1. CUVÂNT ÎNAINTE
Primul lucru pe care vreau să-l spun ar fi acela că Tunisia nu este pentru oricine. Chiar dacă pot fi acuzat de elitism, acesta este adevărul. Dacă doriţi doar să faceţi baie, să staţi la plajă, să înfulecaţi mâncare binecunoscută şi să faceţi cumpărături atunci când dă o ploicică, mai bine vă reorientaţi către Halkidiki, Paralia Katerini, Albena sau de ce nu Cap Aurora. N-aş fi început cu acest avertisment dacă n-aş fi observat că majoritatea covârşitoare a celor din grupul cu care am ajuns eu aici nu au înţeles nimic din experienţa uluitoare numită Tunisia. O doamnă chiar a exclamat: " În Italia era mult mai curat!". Aici, pe tărâm nord-african trebuie să vă pregătiţi să fiţi izbiţi violent de o altă cultură. Total diferită. O altă lume. Nici mai bună, nici mai rea, dar diferită fundamental de cea de acasă. Dacă o veţi primi cu interes, curiozitate şi lipsiţi de prejudecăţi, veţi avea parte de o senzaţională gamă de experienţe şi trăiri. Dacă o veţi privi fără respect şi cu superioritate (aşa cum au făcut cei din grupul amintit mai sus), veţi reveni în ţară cu convingerea că Elveţia e mult mai civilizată decât sunt amărâţii aia de arăboi. Să pornim în explorarea acestei ţări binecuvântate de Allah, cu o istorie de peste 2000 de ani.
Tunisia se va confunda pentru totdeauna din punctul meu de vedere cu ideea de "perfecţiune". Şi nu pentru că ţara ar fi într-o situaţie în care să nu-i mai trebuiască nimic (nici pe departe), ci pentru că am ajuns aici la momentul potrivit, cu persoana potrivită şi într-o stare psihică optimă unei astfel de experienţe. Primul element pozitiv (dacă se poate spune aşa) a fost zborul, de care îmi era o frică teribilă - fiind primul - dar de care am scăpat cu bine. Nu voi uita niciodată senzaţia de eliberare pe care am simţit-o în momentul în care am coborât pe pământ african. În plus, cele 15 grade cu care ne-a întâmpinat Tunisia aproape de miezul nopţii şi vegetaţia de un verde aşa aprins, în condiţiile în care la Bucureşti erau -10 grade la prânz şi ningea de zor, a sporit impresia de basm cu care a început acest sejur de neuitat. Drumul de la aeroport spre hotelul din Sousse nu a avut în sine nimic ieşit din comun, dar conştientizarea treptată a faptului că sunt în Tunisia şi mă aşteaptă o săptămână "în altă lume" l-a făcut deosebit.
2. SOUSSE
Supranumit şi „Perla Saharei” datorită plajelor cu nisip fin şi a frumuseţii şi densităţii vestigiilor, Sousse ni se înfăţişază ca un oraş tipic arab, cu străduţe înguste mereu aglomerate,cu case albe şi joase,cu o multitudine de specii de plante şi arbori exotici(ficuşi,palmieri,curmali,portocali,lămâi) şi oameni foarte ospitalieri,dispuşi să piardă zile întregi în dorinţa lor de a convinge oaspeţii străini că marfa din prăvălia lor este cea mai bună sau mai mult, nu se mai găseşte niciunde.
Pe malul mării,în extremitatea estică a oraşului „tronează” zona turistică, nenumărate hoteluri albe făcându-şi loc în imediata apropiere a mării. Oraşul este veşnic viu, cafenelele sunt mereu pline de oameni care bârfesc la un ceai de mentă sau la o cafea tare, copiii care ies de la şcoală fac o gălăgie infernală,se joacă cu mingea cum găsesc un colţişor liber iar credincioşii sunt mereu parcă în drum spre Marea Moschee.
