Belgrad, modelul perfect

În drum spre Sarajevo, am tranzitat Belgradul de la un capăt la celălalt şi mi-a creat o primă impresie foarte plăcută. Atunci m-am hotărât că acest oraş trebuie descoperit mai pe îndelete şi l-am trecut undeva, pe o listă ştiută numai de mine, la locuri de vizitat pe viitor. Numai că viitorul a fost mult mai apropiat decât îmi imaginam, aşa că la nici trei luni după primul conact cu oraşul m-am reîntors aici pentru trei zile. Înainte să plec cineva mi-a spus că o cunoştinţă de-a sa tocmai avusese drum la Belgrad şi nu fusese cu nimic "mişcat", găsindu-l asemănător Bucureştiului. Un prim indiciu pozitiv, în general locurile fără prea multă reclamă mi-au fost întotdeauna simpatice.

După un drum "de seară" luuung şi obositor, pe un traseu pe care nu l-aş recomanda nimănui venind din Bucureşti (Buc - Craiova - Dr.Tr. Severin - Anina - Oraviţa - Moraviţa) din cauza distanţei mai mari decât pe la Porţile de Fier, dar şi a calităţii catastrofale a şoselei pe tronsonul Oraviţa - Moraviţa, am ajuns cu ochii scoşi de somn în capitala bombardată a vecinilor noştrii. Ca totul să fie şi mai spectaculos, la intrarea în oraş ne-am hotărât să-l punem la treabă pe Gps-ul Marcel, dar am constatat cu amuzament (din cauza oboselii) că nu avea harta Serbiei în memorie. Aşa că am reperat adresa hostelului pe o hartă aproximativă, ne-am învârtit în jurul cozii ceva vreme din cauza sensurilor unice şi am ajuns la destinaţie când deja ne resemnasem. Nu ne gândeam decât la un somn dulce, plin de vise cu şosele şi curbe, după care să ne putem începe aventura sârbească. Chiar că vise... Era ora 6 de dimineaţă, soarele se ridica agale deasupra Belgradului şi recepţionerul ne-a înştiinţat că nu putem lua camera în primire decât la orele 12!! Wow, încă şase ore fără somn...vestea a picat ca un trăznet, dar cu ajutorul hazului de necaz atât de folosit în spaţiul carpato-danubiano-pontic ne-am pus pe picioare şi am pornit într-o experienţă urbană pentru somnambuli. Probabil că au fost cele mai tari ore din toată aventura, din cauza oboselii râdeam din orice, dar am încercat pe cât se putea să şi pricepem ceva din ceea ce ne trecea prin faţa ochilor.

Belgradul este locul pe care l-am vizitat din care se scoate cel mai mult cu putinţă. Nu e nici pe departe elegant precum Praga, măreţ ca Istanbulul sau pitoresc precum Sarajevo. Dar cu toate astea, te cucereşte rapid. Există o unanimitate mai ceva ca în Congresele PCR în legătură cu această opinie. Toţi cei cu care am vorbit şi care mai fuseseră la Belgrad mi-au confirmat: are "ceva" care te prinde...
Centrul oraşului este unul foarte sobru într-un sens pozitiv, toate clădirile sunt masive, şi totuşi, elegante. Excepţie fac clădirile din epoca Tito, făcând parte din curentul arhitectural numit elocvent "brutalism", clădiri mari, caracterizate prin regularitatea formelor şi folosirea ca şi material de construcţie a betonului, care sunt doar masive. Eleganţa nu făcea parte din planurile tovarăşilor. Veţi remarca cu mare uşurinţă Beograđanka, una dintre cele mai înalte (şi dizgraţioase) clădiri de birouri din oraş, Catedrala Sfântul Sava, cea mai mare biserică ortodoxă din lume, începută în 1935 şi încă neterminată la interior sau Hotel Moscova, cel mai vechi hotel operaţional pe teritoriul Serbiei, construit la începutul secolului XX în stil seccesion şi considerat una dintre emblemele Belgradului.

