Other side - Üsküdar

Cum există un singur oraş pe faţa pământului întins pe două continente, iar eu mă aflam chiar acolo, era musai să ajung cumva şi pe partea asiatică să văd Europa de pe alt continent. Am dat fuga în portul Eminönü, situat vis a vis de Üsküdar pe partea europeană, să luăm un ferry spre Asia. Nu a fost cel mai uşor lucru cu putinţă, n-am dat de absolut nimeni care să ştie vreo altă limbă decât turca, aşa că ne-am învârtit o vreme până am reuşit să punem cap la cap indicaţiile în turcă. Un jeton costă 1,75 lire, echivalentul a 3 lei jumate, iar călătoria nu durează mai mult de 20 de minute. So close no matter how far... ferryboat-ul tocmai se pregătea de plecare aşa că am băgat un sprint cot la cot cu muncitorii care se întorceau acasă şi...l-am prins!


Deşi vremea nu era dintre cele mai prietenoase, am preferat să urcăm la etaj şi să stăm în sectorul neacoperit pentru a avea o privelişte mai bună asupra ţărmului. În partea stângă avem cartierul Galata, apoi cheiul european dominat de silueta impunătoare a palatului Dolmabahce, în dreapta ultimele zvâcniri ale Cornului de Aur dominat de imaginea ameţitoare a minaretelor Moscheii Albastre şi Sfintei Sofia. În faţă avem Asia şi podul peste Bosfor, care odată cu lăsarea serii ne apare luminat feeric, iar în spate lăsăm portul Eminönü peste care veghează moscheile Yeni şi mai ales Suleymaniye. Liniştea serii, mirosul de mare adus de briza puternică şi imaginile de vis care se derulau în faţa ochilor precum un documentar de la National Geographic nu pot fi suficient de bine redate în cuvinte. Deşi traversarea a durat destul de puţin, a fost printre cele mai frumoase momente petrecute în Istanbul. Se apropie malul asiatic, colegii de drum n-au mai fost niciodată în Asia, sunt puţin bulversaţi. Eu am mai ajuns o singură dată, acum cinsprezece ani. Cobor pe pământ asiatic şi sunt recunoscător că am norocul să fiu sănătos şi să cunosc lumea pas cu pas.


Între timp s-a înnoptat de-a binelea...în faţa portului este o harababură de nedescris, furgonete, autobuze, claxoane, mirosuri de eşapamente care mai de care mai înnecăcioase. Traversăm cumva printre ele, ajungem pe un trotuar ce pare mai "safe" şi ne orientăm să vedem pe unde s-o apucăm ,avem puţin timp la dispoziţie pentru a explora. Trecem pe lângă moscheea din imagine, numită Yeni Valide şi ridicată în secolul al XVIII-lea de către mama sultanului Ahmed al III-lea, ne ferim de câţiva şoferi ce accelerează în trombă şi ne pierdem printre sutele de localnici din piaţă. Primul lucru care iese în evidenţă în Üsküdar: lipsa turiştilor. În piaţă sunt numai localnici, nimeni nu te agasează ca în bazar sau ca pe străzile comerciale din vecinătatea Hagiei Sofia. Zona cu mirodenii este fantastică, atât prin prisma mirosurilor cât şi a efectului vizual. Te simţi cu adevărat în sufletul Orientului, distanţa culturală dintre cele două maluri ale Bosforului este evident mai mare decât cea fizică. Majoritatea femeilor au capul acoperit, comercianţii vorbesc foarte tare creându-se un mare vacarm. Dacă în partea europeană fascinează mixajul dintre est şi vest, vechi şi modern, aici aerul dominant este cel oriental. Şi asta, cum am mai spus, are mare legătură şi cu numărul nesemnificativ de străini. Dacă ajungeţi în Istanbul şi sunteţi interesaţi de modul în care trăiesc turcii, cum arată viaţa lor de zi cu zi, obiceiurile şi vestimentaţia lor, veţi afla mai multe cu siguranţă dacă veţi ajunge în partea sa asiatică.