Toată lumea vorbeşte tare, râde, apostrofează, s-ar putea spune despre aceşti oameni că nu obosesc niciodată iar supărarea şi grijile par a nu-i atinge cu nici un chip. Dealtfel, majoritatea tunisienilor,din cele mai vechi timpuri,cred într-un destin hărăzit încă de la naştere şi în faptul că toate se petrec după voia lui Allah, acesta fiind unul dintre motivele pentru care ei sunt mereu surâzători şi senini. Ca în orice aşezare mai mare din spaţiul cultural arab, în centru oraşului se găseşte Medina,
adică centru vechi al oraşului, cea mai frumoasă şi mai valoroasă din punct de vedere cultural din întreaga Tunisie, declarată în anul 1988 Patrimoniu Mondial Cultural UNESCO. Medina este delimitată de restul oraşului de vechile ziduri de apărare, păstrate în foarte bune condiţii, construite de arabi acum mai bine de un mileniu pentru a apăra oraşul de invadatori.
Această zonă este şi în prezent locuită, densitatea de case, de magazine, de buticuri şi mai ales de oameni fiind foarte ridicate. Tot aici găsim şi cele mai importante obiective turistice. Marea Moschee, în imediata apropiere a porţii principale de acces în „cetate” a fost construită în secolul 9, minaretul, mic ca şi dimensiuni,apărând două secole mai târziu.Ea are o deosebită valoare şi pentru că a suferit foarte puţine modificări şi ajustări de-a lungul vremii, acesta fiind şi motivul pentru care nu există un minaret înalt aşa cum au majoritatea marilor moschei. Edificiul este unul foarte simplu, reflectând atitudinea şi stilul de viaţă a celor ce conduceau oraşul în trecut. La doi paşi de moschee un alt exemplu de arhitectură tipic arabă ne impresionează: este vorba de Ribatul din Sousse.
Ribat este termenul arab pentru „fortăreaţă”, aceste edificii fiind construite la începutul „arabizării” Africii de Nord ca adăposturi în timpul invaziilor altor triburi sau popoare. Ribatul din Sousse a fost ridicat de dinastia Aghlabizilor în anul 821. În cealaltă parte a Medinei, în cel mai înalt punct al său găsim Kazbahul. Acesta era locul în care trăia liderul local şi avea deasemenea rol defensiv pe timp de război, în interiorul Kazbahului din Sousse găsindu-se Turnul Khalaf, construit în 859. Astăzi aici putem vizita „Muzeul Arheologic”, bazat în special pe colecţii de mozaicuri romane, dar având şi alte exponate precum măşti, vase şi statui aparţinând aceleiaşi civilizaţii.Dacă setea de arhitectură şi cultură arabă nu ne-a fost stinsă, mai putem vizita Muzeul Tradiţional Kalaout el-Koubba, aflat tot în Medina, atractiv atât ca şi construcţie dar şi ca exponate, Zaouia Zakkak, în apropierea centrului vechi, una dintre cele mai deosebite mărturii ale arhitecturii otomane şi Catacombele, care nu erau adăposturi în timpul invaziilor romane, aşa cum mulţi cred la prima vedere ci o reţea imensă de tuneluri cu rolul de morminte, având lungimea de 5 km şi adăpostind nu mai puţin de 15.000 de morminte.Astăzi se mai vizitează doar 100 de metri din uriaşul tunel.
Deşi am avut prilejul să vizitez şi mai multe părţi ale Europei Occidentale, nici un loc nu a avut darul de a mă fascina şi atrage în modul şi cu intensitatea cu care a facut-o acestă aşezare plină de contraste din alte lumi parcă. Sousse va rămâne veşnic în inima mea şi sunt convins că şi în a oricărui alt turist amator de inedit şi dornic de a vedea şi o altă faţă a lumii în care trăim.
(Articol publicat în nr. 1 al revistei "Urban Escape" - aprilie 2008)3. DOUĂ ZILE PRIN TUNISIA CENTRALĂ ŞI SUDICĂZiua 1.