Dacă iubiţi voia bună, veţi iubi cu siguranţă şi Belgradul. Oraşul ăsta trăieşte tot timpul, nu face niciodată pauză, este tot timpul viu, plin de oameni pe stradă, în cârciumi, restaurante sau cafenele. Seara am văzut aici mai mulţi oameni pe străzi decât oriunde altundeva. După clipele de coşmar din timpul bombardamentelor NATO din 1999, fiecare colţişor din tânărul şi dinamicul Beograd a renăscut , iar acum îşi trăieşte un moment de glorie. Ceva similar am văzut şi în Sarajevo... în locuri trecute prin foc şi sabie lumea apreciează la alt nivel lucrurile simple precum o plimbare de seară, o cină în cartierul boem Skadarlija sau un concert în aer liber. Pentru amatorii de spirtoase, în Belgrad se bea pe străzi, dar mai ales în Kalemegdan, cel mai mare şi mai frumos parc din oraş. Atât timp cât nu deranjezi, nici nu vei fi deranjat. Şi ar fi bine să nu deranjaţi, nu ştiu cine ar aprecia o întâlnire cu "Policija" belgrădeană. Vinurile sunt foarte proaste, mai bine luaţi de acasă o căpşunică la pachet decât să daţi banii (aşa cum am făcut noi) pe cine ştie ce acritură de vin. Cât despre cealaltă categorie de viciaţi, gurmanzii, domnilor aţi poposit la fix. Mâncarea este absolut minunată, mai ales în restaurantele de pe strada Skadarlija, unde cu 15 euro puteţi mânca precum sultanul Bruneiului.

Ce ar fi de văzut: În primul rând Parcul Kalemegdan, fosta cetate a Belgradului, cu o istorie absolut halucinantă, în vecinătatea căreia istoricii au numărat de-a lungul vremii peste 100 de mari bătălii. Astăzi este locul preferat de promenadă atât al localnicilor cât şi a vizitatorilor. Cred că am stat aici peste 6 ore, am luat la pas fiecare alee a parcului, am pozat fiecare turn de apărare, printre care şi celebrul turn al lui Stefan Lazarevic, mare conducător sârb din perioada medievală, am privit confluenţa Dunării cu Sava din nenumărate perspective. Nu ai cum să te plictiseşti de acest loc deşi e greu de spus de la ce provine mai exact acest magnet. Poate de la priveliştea asupra oraşului nou (Novi Beograd), poate de la nenumăratele turnuri şi porţi de intrare sau probabil că oamenii de aici te fac să nu mai vrei să pleci.
Nu rataţi Biserica Sfântul Sava, măcar pentru faptul că e cea mai mare biserică ortodoxă din lume. Controversată datorită dimensiunilor aproape nebuneşti, a fost ridicată în întregime din donaţii. Deşi a fost începută în 1935, construcţia a fost abandonată odată cu invazia nazistă din 1941. Startul noilor lucrări pentru a definitiva catedrala a fost dat abia în 1984! Pentru a realiza mai bine dimensiunile bisericii, gândiţi-vă că în interiorul ei pot încăpea 10.000 de oameni, iar înălţimea sa este de 70 de metri plus crucea aurită din "creştetul" domului ce măsoară 12 m. În orice parte a oraşului aţi fi, nu aveţi cum să nu vedeţi măcar o părticică din imensa clădire. O biserică cu adevărat frumoasă este "Sveti Marka", ridicată în stil neo-bizantin între cele două războaie mondiale.
Pentru a putea face o comparaţie cu Lipscanii noştrii, vă sfătuiesc să daţi o tură pe cea mai cunoscută arteră pietonală belgrădeană, Knez Mihailova. Declarată una dintre cele mai frumoase artere pietonale ale acestei părţi a Europei, este străjuită de nenumărate clădiri impresionante ridicate spre sfârşitul secolului al XIX-lea. Este locul tradiţional de plimbări şi cumpărături pentru belgrădeni.
Pentru o masă bună şi o atmosferă pe măsură, strada Skadarlija va satisface şi pe cel mai dificil dintre clienţii dificili. Parcă ruptă din contextul oraşului modern, strada pietruită şi plină de terase şi cafenele vă va arunca cu sau fără voia dumneavoastră în afara secolului vitezei într-o lume de mult apusă. Nu degeaba este considerată locul de întâlnire al artiştilor autohtoni, Montmartre al Belgradului.
Kilometrul O al oraşului, echivalenta Pieţii Universităţii din capitală este Trg Republike (Piaţa Republicii), locul în care sârbii şi-au strigat nemulţumirea faţă de Milosevic sau faţă de bombardamentele NATO. Aici se află Muzeul Naţional, Teatrul Naţional şi statuia Prinţului Mihailo.
Puţine naţii sunt mai mândre şi mai orgolioase decât sârbii. De-a lungul istoriei au avut din această cauză de câştigat dar şi de pierdut, mai ales în ultimii 20 de ani. Cu siguranţă că cel mai greu moment postbelic prin care au trecut laolaltă oraşul împreună cu locuitorii săi au fost cele trei luni de bombardamente NATO începute în primăvara lui 1999. Câteva clădiri bombardate au fost lăsate în starea de acum mai bine de un deceniu în memoria acelei perioade negre din viaţa oraşului. Cele mai cunoscute sunt clădirea Radioteleviziunii sârbeşti, clădirea Ministerului Apărării şi Turnul Ušće, reconstruit din temelii. Văzându-le veţi înţelege mai bine drama prin care au trecut aceşti oameni acum atât de puţină vreme.