Tânjeam după o privelişte a ambelor continente văzute de undeva de sus, aşa că am ştiut ce avem de făcut atunci când am văzut strada asta extrem de abruptă. Panta foarte mare nu-i împiedica (ba dimpotrivă) pe excentricii şoferi turci să apese pedala de acceleraţie până dicolo de limitele automobilelor lor (nu cele mai noi din câte se pot vedea), aşa că de fiecare dată când doar ni se părea că auzim un zgomot ce ar fi putut proveni de la vreun motor ambalat peste măsură, ne dădeam care cum apucam pe trotuar. Zona e foarte liniştită, tot dealul ce domină portul fiind "populat" de blocuri mici, de 4-5 etaje, mult mai cochete ca cele gândite de tovarăşii comunişti ai Europei de est.

Hoinar prin Istanbul

Orice oraş din lumea asta ţi se dezvăluie atunci când îl iei la picior, când eşti nevoit să foloseşti limbajul semnelor în lipsa altuia, când intri în rând cu localnicii. Pentru a înţelege ceva din cultura locului, musai trebuie să mănânci într-un loc frecventat de localnici sau să te pierzi prin cartierele mai puţin turistice acolo unde oamenii se comportă natural, îşi trăiesc bucuriile şi dramele de zi cu zi nestingheriţi de puhoaiele de străini ce se revarsă asupra lor. Asta mi-am dorit cel mai tare în momentul în care am ştiut că o să ajung la Istanbul...să hoinăresc fără ţintă, să mă împiedic de copii ce aleargă pe străzi cu ghiozdanele în spate, să pot spune "hai pe strada asta să vedem unde ajunge"...să respir aerul îmbibat de mirosuri noi. După dimineaţa în care am fost turist convenţional, a urmat o după-amiază însorită în care singura grijă era să nu mă rătăcesc în asemenea hal încât să îmi fie cu neputinţă să ajung la hotel la ora 20:00 când aveam întâlnire cu grupul. Şi am purces noi, trei fete şi doi reprezentanţi ai sexului tare din faţa Sfintei Sofia către zări necunoscute. Deşi nu am făcut-o intenţionat, mi-am dat seama că harta e pe noptiera de la hotel, până la urmă a fost mai bine aşa, am avut mult mai multe surprize. Am pornit agale pe ceea ce pare a fi cea mai turistică arteră a Cornului de Aur, Yeniceriler Cadesi, sau "strada cu tramvai" cum o numeam între noi, care lasă în stânga Moscheea Albastră şi pătrunde adânc în interiorul peninsulei.


O imagine pe care o puteţi vedea oriunde în Istanbul: vânzători ambulanţi de "kestane" prăjite, care cu cât au căruciorul mai aproape de zona 0 (Topkapi - Hagia Sofia - Sultanahmet) cu atât cresc numărul de TL (turkish lira) din dreptul preţului. Preţurile în lire turceşti sunt foarte simplu de transformat în euro sau lei greoi, 1 lira = 2 lei , 1 euro = 2 lire. S-au dus vremurile când nici măcar nu se puteau citi preţurile în lire, atât de multe zero-uri aveau în coadă. În 1996, singura dată când am mai fost în Turcia, 1 dolar parcă era în jur de 210.000 de lire turceşti. Trebuia să fii premiant ca să nu te fure băieţii... deci 400 de grame de castane costă cam 20 de lei, nu ştiu cine o fi temerarul care să bage în el atât. În plan îndepărtat nişte dorei la lucru, nu ştiu cum se făcea că tocmai atunci erau în pauză:)


Magazinele de dulciuri te fac să-ţi curgă balele instant, chit că ai sau nu acest obicei în viaţa de zi cu zi. Rămâi şi te uiţi ca un lihnit, prezentările din vitrine sunt absolut incredibile, turcii sunt neîntrecuţi în arta de a-şi vinde bunătăţile. Aici fetele noastre românce l-au convins foarte repede pe tânărul din imagine să accepte să pozeze, mai ales că noi, băieţii nu eram în câmpul lui vizual. Am şi intrat să vedem cum stă treaba cu preţurile, n-am luat nimic, dar fetele nu prea mai scăpau de el, era tot numai un zâmbet...