Pentru a cuprinde cât mai vast tainele culturii şi civilizaţiilor ce au influenţat mileniile de istorie ale Tunisiei, pentru a înţelege modul de trai al oamenilor locului dar şi pentru a imortaliza nişte peisaje mirifice este obligatorie desprinderea de litoral, în special de zonele turistice (Sousse, Monastir, Hammamet, Tunis etc) şi pătrunderea în interiorul ţării, în inima Tunisiei şi la porţile Saharei. Dacă aţi ajuns aici printr-o agenţie de turism, vă recomand să alegeţi fără ezitare excursia de 2 zile în Sahara - va fi o experienţă cu adevărat deosebită, în special pentru cei atraşi de zonele nelocuite şi pustii. Dacă ajungeţi pe cont propriu, va trebui să vă schiţaţi un traseu (cu maşina sau cu trenul), dar este important să vă interesaţi în prealabil şi dacă zonele pe care doriţi să le atingeţi sunt suficient de sigure. Se ştie ca Tunisia este printre cele mai sigure ţări din lumea arabă, dar cu toate acestea, izolat, au mai avut loc incidente în care au fost implicaţi turişti străini, în special cei ce au ales transportul pe cont propriu. Zonele considerate mai nesigure sunt cele din apropierea graniţelor Algeriei şi a Libiei, dar şi zonele foarte izolate din sudul ţării. În martie 2008, doi turişti austrieci au fost răpiţi din sudul Tunisiei, duşi undeva în zona de nord a Maliului şi eliberaţi după opt luni. Astfel de evenimente sunt extrem de rare în Tunisia, dar cu toate acestea, optim ar fi să vă interesaţi înainte de a vă duce în zonele mai îndepărtate.
Fie că sunteţi sau nu admiratori ai arhitecturii romane, este imposibil să nu rămâneţi impresionaţi de grandoarea amfiteatrului roman de la El Jem. Situat la circa 60 de km de oraşul - staţiune Sousse, orăşelul El Jem nu iese cu nimic din tiparele unei localităţi tipic arabe, cu case albe, înghesuite haotic una într-alta, cu prăvălii la stradă şi comercianţi gălăgioşi ce încearcă prin orice mijloace să îşi vândă produsele, eventual la suprapreţ. Thysdrus - numele roman al micuţei aşezări aride de astăzi - a fost un important oraş roman în primele secole de după Hristos, fiind, la mare rivalitate cu Hadrumetum (Sousse de astăzi), al doilea oraş roman ca importanţă din nordul Africii dupa Cartagina. A fost distrus de trupele loiale împăratului Maximinux Thrax spre sfârşitul secolului al III-lea şi de atunci, nu şi-a mai recăpătat niciodată strălucirea anterioară.
Motivul pentru care aparent insignifiantul orăşel prăfuit El Jem nu lipseşte de pe niciun itinerar turistic al Tunisiei este amfiteatrul roman păstrat aici în foarte bună stare. Venind dinspre Sousse, silueta masivei construcţii se întrevede de la o distanţă apreciabilă, părând un colos eşuat în mijlocul unui furnicar. Actualmente, monumentul este al treilea cel mai mare amfiteatru roman din lume, după Colloseum-ul din Roma şi ruinele teatrului antic din Capua, ambele situate în Italia. Ridicat în jurul anului 238 d.Hr, putea primi în incinta sa peste 35.000 de spectatori, martori în cele mai dese rânduri la lupte de gladiatori şi la unul dintre sporturile preferate ale vremii, cursele carelor de luptă. Nu se ştie cu exactitate nici până astăzi dacă construcţia a fost vreodată terminată. Spărtura de la "peluză" datează din secolul al XVII-lea când actuala Tunisie se afla sub dominaţie Otomană, armata imperială atacând amfiteatru cu tunuri în încercarea de a-l goli de rebelii aflaţi înauntru. De-a lungul vremii, o parte din materialele de construcţie ce au servit la ridicarea amfiteatrului, au fost "transportate" de către localnici către propriile ogrăzi pentru a-şi ridica şi consolida locuinţele, alte fragmente ajungând la Marea Moschee de la Kairouan.