Concluzia mea despre Belgrad s-a conturat încă din zilele în care îl băteam la pas în căutarea unei "pekara" (patiserie) tradiţională: Belgradul este un oraş valorificat la 200% din potenţial. Fiecare părticică din el este fructificată cât se poate de bine. Parcuri avem şi noi, zonă pietonală deasemenea, biserici nu mai vorbim. Şi totuşi Belgradul are trei clase peste Bucureşti. De ce? Pentru că te simţi bine venit, pentru că este foarte curat şi sigur, pentru că pe ei războiul i-a întărit în timp ce pe noi libertatea ne-a tras la somn. În plus, preţurile sunt corecte, produsele sunt bune, serviciile sunt ireproşabile. Câinii vagabonzi sunt o raritate (cu toate astea, am văzut pe unul care muşca trecătorii în faţa catedralei Sf. Sava) iar locurile virane au fost cosmetizate. Kalemegdanul este invadat zi de zi de mii de turişti în timp ce Curtea Veche este invadată de nepăsare. Clădirile vechi sunt renovate minuţios, iar cele noi nu sunt plasate fix în centrul oraşului vechi. Autostrada trece prin centrul oraşului, sensurile unice sunt gândite în aşa fel încât să decongestioneze circulaţia. Spaţiile verzi nu sunt primele locuri vânate de baştanii care doresc ca în locul lor să construiască zgârie nori. Seara, în loc să dai nas în nas cu pungile aurolacilor sau cu fiţele vip-urilor de Dorobanţi, poţi socializa cu oameni simpli şi prietenoşi. Nu se dau amenzi pentru că ai băut o bere în parc, în schimb comportamentul agresiv este pedepsit... am plecat cu un respect imens pentru acest oraş, dar cu un gust amar. De ce la ei se poate şi la noi nu? Ce e atât de greu să iei nişte măsuri serioase şi de bun simţ? Cum de un oraş bombardat în 1999 arată mai bine ca unul bombardat în 1944?
Până la aflarea răspunsurilor, o să mai trec şi mâine pe la Piaţa Matache să văd cum mai merg lucrările la Bulevardul Uranus... Laku noć.


Catedrala Sfântul Sava, această "Casă a Poporului Credincios".


















Piaţa Republicii cu statuia Prinţului Mihailo. La baza statuii, o mână de tineri cu steagul Serbiei...da copii, ştim, "Kosovo je Srbija" , scrie peste tot prin Belgrad.











Strada Knez Mihailova în alb şi negru.




















Cartierul boem, Skadarlija. Restaurante, cafenele, galerii de artă, voie bună, tot să vii şi să uiţi să pleci.














Cam aşa arăta o parte din oraş acum vreo 12 ani...


Tot să ai inspiraţie cu o asemenea privelişte la picioare.


Cel mai blând leu...din Kalemegdan.


Hotel Moskva...vechile prietenii nu se uită niciodată.


Trolee portocalii şi obosite. În plan îndepărtat, se vede (click pe poză) Catedrala.

















Turnuri în Kalemegdan.





















Doi în unu...biserica Sveti Marka, un superb exemplu de arhitectură neo-bizantină.

















...acum şi color.






















Lume pe străzi, deşi era trecut de miezul nopţii.




















Nice too meet you. I'm Dunav... and I'm Sava. Let's take a walk to Sulina:). E cinci dimineaţa, altfel nu aş putea imagina asemenea dialoguri imbecile între un râu şi un fluviu.