Nu trebuie să fii o piţipoancă duhnind a parfum combinat cu sudoare sau un manelică cu vârfurile pantofilor aducând a armă albă pentru a merge în Istanbul la "shopping". Nici măcar un împătimit al cumpărăturilor fără trăsăturile enunţate mai sus:). Culorile sunt atât de ademenitoare, vitrinele atât de bine puse în valoare şi gama de produse atât de diversă încât şi un neavenit într-ale shoppingului asemeni mie poate rămâne fascinat de mărfurile expuse în "miliardele" de buticuri ale Istanbulului. Puţinele lucruri cu care m-am întors acasă le-am achiziţionat din astfel de prăvălii, în bazar era prea complicat, trebuie să ai arta negocierii în sânge şi multă răbdare şi timp pentru a-ţi putea lua orice de la un ceainic şi până la ditamai covorul. Vânzătorii de aici au slavă domnului şi răbdare, dar mai ales timp...în Orient timpul trece altfel.


Istanbulul este împărţit oarecum formal în trei mari părţi distincte: zona oraşului vechi numită şi "Cornul de Aur" unde sunt concentrate toate splendorile imperiale bizantine sau otomane, zona oraşului nou, aflată tot în Europa, dar de cealaltă parte a istmului, cu marile cartiere Galata, Beyoglu sau Besiktas (microbiştii or să le reţină mai uşor) şi zona asiatică, mai puţin vizitată, de care voi vorbi în altă postare. Toate pozele din această postare sunt din "Cornul de Aur", care deşi pe hartă pare uşor de traversat la picior, în realitate este imens. Densitatea de monumente (în mare majoritate islamice) este copleşitoare. Pe bulevardul principal (cu linia de tramvai), Yeniceriler Cadesi, între Sfânta Sofia şi intrarea în Marele Bazar, pe ambele părţi ale drumului vom admira moschei, fântâni, morminte ale marilor conducători otomani, merdese, muzee şi chiar o biserică bizantină. Dacă ar fi fost să intru în fiecare monument doar din această zonă foarte restrânsă, cred că aş fi pierdut lejer o zi. Toate sunt foarte bine întreţinute, dovadă a faptului că turcii îşi respectă înaintaşii dar ştiu la fel de bine şi să-şi vândă istoria milioanelor de turişti de pretutindeni.


Cu siguranţă că majoritatea rezidenţilor capitalei noastre dragi au momente când îşi doresc orice numai să fugă de aglomeraţia de Bucureşti. La mare, la munte, pe bloc sau în vreun canal, orice, numai să nu mai fie atâta lume, să te poţi bucura de puţină linişte. Şi eu fac parte din categoria mai sus numită. Numai că percepţia mea despre ceea ce înseamnă un loc aglomerat s-a schimbat radical după experienţa Istanbul. Poza de mai sus redă cu fidelitatate atmosfera oraşului...nu mi s-a părut deloc deranjant, aglomeraţia e ceva natural aici, nimeni nu te îmbrânceşte, nu te înjură sau nu se enervează. Sunt conştienţi că sunt mulţi şi că trebuie să trăiască în comun...poate văd eu lucrurile mai frumoase decât sunt, dar nebunia asta de nedescris din Istanbul e preferabilă aglomeraţiei de la noi, cu corporatişti corpolenţi, blazaţi şi grăbiţi sau pensionari comunişti cu sacoşe unsuroase pline cu peşte în căutarea doamnei cu coasa la orele de vârf. Orientalii sunt mult mai naturali, mai relaxaţi, mai toleranţi. Ia să te puna dracu' să calci pe picior vreo "femeie de carieră" la metrou sau să ai vreun rucsac în spate într-un autobuz înţesat de pensionari...spectacolul este asigurat.