Trecând peste toate datele istorice şi statisticile, El Jem este un loc ce merită cu siguranţă o vizită de o oră, două, chiar şi pentru pasionaţii de shopping sau pentru cei a căror cea mai plăcută îndeletnicire în cele şapte zile de concediu pe pământ african a fost negocierea la sânge prin bazar a preţurilor tuturor acareturilor kitschoase pe care oricum nu intenţionau să le cumpere. Apropo de nesfârşitele runde de negocieri între arabi şi balcanici (mai ceva ca la f.m.i), într-un răstimp de maxim cinci minute un turban a la Yasser Arafat ce iniţial avea preţul de 35 de dinari, a fost vândut cu 2 dinari. Chiar nu mă pricep la astfel de negocieri, dar cu siguranţă unii dintre colegii de drum "făcuseră" Istanbulul pe la începutul anilor '90, prea păreau de-ai locului. Un aspect care mi s-a părut cât se poate de civilizat în toată Tunisia este taxa foto la obiective. Ea există mai peste tot, dar era (ianuarie 2008) de 1 dinar, echivalentul a 2 lei pe atunci. Departe de nesimţirea de la Râşnov, Mogoşoaia, Castelul Huniazilor sau Sarmisegetuza Ulpia Traiana, unde preţurile sar de 10 lei.
Să intrăm şi în aspecte mai pragmatice sau dacă vreţi, contemporane ale Tunisiei şi anume, drumurile şi şoferii ce le străbat în dulcele stil oriental. Păi Tunisia are o autostradă între Tunis şi Sousse (vreo 120 de km parcă) care va ajunge (dacă nu cumva au şi terminat-o) până la Sfax, al doilea oraş ca importanţă al ţării. Arhisuficient având în vedere numărul maşinilor şi vitezele demenţiale pe care le pot atinge. În rest, drumuri foarte bune, inclusiv în sud, în zonele de la porţile Saharei şi exemplar întreţinute având in vedere tendinţa nisipului de a "înghiţi" şoseaua - în acest scop au nişte gărduleţe care ţin nisipul departe de partea carosabilă, vorba lui Virgil Vochină. Şoferii şi maşinile lor sunt într-o simbioză perfectă, cu cât maşina e mai veche şi mai hodorogită (Peugeot-urile vechi deţin supremaţia absolută) cu atât şoferii cu turbane şi mustaţă ambalează motorul mai tare, apasă pedala până dincolo de podea şi închid ochii mai strâns atunci când intră în depăşire. Spectacolul este fascinant,cu condiţia să fiţi pregătiţi oricând să cadă cortina...brusc!
Primul sfat al ghidului la sosirea pe tărâm tunisian a fost să nu ne încredem în zebrele de pe asfalt: ele au doar rol decorativ, trecerea străzii prin acea zonă fiind la fel de "sigură" ca prin oricare alt colţ al oricărei intersecţii. Prima săptămână de după întoarcere a fost singura în care traficul bucureştean mi s-a părut o glumă nesărată...şi mai şi ninsese. Între Sfax şi Gabes drumul ce coboară spre Sahara este comun cu cel ce duce în Libia tovarăşului Muammar. Suficienţi kilometri ca ghidul nostru Robert, un tip cu un desăvârşit simţ al umorului, să ne facă cunoştinţă cu şoferii libieni: mult mai neastâmpăraţi ca şi vecinii tunisieni, uşor de recunoscut după faptul că plăcuţele de înmatriculare a maşinilor libiene sunt albe, comparativ cu cele tunisiene care sunt negre. Băutura fiind interzisă total în Libia baieţii trec graniţa, merg în staţiunile tunisiene, beau de sting, trec (cei care mai au chef şi "putere de muncă") pe la niscaiva fete dispuse să le înnece amarul şi se întorc spăşiţi acasă la cele patru neveste. În acest răstimp, trebuie să şi conducă, deşi n-am prea văzut vreunul care să se laude că s-ar pricepe vreun pic. Sau poate doar sunt foarte curajoşi...oricum, drumurile sunt mult mai bune ca acăsică, iar conducătorii auto infinit mai spectaculoşi chiar şi decât taximetriştii noştri posesori de Dacii vechi.
