Hoinar prin Istanbul

Orice oraş din lumea asta ţi se dezvăluie atunci când îl iei la picior, când eşti nevoit să foloseşti limbajul semnelor în lipsa altuia, când intri în rând cu localnicii. Pentru a înţelege ceva din cultura locului, musai trebuie să mănânci într-un loc frecventat de localnici sau să te pierzi prin cartierele mai puţin turistice acolo unde oamenii se comportă natural, îşi trăiesc bucuriile şi dramele de zi cu zi nestingheriţi de puhoaiele de străini ce se revarsă asupra lor. Asta mi-am dorit cel mai tare în momentul în care am ştiut că o să ajung la Istanbul...să hoinăresc fără ţintă, să mă împiedic de copii ce aleargă pe străzi cu ghiozdanele în spate, să pot spune "hai pe strada asta să vedem unde ajunge"...să respir aerul îmbibat de mirosuri noi. După dimineaţa în care am fost turist convenţional, a urmat o după-amiază însorită în care singura grijă era să nu mă rătăcesc în asemenea hal încât să îmi fie cu neputinţă să ajung la hotel la ora 20:00 când aveam întâlnire cu grupul. Şi am purces noi, trei fete şi doi reprezentanţi ai sexului tare din faţa Sfintei Sofia către zări necunoscute. Deşi nu am făcut-o intenţionat, mi-am dat seama că harta e pe noptiera de la hotel, până la urmă a fost mai bine aşa, am avut mult mai multe surprize. Am pornit agale pe ceea ce pare a fi cea mai turistică arteră a Cornului de Aur, Yeniceriler Cadesi, sau "strada cu tramvai" cum o numeam între noi, care lasă în stânga Moscheea Albastră şi pătrunde adânc în interiorul peninsulei.


O imagine pe care o puteţi vedea oriunde în Istanbul: vânzători ambulanţi de "kestane" prăjite, care cu cât au căruciorul mai aproape de zona 0 (Topkapi - Hagia Sofia - Sultanahmet) cu atât cresc numărul de TL (turkish lira) din dreptul preţului. Preţurile în lire turceşti sunt foarte simplu de transformat în euro sau lei greoi, 1 lira = 2 lei , 1 euro = 2 lire. S-au dus vremurile când nici măcar nu se puteau citi preţurile în lire, atât de multe zero-uri aveau în coadă. În 1996, singura dată când am mai fost în Turcia, 1 dolar parcă era în jur de 210.000 de lire turceşti. Trebuia să fii premiant ca să nu te fure băieţii... deci 400 de grame de castane costă cam 20 de lei, nu ştiu cine o fi temerarul care să bage în el atât. În plan îndepărtat nişte dorei la lucru, nu ştiu cum se făcea că tocmai atunci erau în pauză:)


Magazinele de dulciuri te fac să-ţi curgă balele instant, chit că ai sau nu acest obicei în viaţa de zi cu zi. Rămâi şi te uiţi ca un lihnit, prezentările din vitrine sunt absolut incredibile, turcii sunt neîntrecuţi în arta de a-şi vinde bunătăţile. Aici fetele noastre românce l-au convins foarte repede pe tânărul din imagine să accepte să pozeze, mai ales că noi, băieţii nu eram în câmpul lui vizual. Am şi intrat să vedem cum stă treaba cu preţurile, n-am luat nimic, dar fetele nu prea mai scăpau de el, era tot numai un zâmbet...


Nu trebuie să fii o piţipoancă duhnind a parfum combinat cu sudoare sau un manelică cu vârfurile pantofilor aducând a armă albă pentru a merge în Istanbul la "shopping". Nici măcar un împătimit al cumpărăturilor fără trăsăturile enunţate mai sus:). Culorile sunt atât de ademenitoare, vitrinele atât de bine puse în valoare şi gama de produse atât de diversă încât şi un neavenit într-ale shoppingului asemeni mie poate rămâne fascinat de mărfurile expuse în "miliardele" de buticuri ale Istanbulului. Puţinele lucruri cu care m-am întors acasă le-am achiziţionat din astfel de prăvălii, în bazar era prea complicat, trebuie să ai arta negocierii în sânge şi multă răbdare şi timp pentru a-ţi putea lua orice de la un ceainic şi până la ditamai covorul. Vânzătorii de aici au slavă domnului şi răbdare, dar mai ales timp...în Orient timpul trece altfel.


Istanbulul este împărţit oarecum formal în trei mari părţi distincte: zona oraşului vechi numită şi "Cornul de Aur" unde sunt concentrate toate splendorile imperiale bizantine sau otomane, zona oraşului nou, aflată tot în Europa, dar de cealaltă parte a istmului, cu marile cartiere Galata, Beyoglu sau Besiktas (microbiştii or să le reţină mai uşor) şi zona asiatică, mai puţin vizitată, de care voi vorbi în altă postare. Toate pozele din această postare sunt din "Cornul de Aur", care deşi pe hartă pare uşor de traversat la picior, în realitate este imens. Densitatea de monumente (în mare majoritate islamice) este copleşitoare. Pe bulevardul principal (cu linia de tramvai), Yeniceriler Cadesi, între Sfânta Sofia şi intrarea în Marele Bazar, pe ambele părţi ale drumului vom admira moschei, fântâni, morminte ale marilor conducători otomani, merdese, muzee şi chiar o biserică bizantină. Dacă ar fi fost să intru în fiecare monument doar din această zonă foarte restrânsă, cred că aş fi pierdut lejer o zi. Toate sunt foarte bine întreţinute, dovadă a faptului că turcii îşi respectă înaintaşii dar ştiu la fel de bine şi să-şi vândă istoria milioanelor de turişti de pretutindeni.