Istanbul by night

Asta era una dintre curiozităţile mele legate de Istanbul: oare cum arată noaptea? Mă gândeam că e luminat foarte frumos, evident că nu mă aşteptam să regăsesc bezna anilor 80 de pe la noi, dar totuşi nu aveam idee dacă turcii pun tot atât de mult preţ pe acest aspect precum vest-europenii. Trebuie să mărturisesc că e minunat, nu este cu nimic mai prejos decât Parisul sau Viena spre exemplu. În plus, poziţionarea geografică de cinci stele, cu Bosforul în prim plan şi nenumăratele dealuri de pe care panoramele asupra oraşului sunt superbe, îl transformă într-un loc încă şi mai încântător pe timp de noapte. Primul contact cu Istanbulul l-am luat după 9 seara, aşa că pot spune că am făcut din prima un tur de noapte cu autocarul. Am rămas din primul moment stupefiat de întinderea imensă pe care se desfăşoară. De la intrarea în oraş pe autostradă venind dinspre Edirne şi până la hotelul nostru, situat la cinci minute de mers pe jos de Sfânta Sofia, am făcut aproape o oră, fără ca circulaţia să fie foarte intensă. Mi-am zis că e imposibil să mă orientez vreodată prin el, dar pe lumină, pare mai logic şi mai uşor de desluşit.


După ce ne-am tras puţin sufletul după ziua petrecută în autocar şi am făcut un tradiţional duş, am plecat la o plimbare de seară prin împrejurimi să luăm pulsul Istanbulului nocturn. Şi avea un puls destul de bun...populaţie era pe străzi, lume pe la restaurantele turceşti, dorei care lucrau la un pasaj rutier, chiar şi nişte dubioşi în zona portului Eminonu. Primul lucru care mi-a atras atenţia a fost faţada gării din Istanbul (gării din partea europeană), aflată la câţiva paşi de hotelul nostru. Gara se numeşte, la fel ca întreg cartierul, Sirkeci. Are o faţadă foarte frumoasă, de inspiraţie europeană, ca multe ale edificii ridicate în ultimii zeci de ani de viaţă ai Imperiului Otoman. Arhitectul clădirii, un prusac trimis de către guvernul german în Istanbul pentru a studia arhitectura otomană, a gândit actualul terminal al gării astfel încât să fie şi foarte modern pentru acele vremuri, fiind dotat cu lămpi de gaz şi încălzit pe timp de iarnă. Totodată Gara Sirkeci face de mai bine de o sută de ani legătura feroviară între Istanbul şi restul Europei, celebrul Orient Express având aici punctul terminus.

Din păcate, vremea era cât se poate de neplăcută pentru o plimbare de seară, era frig de-a binelea şi bătea un vânt neprietenos dinspre Bosfor. Motive insuficiente pentru a sista plimbarea, dar suficiente pentru a o scurta semnificativ. Am ieşit din labirintul de străduţe pline de chioşcuri cu haine şi de magherniţe cu doner kebap şi shaorma şi fix în faţa noastră a răsărit de niciunde Sfânta Sofia. Evit să o numesc biserică, muzeu sau moschee pentru că fiecare o consideră aşa cum simte. Am tras câteva cadre sub ochii ageri ai unui militar cu arma din dotare la purtător, apoi ne-am continuat răsfăţul vizual cu o sumedenie de monumente extrem de frumos lucrate, fântâni, moschei, şcoli de învăţare a Coranului (Medrese). După cum spuneam, în zona aceasta a Istanbulului densitatea de monumente este incredibilă, ca o comparaţie pentru cei ce au ajuns şi în Viena, evident mai mare decât în zona Ring-ului vienez.
Deja am sesizat că străzile se goliseră, magazinele şi restaurantele închiseseră, oraşul devenea destul de pustiu. După ce colegii de plimbare s-au retras la hotel, am mai dat o scurtă tură prin zona portului, unde bătea un vânt cumplit şi pe deasupra, mai era şi plin de suspecţi. Am abandonat ideea de a trece podul Galata pentru a ieşi din Cornul de Aur, dar în drumul de întoarcere spre hotel am nimerit lângă una dintre cele mai valoroase moschei, Yeni Camii. A avut nu mai puţin de trei arhitecţi, şi a fost finalizată în 1665, la mai bine de jumătate de secol distanţă de la proiectarea sa inţială. Motivele întârzierii au fost de natură politică, în această perioadă succedându-se la tron mai mulţi sultani care nu s-au înţeles în vederea finalizării construcţiei. Zona portului Eminonu, zonă comercială, adăpostea numeroşi evrei la finele secolului al XVI-lea, motivul ridicării moscheii în acest loc fiind tocmai de a creşte sfera de influenţă islamică şi în această parte a vechiului Constantinopol. Astăzi, moscheea este una dintre cele mai cunoscute şi vizitate din Istanbul, împreună cu Sultanahmed şi Suleymaniye, datorită atât valorii sale artistice, cât şi a poziţiei deosebit de pitoreşti de lângă podul Galata. Seara este foarte frumos luminată, reflecţia sa în apele Bosforului dând naştere unei imagini deosebite pentru cei ce o văd dinspre mare. După un kebap servit direct de la fast food şi o limonadă Uludag (se găseşte şi la noi prin magazinele de cartier cu patroni turci), am luat calea hotelului cu gândul la următoarea zi în care aveam să simt cu adevărat cum stă treaba cu imensa metropolă - capitală imperială.

