aibă a face cu tematica blogului pentru a ţine blogul în viaţă şi în perioadele când nu am timp să postez articole mai mari,nu am cea mai bună inspiraţie şi chef sau prefer să scriu la celălalt blog (http://lumeaatreia.blogspot.com/). Încep de astăzi, după care voi face o pauză până luni când voi reveni dintr-o (sunt convins) extraordinară călătorie în Polonia, la Cracovia mai exact. Sărbători fericite tuturor, să vă aducă Iepuraşul cât mai multe oportunităţi de a călători, a vedea lumea şi de a vă împlini spiritual.



O poză de sezon pentru că în sfârşit a venit primăvara şi s-a mai estompat din senzaţia aia sufocantă că totul e cenuşiu în jur. Chiar dacă voi ajunge să locuiesc în cel mai frumos colţ de lume (care o fi ăla?), o să-mi fie teribil de dor de după-amiezile de aprilie în care dădeam buzna în Herăstrău să văd cu ochii mei cum viaţa capătă culoare. Deşi e mult prea populat în weekenduri pentru gusturile mele, există două luni pe an în care pot face abstracţie de orice cocalar cu botul alungit la pantofi şi de orice pensionar fost torţionar: aprilie şi octombrie. (Aprilie 2009, Herăstrău) . Paşte Fericit!

marți, 12 aprilie 2011

Other side - Üsküdar


Cum există un singur oraş pe faţa pământului întins pe două continente, iar eu mă aflam chiar acolo, era musai să ajung cumva şi pe partea asiatică să văd Europa de pe alt continent. Am dat fuga în portul Eminönü, situat vis a vis de Üsküdar pe partea europeană, să luăm un ferry spre Asia. Nu a fost cel mai uşor lucru cu putinţă, n-am dat de absolut nimeni care să ştie vreo altă limbă decât turca, aşa că ne-am învârtit o vreme până am reuşit să punem cap la cap indicaţiile în turcă. Un jeton costă 1,75 lire, echivalentul a 3 lei jumate, iar călătoria nu durează mai mult de 20 de minute. So close no matter how far... ferryboat-ul tocmai se pregătea de plecare aşa că am băgat un sprint cot la cot cu muncitorii care se întorceau acasă şi...l-am prins!


Deşi vremea nu era dintre cele mai prietenoase, am preferat să urcăm la etaj şi să stăm în sectorul neacoperit pentru a avea o privelişte mai bună asupra ţărmului. În partea stângă avem cartierul Galata, apoi cheiul european dominat de silueta impunătoare a palatului Dolmabahce, în dreapta ultimele zvâcniri ale Cornului de Aur dominat de imaginea ameţitoare a minaretelor Moscheii Albastre şi Sfintei Sofia. În faţă avem Asia şi podul peste Bosfor, care odată cu lăsarea serii ne apare luminat feeric, iar în spate lăsăm portul Eminönü peste care veghează moscheile Yeni şi mai ales Suleymaniye. Liniştea serii, mirosul de mare adus de briza puternică şi imaginile de vis care se derulau în faţa ochilor precum un documentar de la National Geographic nu pot fi suficient de bine redate în cuvinte. Deşi traversarea a durat destul de puţin, a fost printre cele mai frumoase momente petrecute în Istanbul. Se apropie malul asiatic, colegii de drum n-au mai fost niciodată în Asia, sunt puţin bulversaţi. Eu am mai ajuns o singură dată, acum cinsprezece ani. Cobor pe pământ asiatic şi sunt recunoscător că am norocul să fiu sănătos şi să cunosc lumea pas cu pas.


Între timp s-a înnoptat de-a binelea...în faţa portului este o harababură de nedescris, furgonete, autobuze, claxoane, mirosuri de eşapamente care mai de care mai înnecăcioase. Traversăm cumva printre ele, ajungem pe un trotuar ce pare mai "safe" şi ne orientăm să vedem pe unde s-o apucăm ,avem puţin timp la dispoziţie pentru a explora. Trecem pe lângă moscheea din imagine, numită Yeni Valide şi ridicată în secolul al XVIII-lea de către mama sultanului Ahmed al III-lea, ne ferim de câţiva şoferi ce accelerează în trombă şi ne pierdem printre sutele de localnici din piaţă. Primul lucru care iese în evidenţă în Üsküdar: lipsa turiştilor. În piaţă sunt numai localnici, nimeni nu te agasează ca în bazar sau ca pe străzile comerciale din vecinătatea Hagiei Sofia. Zona cu mirodenii este fantastică, atât prin prisma mirosurilor cât şi a efectului vizual. Te simţi cu adevărat în sufletul Orientului, distanţa culturală dintre cele două maluri ale Bosforului este evident mai mare decât cea fizică. Majoritatea femeilor au capul acoperit, comercianţii vorbesc foarte tare creându-se un mare vacarm. Dacă în partea europeană fascinează mixajul dintre est şi vest, vechi şi modern, aici aerul dominant este cel oriental. Şi asta, cum am mai spus, are mare legătură şi cu numărul nesemnificativ de străini. Dacă ajungeţi în Istanbul şi sunteţi interesaţi de modul în care trăiesc turcii, cum arată viaţa lor de zi cu zi, obiceiurile şi vestimentaţia lor, veţi afla mai multe cu siguranţă dacă veţi ajunge în partea sa asiatică.


Tânjeam după o privelişte a ambelor continente văzute de undeva de sus, aşa că am ştiut ce avem de făcut atunci când am văzut strada asta extrem de abruptă. Panta foarte mare nu-i împiedica (ba dimpotrivă) pe excentricii şoferi turci să apese pedala de acceleraţie până dicolo de limitele automobilelor lor (nu cele mai noi din câte se pot vedea), aşa că de fiecare dată când doar ni se părea că auzim un zgomot ce ar fi putut proveni de la vreun motor ambalat peste măsură, ne dădeam care cum apucam pe trotuar. Zona e foarte liniştită, tot dealul ce domină portul fiind "populat" de blocuri mici, de 4-5 etaje, mult mai cochete ca cele gândite de tovarăşii comunişti ai Europei de est.