Poza asta mă amuză de fiecare dată când o văd. Abia aflasem că după noaptea nedormită de pe drum, vom mai sta şase ore treji...şi la câteva minute am dat de reclama asta. Păi să nu îţi vină să urli?

Destinaţii mai puţin bătute

Pe blogul lumeamare.ro a fost lansat un concurs pentru posesorii de bloguri de călătorii sau pur şi simplu pentru plimbăreţii anonimi din toate colţurile ţării. Se vor face două liste cu locuri mai puţin bătute. Prima listă, cu locuri în care deja am ajuns iar cea de-a doua cu locuri în care mi-aş dori să ajung. Îmi permit să mă bag şi eu în seamă deşi am călătorit mai puţin decât alţi colegi "de breaslă". Mulţumim pentru iniţiativă:)

5 locuri în care am ajuns:


1. Drumul dintre Čaplinja şi Neum (Bosnia Herzegovina). Între cele două localităţi se poate ajunge în 15 minute, dar trecând prin Croaţia. Cum eu mi-am uitat paşaportul la hostel, am luat-o pe un drum secundar (puţin spus) tăind munţii de pe teritoriul Bosniei. N-o să regret niciodată, peisajele sunt absolut fabuloase, iar numărul de maşini pe care l-am întâlnit în cei 40 de km extrem de scăzut.


2. Mănăstirea Manasija (Serbia) Situată departe de orice drum principal, într-un decor minunat, este unul dintre cele mai liniştite şi deosebite totodată locuri în care am fost.


3. Oaza Chebika (Tunisia) Poate o să strâmbaţi din nas, având în vedere că locul e destul de cunoscut celor ce au idee despre Tunisia. Cu toate astea, e situat într-o zonă extrem de izolată, într-un decor de vis.


4. Lagărul de concentrare nazist de la Mauthausen (Austria) Cel mai impresionant loc în care am călcat vreodată. În trei ani au murit în jur de 60.000 de oameni între zidurile sale (extrem de înalte). Azi e transformat în muzeu, la ieşirea din orăşelul omonim undeva la 20 de km de Linz.


5. Târcov (România) Undeva în judeţul Buzău există aproape neştiut de nimeni acest cătun în care acum doi ani mai trăiau 22 de suflete. Am ajuns aici prin intermediul unor prieteni arheologi care săpau pe un deal din apropiere. Seara, la foc, se aude liniştea...


5 locuri în care mi-aş dori să ajung:

1. Srebrenica - Bosnia, un loc încărcat de durere, de sânge şi de nepăsare.

2. Chefchaouen - Maroc, orăşelul în care casele din medina sunt vopsite în albastru.

3. Karakorum highway - China/Pakistan, cel mai înalt drum pavat din lume ce leagă China de Pakistan printr-un tărâm de poveste. În cel mai înalt punct, pe graniţa dintre cele două ţări, ajunge la 4693 m altitudine (Pasul Kunjarab)

4. Rwanda - ţara celor 1000 de coline şi a genocidului din 1994.

5. Bam - Iran, oraşul construit integral din chirpici acum peste 2500 de ani, astăzi în Patrimoniul Unesco.

Ar mai fi vreo câteva sute, dar voi vorbi despre ele abia după ce le voi vedea:)

Noapte albă la Novi Sad

Recunosc că am aterizat în Novi Sad cam cu temele nefăcute. A fost o hotărâre destul de "în scurt" de a merge în vecini câteva zile, aşa că în afară de cetatea Petrovaradin, de faptul că e capitala Vojvodinei şi de cele trei poduri bombardate de NATO în 1999, nu prea aveam habar care e treaba prin Novi Sad. Am avut surpriza să găsesc un oraş foarte frumos, surprinzător de occidental şi cosmopolit, cu o viaţă de noapte extraordinară (nu prea am idee viaţa de zi cum e că am stat aici doar o noapte). Nu mai vorbesc de faptul că n-ai fi zis niciodată că acum zece ani aici era iadul pe pământ, n-am văzut nici o urmă a bombardamentelor, clădiri picate sau mai ştiu eu ce. Poate atmosfera mi-a plăcut atât de tare şi pentru că am ajuns în mijlocul Exit festului, iar în oraş erau peste 150.000 de tineri din toată Europa. Colegii de drumeţie au fost la concert, dar cum eu nu prea aveam habar cine şi ce urma să cânte, am preferat să-mi fac de cap prin oraş toată noaptea de unul singur.