Locul livezilor nesfârşite de măslini şi a pâlcurilor de cactuşi este luat treptat, cu cât gonim mai spre sud, de un peisaj arid şi liniar, rareori punctat cu câte un palmier stingher, un preambul pentru imensa întindere pustie spre care ne îndreptăm: Sahara. Dar până acolo mai e...următoarea oprire este la Matmata, satul berber celebru de pe acum în care localnicii vieţuiesc în "case troglodite", în fapt încăperi săpate în pământ ce dăinuiesc pe aceste meleaguri se pare de mai bine de două mii de ani. Aici se fac trei opriri: prima undeva la o belvedere asupra întregii zone, a doua (şi cea mai aşteptată de pretenţioşii "exploratori" mioritici) la masă, la un restaurant cu merinde tradiţionale de prin partea locului şi ultima (şi cea mai interesantă în ochii minorităţii care nu a venit în Tunisia doar pentru a mânca ieftin şi mult) la o casă troglodită berberă locuită şi în prezent.
Dintotdeauna am fost fascinat de punctele de belvedere. Aş sta ore întregi fără să fac nimic altceva decât să mă minunez. Poate cel mai mare minus al capitalei noastre iubite este că nu are un punct de belvedere "natural" , unde să poţi zace o oră pierzându-ţi şirul gândurilor printre labirintul de străduţe şi regăsindu-l apoi pe marile bulevarde. Dar asta e o altă poveste. Am stat şi aici cam un sfert de oră în care am sorbit din priviri fiecare vale, fiecare deal ireal terasat, fiecare palmier rătăcit în oceanul de pietroaie şi buruieni. Comparaţiile imbecile nu aveau cum să lipsească din arsenalul colegilor de autocar: aceeaşi doamnă respectabilă care a concluzionat că "În Italia era mult mai curat", ne-a surprins de această dată prin patriotismul dânsei: "Nici nu se compară cu Transfăgărăşanul nostru". Păi da... nu se compară, că doar nu găseşti palmieri la Bâlea Cascadă sau capre negre păscând resemnate prin curţile berberilor.
Am continuat itinerariul cu masa la restaurant unde am servit un kous-kous cu legume fierte care mi-a mers la inimă, dar am avut şi un moment de neinspiraţie atunci când am comandat o cinzeacă locală numită Boukha, de fapt o ţuică anemică de curmale, greu de digerat...imaginaţi-vă doar o ţuică extrem de dulce. Incidente au fost şi la masă unde un cetăţean (român, desigur) care a umblat tot sejurul în trening, nemulţumit de nota de plată, a cam vrut să-l ia de guler pe ospătar, fiind cu greu calmat de ghidul nostru de toată isprava. Din cauza comportamentului, dar şi a gabaritului, l-am poreclit Porcu' - poreclele scurte şi la obiect mi se par cele mai reuşite probabil inspirat şi din copilărie când am cunoscut multe astfel de exemple ("Căcat" - un vecin , "Călare" - paznicul de la plantaţia de meri).
Misterul locuinţelor troglodite din regiunea Matmata nu a fost pe deplin elucidat nici până astăzi. Se pare că în timpul războaielor punice, romanii au trimis în zonă două triburi egiptene cu permisiunea de a se "aşeza" aici şi de a omorî orice om le iese în cale. Pentru a se ascunde, localnicii au săpat aceste locuinţe subterane în care ziua se făceau nevăzuţi pentru ca în timpul nopţii să-i atace, şi în final să-i alunge pe invadatori.