Pe urmele bizantinilor şi otomanilor: Istanbul - introducere

Cu ce să începi când vine vorba de vechiul Bizanţ, măreţul Constantinopol sau acctualul Istanbul? Cu un îndemn: tovarăşi, dragi călători din cele patru zări, iubiţi boschetari ce trageţi din pungile cu vise, stimaţi telespectatori şi radioascultători, scumpi corporatişti ce munciţi 30 de ore pe zi, faceţi-vă timp, împachetaţi-vă trei ţoale şi îndesaţi două sandviciuri cu salam victoria şi fuga la Istanbul cu voi! Acum serios, fiecare cu gusturile şi personalitatea lui, dar pe mine personal, Istanbulul m-a lăsat mut de uimire. Am simţit că am ajuns în centrul lumii, acolo unde s-au strâns toate frumuseţile lăsate pe pământ de Dumnezeu (zis şi Allah) şi desăvârşite de om. Aici trecutul, prezentul şi viitorul sunt la fel de bine reprezentate. Un oraş viu, invadat la propriu de tineri, un furnicar absolut de nedescris, întins pe o suprafaţă imensă, cu discrepanţe năucitoare între străzi aflate la 50 de metri distanţă una de cealaltă. Cel mai exigent om din lume va găsi cu siguranţă în Istanbul ceva care să-l cucerească, fie că e vorba de lux, de sărăcie, de bogăţia de monumente islamice sau creştine, de abundenţa de fructe proaspete, de diversitatea etnică şi culturală, de frumuseţea băştinaşelor sau a minaretelor moscheii Suleymaniye în lumina apusului. Şi mai presus de asta, e atât de aproape...cu două opriri culturale absolut necesare la Veliko Tarnovo şi la Edirne, din Bucureşti nu se fac mai mult de 12-13 ore cu maşina. Au dispărut şi legendele legate de barbarii bulgari care atacă autocare pline cu străini pe care ulterior îi mănâncă, aşa că nu vă rămâne decât să mergeţi la Istanbul...şi dacă nu vă place, mă înjuraţi la întoarcere:).