Novi Sad-ul este al doilea oraş ca importanţă şi mărime al Serbiei, după Belgrad. După cum se ştie, toate cele trei poduri peste Dunăre au fost distruse în 1999 de Nato, în timpul bombardamentelor asupra Iugoslaviei. Abia ajungând aici realizezi ce importanţă imensă au aceste poduri: oraşul este "rupt" în două de către Dunăre, cu Novi Sad-ul propriu zis (Grad Novi Sad) de o parte şi cu alte două mari cartiere de cealaltă parte, Sremska Kamenica şi Petrovaradin, unde se găseşte şi cunoscuta cetate. În cele câteva luni de coşmar din timpul asaltului Nato, rafinăriile oraşului au fost bombardate zilnic, la fel releele de telecomunicaţii, drumurile şi podurile. Mulţi locuitori au fost afectaţi de poluarea provenită din explozia rafinăriilor şi din deversarea reziduurilor în Dunăre. Apa potabilă şi electricitatea au dispărut pentru lungă vreme din vocabularul rezidenţilor de aici. Cu sprijin extern, în 2005 toate cele trei poduri au fost reconstruite. Astăzi oraşul arată de parcă ar fi fost punctul central al mişcării hippie şi nicidecum teatru de război mai bine de trei luni. Nici măcar o negreală pe un zid n-am văzut, poate şi din cauză că era noapte, că era băutura ieftină, nu ştiu:). Exit festul, unul dintre cele mai mari festivaluri muzicale din est, se ţine exact în cetatea Petrovaradin, pe malul drept al Dunării, aşa că neavând bilet, nu am putut să o vizitez. Oricum , de departe arată foarte bine (prima poză), mai ales în culorile blânde ale asfinţitului. Am mers cu cei cu care venisem până la intrarea în cetate, atmosfera era minunată, plin de lume de toate naţiile, cu tot felul de frizuri şi vestimentaţii, după care m-am întors în oraşul vechi de peste Dunăre să-mi petrec următoarele şapte, opt ore cât ţinea concertul.


Am alergat puţin sperând să mai prind măcar o jumate de oră de lumină în oraşul vechi, dar am ajuns fix când se aprindeau toate luminile în oraş, aşa că am fost nevoit să fac toate pozele pe noapte cu un aparat destul de rudimentar care nu prea era obişnuit cu astfel de provocări. Totuşi am reuşit să prind apusul de mai sus de pe podul principal ce traversează Dunărea, iar dacă vă chiorâţi puţin, o să vedeţi undeva în stânga şi turla catedralei din centrul oraşului. Novi Sad-ul este surprinzător (la prima vedere, cel puţin) de occidental pentru un oraş sârbesc. Serbia te duce cu gândul la Kusturica, Bregovic, la tot ce ţine de Balcani. Numai că aici lucrurile stau puţin altfel, comparativ cu Timişoara la noi, spre exemplu. Oraşul a apărut pe harta Europei undeva la sfârşitul secolului al XVII-lea, ca urmare a imposibilităţii populaţiei ortodoxe de a se stabili peste Dunăre, în Petrovaradin. În acea perioadă Vojvodina era integrată în Imperiul Habsburgic. Aşa că sârbii, majoritari, şi-au construit un nou oraş pe celălalt mal al Dunării, oraş ce va deveni Novi Sad-ul de astăzi. Până la mijlocul secolului al XIX-lea, Novi Sad-ul era oraşul din lume cu cel mai mare număr de sârbi, în jur de 10.000. Astăzi ar fi doar un orăşel mic de provincie, dar în acea perioadă populaţia globului abia depăşise 1 miliard de suflete. În timpul revoluţiilor de la 1848, armata ungară, staţionată în cetatea Petrovaradin, a devastat oraşul de dincolo de fluviu. Astfel, tot centrul "vechi" din zilele noastre, nu este chiar atât de vechi, cele mai bătrâne clădiri având cam 150 de ani.