Regiunea fiind foarte aridă, bărbaţii trebuiau să-şi caute de lucru primăvara în plantaţiile de măslini dinspre nord, revenind acasă toamna după terminarea "recoltei" cu ulei de măsline cu care făceau troc în schimbul altor produse care să le asigure traiul. Locuinţele lor au rămas necunoscute până în 1967 când în urma a 22 de zile de ploi torenţiale, multe din casele lor au fost inundate ori s-au dărâmat. Această urgie i-a determinat pe tradiţionaliştii berberi să ceară ajutor autorităţilor, în aceeaşi perioadă construindu-se un nou sat (Nouvelle Matmata) cu locuinţe terestre. Mulţi şi-au refăcut casele subterane, astfel că astăzi numai o mică parte a populaţiei locuieşte în casele nou-construite. Turismul s-a dezvoltat rapid astfel că cei mai mulţi localnici trăiesc astăzi din turism, zona pierzându-şi din autenticitate (se construiesc chiar şi "hoteluri troglodite").
Nu mică vă va fi mirarea când intrând într-o astfel de locuinţă rudimentară, veche de secole, veţi da cu nasul peste dvd playere ultimul răcnet sau peste televizoare ce prind nenumărate programe. După cum spuneam, autenticitatea zonei a fost grav perturbată de turismul în masă, zilnic zeci de autocare oprind în satul vechi. Localnicii par încă ancoraţi în realităţile secolelor trecute, dar nu vă lăsaţi înşelaţi de aparenţe, totul este doar pentru ochiul turistului. În concluzie, locuinţele în sine sunt deosebite (sunt şi foarte practice, vara temperatura fiind în jur de 22 de grade în condiţiile în care afară poate depăşi 40), locul merită cu certitudine vizitat, dar hoardele de turişti din toată lumea au destabilizat ireversibil "poezia" locurilor.
Următoarea oprire va fi la Douz, numită şi "Poarta Saharei", deoarece începând de aici spre sud se întinde deşertul cel mare. Între Matmata şi Douz, drumul de aproape 100 de km poate fi considerat de unii extrem de plictisitor (majoritatea tovarăşilor de drum sforăiau sau dormeau cu gura deschisă), dar pe mine personal m-a fascinat în acelaşi mod în care o face şi Bărăganul: cât vezi cu ochii, NIMIC. Numai că în locul câmpurilor necultivate de la noi pe care din an în paşte se întrevede câte o fântână părăginită, întinderea nesfârşită este de fapt un pietriş foarte fin roşiatic pe care cresc răzleţ nişte boscheţi. Mă tot gândeam că dacă apar băieţii simpatizanţi ai lui Bin Laden sau Zarqaoui, n-ar avea nici cea mai mică problemă în a ne duce unde ştiu ei mai bine...e mult de discutat pe seama ameninţării teroriste în Tunisia, o voi face mai târziu.
Iată-ne ajunşi în Sahara, chiar dacă doar la o extremitate a ei, dar întinderea nesfârşită de nisip crează o senzaţie de libertate greu de descris în cuvinte, dar pe de altă parte şi o stare de anxietate gândindu-te fie şi în treacăt cum ar fi să te rătăceşti fără apă câteva zile lipsit de orice apărare împotriva soarelui. Ora petrecută prin deşert, îmbrăcaţi în nişte pelerine berbere (din păcate chiar nu ştiu cum se numesc) şi cu turban pe cap (datorită culorii pielii mele a la ferentari, mă prindea de departe cel mai bine din tot grupul) era foarte aşteptată de gloata de turişti, fascinaţi de ideea de a se plimba prin deşert cu cămila. La un pahar de Neumarkt şi cu televizorul dat la maxim pe Taraf Tv (HD) vor avea ce să povestească la întoarcere atât prietenilor cât şi duşmanilor. Mai exista şi posibilitatea de a închiria o trăsură în locul cămilei, lucru pe care l-am si făcut având în vedere starea "tehnică" precară a bietelor animale. Alegerea s-a dovedit inspirată, birjarul nostru fiind foarte deschis şi povestindu-ne mai multe despre viaţa în deşert dar şi despre faptul că şi-a abandonat studiile începute în Tunis din lipsa fondurilor...sad but true. şi la ei ca şi la noi, se observă discrepanţe majore atât între capitală şi restul localităţilor cât şi între diferite provincii, cele din nord fiind mai aproape de civilizaţie şi implicit ceva mai dezvoltate economic.