Ce puteţi face la Istanbul? În primul rând, nu aveţi cum să vă plictisiţi oricât de ursuzi şi mofturoşi v-aţi găsi. Măcar pentru faptul că de îndată ce veţi scoate capul din hotel va trebui să vă feriţi din calea milioanelor de Schumacheri care se cred pe circuitele de formula 1. Vă puteţi îngrăşa...asta cu siguranţă. Cât vezi cu ochii, restaurante, fast-food-uri, shaormerii, cofetării, toate posesoare ale unor vitrine apetisante cărora nu ai cum să le rezişti. Mai puteţi să vă rătăciţi, dar cu cât vă veţi dezorienta mai tare cu atât veţi descoperi locuri mai interesante şi panorame mai potrivite pentru "momente Kodak". Puteţi deveni mai cinstiţi, chiar dacă forţat, şi asta deoarece nu ai cum să faci blatul pe "R.A.T.I", cel puţin în tramvaie. Sistemul e asemănător celui de la metroul bucureştean, cu turcaleţi încruntaţi care şed într-o gheretă şi urmăresc fiecare mişcare a potenţialilor blatişti. Puteţi schimba continentele într-un sfert de oră cu doar 3,5 Ron atât cât costă un bilet pe feriboturile care fac legătura între cele două ţărmuri. Drumul durează destul de puţin, dar e o plăcere să stai la etaj, în bătaia vântului, şi să admiri cu un ochi palatul Dolmabahce şi cu celălalt Uskudar-ul. Dacă aveţi patima negocierilor în sânge, puteţi să vă desăvârşiţi în cel mai mare bazar acoperit din lume. Aici nici măcar o brichetă nu se cumpără fără tocmeală. Am ajuns în bazar, dar mi-a fost imposibil să cumpăr ceva, am preferat să admir multitudinea de oameni, de culori, de bunătăţi şi arhitectura tipic orientală a bazarului. De vizitat, nu mai aduc vorba...puteţi să vizitaţi cât vreţi, chiar şi în stil nipon, făcând poze la două aparate şi alergând dintr-un loc în altul, nu aveţi nici o şansă să epuizaţi bogăţia de monumente cu care Istanbulul răsfaţă orice musafir. Aaaa, şi mai e ceva: o puteţi pune de-un diabet zaharat dacă intraţi în minunatele lor cofetării ori de câte ori o să v-o ceară papilele gustative. Preferatele mele au fost "tulumbele", nu ştiu cum să le descriu, în orice caz nişte prăjituri însiropate foarte dulci:).


Ce puteţi vizita în Istanbul? Puteţi vizita nenumărate minunăţii, tot ce vă pot spune cu certitudine e că nu le veţi epuiza niciodată. În cele două zile petrecute pe malurile Bosforului (ah, ce-mi plac clişeele:P), am încercat să vizitez cât mai multe obiective, dar fără a neglija şi alte aspecte precum mersul fără orizont pe străduţe, plimbarea cu vaporaşul, deliciile culinare şi bineînţeles pufăitul narghilelei. Densitatea de monumente din Cornul de Aur este de neînchipuit, fiecare ulucă din fiecare gard are istoria ei. Iniţial, mi-am propus ca o zi să o petrec în zonele mai puţin comerciale ale oraşului. N-am reuşit, deoarece Cornul de Aur este imens şi, contrar închipuirilor mele iniţiale, are nenumărate zone cât se poate de autentic orientale, cu copii jucând fotbal în mijlocul străzii, sau cu birturi pe jumate dărâmate în care se strâng pe seară bătrânii la un ceai sau o narghilea. De multe ori tindem să minimalizăm importanţa monumentelor arhicunoscute, în care ştim dinainte că ne vom călca pe picioare cu sute sau mii de alţi turişti, şi alegem variantele mai "underground", mai "off the beaten path". Şi eu fac la fel, dar sfatul meu este ca în Istanbul, oricât aţi sta la coadă la bilete, oricâtă îmbulzeală ar fi, să nu cumva să rataţi Sfânta Sofia, Moscheea Sultanahmed (Albastră) sau Palatul Topkapi. Pe mine, fiecare în parte, din motive diferite, m-a lăsat mut. Primii paşi în Sfânta Sofia nu îi voi uita niciodată. Eram atât de emoţionat (şi pentru că îmi doream de ani de zile să ajung aici) de măreţia şi frumuseţea interiorului încât m-au cam lăsat genunchii şi mi-a luat câteva minute să-mi revin. Pe lângă cele trei "landmark-uri" ale oraşului, aflate la doi paşi unul de celălalt, am mai vizitat Bazilica Cisternă, Marele Bazar, Palatul Dolmabahce, Episcopia Ortodoxă şi Moscheea Suleymaniye, voi reveni cu câteva vorbe despre fiecare când va fi cazul.
Am auzit voci care susţin că toate moscheile sunt la fel, şi că dacă vizitezi Sultanahmed este arhisuficient. Fiecare cu părerile lui, eu am încercat să intru în cât mai multe (trebuie avut în vedere că în timpul celor cinci rugăciuni din timpul unei zile, accesul este interzis non-musulmanilor), şi pot spune că fiecare dintre ele au particularităţile sale, modele florale distincte minuţios realizate şi arhitecturi diferite, chiar dacă evident se pot găsi o sumedenie de similitudini.