Din punct de vedere etnic (şi religios), Novi Sad-ul este un exemplu de mozaic din care aproape că nu mai poţi pricepe nimic. Primul lucru şocant pe care l-am aflat despre oraş e că are şase limbi oficiale! Printre ele, şi româna. Celelalte sunt sârba, maghiara, ruteana, slovaca şi croata. Deşi sârbii sunt majoritari, nenumărate alte naţii au convieţuit pe aceste meleaguri de mai bine de două sute de ani. Înainte de cel de-al doilea război mondial, Novi Sad-ul adăpostea şi o mare comunitate evreiască, care a cam dispărut în anii 40. Intuiţi prea bine cum... Deşi iniţial sârbii reprezentau majoritatea, după Revoluţia de la 1848, situaţia s-a schimbat dramatic aşa încât, conform recensământului din 1910, maghiarii ajunseseră să depăşească etnicii sârbi. Odată cu alipirea Vojvodinei la noul regat al Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor în 1918, componenţa etnică s-a schimbat încă o dată, acum în favoarea sârbilor. Dovadă a multiculturalităţii oraşului stau nenumăratele lăcaşuri de cult ortodoxe, catolice, protestante, greco-catolice, mozaice şi islamice. Adevărul că mergând prin Novi Sad rămâi trăznit de câte biserici sunt, şi mai ales de cât de diferite sunt între ele, inclusiv cele ce deservesc aceeaşi religie, cele ortodoxe spre exemplu. Explicaţia e simplă: bisericile ortodoxe mai vechi au un stil central-european, dar cele recente, ridicate după 1990, sunt aproape toate ridicate în stil neo-bizantin, parte a deşteptării sentimentului naţional din rândul sârbilor.


Dacă tot suntem la capitolul biserici, cea din imagine este simbolul oraşului şi totodată cea mai impunătoare biserică de aici. Cunoscută localnicilor drept "Catedrala Catolică", a fost inaugurată în 1894 şi ridicată pe locul unei vechi biserici romano-catolice, distruse în timpul revoluţiei de la 1848. E cu adevărat impunătoare, iar turnul ei, cel mai înalt din Vojvodina se vede cam din orice punct al oraşului, mie mi-a folosit foarte mult ca punct de reper în peregrinările nocturne. Zona din apropierea ei constituie centrul oraşului, unul tipic central- european, cu construcţii foarte frumoase şi bine întreţinute, majoritatea ridicate în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Mergând fără adresă, am ieşit puţin din zona pietonală şi am ajuns fără să am idee cum în faţa sinagogii. Păcat că era întuneric şi nu am putut să o văd mai bine, era cu adevărat impresionantă. Astăzi nu prea mai este folosită în scopuri religioase (au mai rămas 400 de evrei doar) ci mai degrabă pentru evenimente culturale sau concerte. Se pare că totuşi 4000 de evrei au supravieţuit holocaustului, dar majoritatea au plecat în Israel de-a lungul vremii. Destul cu datele istorice, să trecem şi la aspectele mai "păcătoase" ale oraşului.


După ce m-am învârtit ca un titirez prin centru, am considerat că a venit vremea să încerc şi din produsele bahice ale acestui atât de primitor oraş. Problema era că noi eram cazaţi în Belgrad, eram rupţi de oboseală după o noapte în care orbecăisem pe şoselele desfundate ale patriei, şi după un somn nu foarte odihnitor la hostel. Aşa că din cauza oboselii, aveam o stare foarte plăcută, în plus mai eram şi liber printr-un oraş atât de frumos, terminasem şi sesiunea:), numai de bine. Am luat loc la o terasă, am comandat câteva beri şi am început să privesc lumea. Cred că am făcut asta mai bine de o oră, fără să ştiu când a trecut timpul. Încercam să desluşesc ce limbă vorbeşte fiecare, română nu am auzit, în schimb maghiară la greu, cam ca în Târgu Mureş aşa. M-am ridicat cam şovăielnic de la masă, am mai dat o tură prin centru, am mai ochit nişte terase pentru mai târziu (deja era cam 11 noaptea) şi am început să fac nişte poze "pe noapte". Am prins şi lună plină, afară erau cam 20 de grade, plin de tineret, aveam impresia că "mai bine de atât nu se poate". Am luat-o prin spatele catedralei şi am ajuns în...Rai. O piaţă imensă, aproape închisă, plină de terase şi baruri, în care se putea pătrunde printr-o uliţă foarte îngustă sau prin gangul pe care nu ştiu cum de l-am găsit în spatele catedralei. Era plină de oameni, majoritatea stăteau jos direct pe asfalt, cântau, chiuiau, unii se jucau cu o bilă din aia de cauciuc care sare ca la balamuc, o atmosferă fantastică. Majoritatea erau foarte tineri, plini de viaţă. Unii stăteau rezemaţi de pereţii caselor şi beau fiecare ce avea (bere, vin, tărie găseai orice) fără nici cea mai mică jenă de poliţie. Am zis că nu pot sta cu mâinile-n sân într-o asemenea atmosferă paradisiacă şi am dat fuga la primul minimarket şi mi-am luat o vodkuţă la 100 de ml într-o sticluţă mică, foarte simpatică, Baltika. Mai bine dădeam nişte spirt Mona prin pâine sau veneam de-acasă cu infamii "ochi ai lui Dobrin". N-am putut să iau decât două guri, atât de proastă era, avea un miros teribil şi un gust şi mai şi. Dar m-am pus şi eu lângă un zid, am mai pierdut şi pe aici vreo două ore foarte frumoase, de care îmi amintesc şi acum cu mare plăcere. N-am făcut absolut nimic, am stat şi m-am uitat la lume. Câteodată prea puţin contează ce faci, starea de moment înseamnă totul.