Nu ştiu care este părerea generală, dar eu consider că într-o excursie organizată contează foarte mult şi ghidul. Noi am avut parte de cel mai tare pe care l-am întâlnit până acum, un tip cu un deosebit simţ al umorului, ce putea amuza deopotrivă un copil de cinci ani sau un contemporan de-al lui Vasile Alecsandri. Calm, spontan şi împăciuitor, părea născut cu acest har de a putea face o mână de oameni să se simtă atât bine cât şi în siguranţă. Nu mai vorbesc despre profesionalismul său: "făcea" Tunisia de patru ani şi era expert în tot ce ţine de această ţară, dar cu foarte bune cunoştinţe şi despre lumea arabă în general. Avea păreri personale şi era clar că tot ce spunea trecea prin filtrul propriei gândiri, fără a înşira fără noimă informaţii citite în grabă din manualele şcolare. Pe mine exemplul său chiar m-a determinat să urmez o şcoală de ghizi, văzând datorită lui şi partea foarte frumoasă şi antrenantă a acestei meserii. Dacă veţi merge în Tunisia cu excursie organizată, poate veţi avea plăcerea să-l prindeţi ca şi ghid - Robert îl cheamă.
În săptămâna petrecută în Tunisia am observat un fenomen destul de interesant sub raport social, şi anume strămutarea comunităţilor mai izolate către civilizaţie. Casa din poză a fost locuită până acum circa treizeci de ani, când pe aceste locuri se afla vechiul sat. La fel ca în Matmata sau Chebika (vom vorbi despre asta mai târziu) şi aici, în Douz locuitorii şi-au abandonat locuinţele pentru a se muta în noul sat, aflat la vreun kilometru depărtare. La fel ca şi în zonele rurale româneşti, tradiţiile se păstrează în parte şi în aceste comunităţi berbere, dar nu fără ca şi comunitatea să tragă cu ochiul la binefacerile civilizaţiei (apă curentă, curent electric etc) şi să-şi schimbe treptat modul de trai, înlocuindu-l cu unul sensibil mai comod. Nimic de condamnat, vrem nu vrem lumea este într-o continuă mişcare.
După ce am descălecat (unii din trăsuri, alţii de pe cămile), am pornit-o spre locul în care aveam să înnoptăm, undeva la vreo 60 de km distanţă de Douz, într-un sat numit Souk Lahad. Aici nu am văzut nici măcar o casă sau o cocoaşă de cămilă deoarece am ajuns mult după ce se întunecase afară, iar a doua zi am părăsit locaţia undeva în jurul orei patru dimineaţa. Drumul până la hotel a fost destul de anevoios, afara deja nu prea se mai vedea nimic (oricum am remarcat că orice sătuc, cât de amărât, era foarte bine iluminat stradal), autocarul trebuia să meargă destul de încet prin toate "comunele" tunisiene şi în plus, mă cam luase cu rău de la frigul pe care îl trăsesem în ora de plimbare prin deşert - erau maxim 10 grade şi bătea un vânticel ca prin faţa Casei Poporului. Asta e de reţinut, să faci frigul în Sahara...ziua!
La hotel am fost întâmpinaţi de bun venit cu o limonadă (ufff, ce mergea o vodkuţă pe cancerul ăla), apoi cu o cină dintre cele mai bune. În general nu prea am treabă cu locurile de cazare, să nu aibă gândaci şi eu sunt mulţumit. Aici chiar mi-a plăcut...camerele erau decorate în acord cu zona în care ne aflam, iar combinaţia de culori era cu adevărat reuşită. Am dormit tun, dar doar câteva ore pentru că la trei s-a dat trezirea. A fost crunt, dar ştiind că nu am nici şcoală, nici muncă, ci doar încă o zi plină de umblat prin Tunisia, lucrurile au căpătat o nuanţă ceva mai roz. Despre asta, în partea a doua...