Pe zidul de care eram rezemat am văzut nişte inscripţii, dar chiar nu m-a tăiat capul de la început să văd ce scrie. Evident, cum de nu mă gândisem, poate era de la alcool...normal că trebuia să fie ceva cu iz naţionalist, doar suntem în Serbia, ce mama măsii. Eh, se putea şi mai rău decât aceste subtile săgeţi religioase la adresa croaţilor, bosniacilor şi albanezilor. Belgradul e tot împânzit de inscripţii cu "Kosovo je Srbija". Dar să nu politizăm că nu ăsta e scopul, mai ales aici. M-am ridicat, din nou cu multă greutate şi m-am hotărât să mă duc la maşină (aveam cheile:P) să mă "întind" puţin. Am ajuns, dar m-am gândit că e penibil să nu profit de fiecare secundă din noaptea asta. Aşa că am zis să mai dau un ultim tur de oraş, dar nu chiar prin centru, aşa mai pe margine. Evident că m-am rătăcit grav, la un moment dat nu mai aveam nici o idee unde sunt, unde e centrul, nici măcar turla catedralei nu se mai vedea, nu mai era nimeni pe străzi decât un beţiv făcut praf care cred că nu ştia engleză la ora aia. După vreo oră de mers aiurea Dumnezeu ştie pe unde, am ajuns total întâmplător într-un loc care mi se părea cunoscut, şi de acolo am reuşit cu mare greutate să mă orientez şi să ajung teafăr la maşină. M-am întâlnit cu trupa care venea de la concert, cam pe patru cărări şi ei, în frunte cu bravul şofer care avea de condus "doar" optzeci de km până la Belgrad. Eram toţi terminaţi de oboseală (dar nu numai), ne-am vârât în maşină şi la Belgrad birjar! Cum am ieşit din oraş a apărut de după un colţ miliţia sârbă, care ne-a tras pe dreapta. Stupoare, rumoare, cuvinte neortodoxe scăpate şovăielnic printre dinţi. În faţa noastră un şofer sufla în fiolă de parcă era sfârşitul lumii. Am băgat-o pe mânecă, e clar...oricum în Serbia se admite 0,5 la mie aşa că speram ca Juan Carlos Montoya al nostru să se încadreze în limite legale. Vine domnul miliţian şi ce să vezi...ne face semn să pornim la drum:)). A fost un gest atât de surprinzător că nici măcar n-am mai avut puterea să ne bucurăm, nici până în ziua de azi nu ştiu de unde am avut atât noroc. Vorba aia, norocul ţine cu cei puternici:).
Cam asta a fost aventura de o noapte în Novi Sad, un loc pe care l-aş mai vizita oricând cu cea mai mare plăcere, mai ales că nu am apucat să-l văd pe zi şi că am ratat cetatea Petrovaradin. Ca şi atmosferă, mi s-a părut cel mai viu oraş pe care l-am vizitat până acum. Doviđenja Novi Sad!

Retrospectivă foto

Fiecare loc vizitat şi-a pus într-un fel sau altul pecetea asupra mea. Nimic nu e mai frumos decât să fii liber şi să călătoreşti...asta e o certitudine pe care o am de multă vreme şi care încă nu a fost zdruncinată de nimic până acum. Sentimentul de a cunoaşte lumea, chiar şi bucăţică cu bucăţică, este unic. Într-o călătorie înveţi cât în 5 ani de şcoală, sau chiar cât într-o viaţă trăită "convenţional". Mi-am propus să pun câte o poză din fiecare ţară în care am fost în ultimii cinci ani. Spun în ultimii cinci ani pentru că am mai avut norocul să ies din România pe la mijlocul anilor 90, dar cum aparatele foto digitale în vremurile alea intrau la categoria s.f, nu am decât puţine poze pe hârtie de proastă calitate. Poate o să le adaug dacă le scanez în viitor. Deci, câte o poză din fiecare ţară.




O zi minunată de toamnă într-un decor absolut fantastic. Cu soră-mea în Parcul Naţional Plitvice din Croaţia, octombrie 2007.


Nu e nimic de povestit despre Venezia. Ori ajungi să o vezi, ori nu. Diferenţa dintre ea şi restul oraşelor lumii este atât de mare încât nu i se poate sublinia în cuvinte caracterul distinct. Un loc nepământean. Venezia, Italia, octombrie 2007







Legendele spun că tovarăşa Elena Ceauşescu, ajungând cu "tovarăşul de drum şi de viaţă" la o grădină zoologică, văzând o girafă a exclamat: "Aşa ceva nu există". Aceeaşi reacţie am avut-o şi eu în Peştera Postojna, din Slovenia...octombrie 2007


Experienţa Tunisia va rămâne etalon pentru mine oricât aş avea norocul să călătoresc de-acum înainte. Ajungând aici mi-am dat seama ce mare e lumea...şi câte are să ne ofere. Oaza Chebika, Tunisia, ianuarie 2008


Dacă nici anii de ocupaţie nazistă, nici următorii 40 sub sabia nemiloasă a comunismului n-au reuşit să-i ştirbească câtuşi de puţin din frumuseţe şi măreţie, e clar că Praga este un oraş nemuritor. Praga, Cehia, februarie 2008



O excursie de-o zi transformată în revelaţie. Cum să existe ceva atât de aproape, atât de frumos şi noi să-i dăm aşa o importanţă scăzută? Veliko Tarnovo, Bulgaria, octombrie 2008


De fiecare dată când îi aud numele tresar. De fiecare dată când văd imagini cu el, mi se furnică pielea. Fiecare film despre războiul de aici mă bulversează total. Singurul loc de care m-am îndrăgostit pe viaţă...iremediabil. Sarajevo, ljubavi moja!
Sarajevo, Bosnia, aprilie 2009


O şosea cu nişte privelişti absolut încântătoare. E cam ciudat să ajungi la peste 2500 de metri altitudine fără să mişti un deget...dacă aveţi drum prin Austria vara nu rataţi şoseaua Grosglockner Alpenstrasse. iulie 2009


O fi fost nebun Hitler, dar prost nu a fost deloc. Cel puţin nu atunci când şi-a stabilit "cuibul de vultur" la Berchtesgaden. La mică distanţă de cuibul său se găsesc lacul şi staţiunea Konigssee. Tot să îţi ardă să cucereşti lumea dintr-un asemenea loc! Konigssee, Germania, iulie 2009


Un asfinţit minunat peste un oraş asemenea. Am pierdut o noapte pe străzile sale, singur, am băut cea mai proastă vodkă din lume, am avut timp să mă şi îmbăt puţin, m-am şi trezit, m-am şi rătăcit, dar m-am simţit extraordinar. Un oraş plin de viaţă. Novi Sad, Serbia, iulie 2009


Mai ştiţi piesa de anii 80 a Belindei Carlisle, "Heaven is a place on Earth"? Cu siguranţă că la Ohrid se referea! Ohrid, Macedonia, noiembrie 2010


De când umblu prin munţi, aşa ceva nu mi-a mai fost dat să văd. Culoarea norilor a ţinut cinci minute maxim după care s-a estompat...Cabana Valea Sâmbetei, Munţii Făgăraş, România, februarie 2011