Cu siguranţă că majoritatea rezidenţilor capitalei noastre dragi au momente când îşi doresc orice numai să fugă de aglomeraţia de Bucureşti. La mare, la munte, pe bloc sau în vreun canal, orice, numai să nu mai fie atâta lume, să te poţi bucura de puţină linişte. Şi eu fac parte din categoria mai sus numită. Numai că percepţia mea despre ceea ce înseamnă un loc aglomerat s-a schimbat radical după experienţa Istanbul. Poza de mai sus redă cu fidelitatate atmosfera oraşului...nu mi s-a părut deloc deranjant, aglomeraţia e ceva natural aici, nimeni nu te îmbrânceşte, nu te înjură sau nu se enervează. Sunt conştienţi că sunt mulţi şi că trebuie să trăiască în comun...poate văd eu lucrurile mai frumoase decât sunt, dar nebunia asta de nedescris din Istanbul e preferabilă aglomeraţiei de la noi, cu corporatişti corpolenţi, blazaţi şi grăbiţi sau pensionari comunişti cu sacoşe unsuroase pline cu peşte în căutarea doamnei cu coasa la orele de vârf. Orientalii sunt mult mai naturali, mai relaxaţi, mai toleranţi. Ia să te puna dracu' să calci pe picior vreo "femeie de carieră" la metrou sau să ai vreun rucsac în spate într-un autobuz înţesat de pensionari...spectacolul este asigurat.

Istanbul by night

Asta era una dintre curiozităţile mele legate de Istanbul: oare cum arată noaptea? Mă gândeam că e luminat foarte frumos, evident că nu mă aşteptam să regăsesc bezna anilor 80 de pe la noi, dar totuşi nu aveam idee dacă turcii pun tot atât de mult preţ pe acest aspect precum vest-europenii. Trebuie să mărturisesc că e minunat, nu este cu nimic mai prejos decât Parisul sau Viena spre exemplu. În plus, poziţionarea geografică de cinci stele, cu Bosforul în prim plan şi nenumăratele dealuri de pe care panoramele asupra oraşului sunt superbe, îl transformă într-un loc încă şi mai încântător pe timp de noapte. Primul contact cu Istanbulul l-am luat după 9 seara, aşa că pot spune că am făcut din prima un tur de noapte cu autocarul. Am rămas din primul moment stupefiat de întinderea imensă pe care se desfăşoară. De la intrarea în oraş pe autostradă venind dinspre Edirne şi până la hotelul nostru, situat la cinci minute de mers pe jos de Sfânta Sofia, am făcut aproape o oră, fără ca circulaţia să fie foarte intensă. Mi-am zis că e imposibil să mă orientez vreodată prin el, dar pe lumină, pare mai logic şi mai uşor de desluşit.


După ce ne-am tras puţin sufletul după ziua petrecută în autocar şi am făcut un tradiţional duş, am plecat la o plimbare de seară prin împrejurimi să luăm pulsul Istanbulului nocturn. Şi avea un puls destul de bun...populaţie era pe străzi, lume pe la restaurantele turceşti, dorei care lucrau la un pasaj rutier, chiar şi nişte dubioşi în zona portului Eminonu. Primul lucru care mi-a atras atenţia a fost faţada gării din Istanbul (gării din partea europeană), aflată la câţiva paşi de hotelul nostru. Gara se numeşte, la fel ca întreg cartierul, Sirkeci. Are o faţadă foarte frumoasă, de inspiraţie europeană, ca multe ale edificii ridicate în ultimii zeci de ani de viaţă ai Imperiului Otoman. Arhitectul clădirii, un prusac trimis de către guvernul german în Istanbul pentru a studia arhitectura otomană, a gândit actualul terminal al gării astfel încât să fie şi foarte modern pentru acele vremuri, fiind dotat cu lămpi de gaz şi încălzit pe timp de iarnă. Totodată Gara Sirkeci face de mai bine de o sută de ani legătura feroviară între Istanbul şi restul Europei, celebrul Orient Express având aici punctul terminus.

Din păcate, vremea era cât se poate de neplăcută pentru o plimbare de seară, era frig de-a binelea şi bătea un vânt neprietenos dinspre Bosfor. Motive insuficiente pentru a sista plimbarea, dar suficiente pentru a o scurta semnificativ. Am ieşit din labirintul de străduţe pline de chioşcuri cu haine şi de magherniţe cu doner kebap şi shaorma şi fix în faţa noastră a răsărit de niciunde Sfânta Sofia. Evit să o numesc biserică, muzeu sau moschee pentru că fiecare o consideră aşa cum simte. Am tras câteva cadre sub ochii ageri ai unui militar cu arma din dotare la purtător, apoi ne-am continuat răsfăţul vizual cu o sumedenie de monumente extrem de frumos lucrate, fântâni, moschei, şcoli de învăţare a Coranului (Medrese). După cum spuneam, în zona aceasta a Istanbulului densitatea de monumente este incredibilă, ca o comparaţie pentru cei ce au ajuns şi în Viena, evident mai mare decât în zona Ring-ului vienez.
Deja am sesizat că străzile se goliseră, magazinele şi restaurantele închiseseră, oraşul devenea destul de pustiu. După ce colegii de plimbare s-au retras la hotel, am mai dat o scurtă tură prin zona portului, unde bătea un vânt cumplit şi pe deasupra, mai era şi plin de suspecţi. Am abandonat ideea de a trece podul Galata pentru a ieşi din Cornul de Aur, dar în drumul de întoarcere spre hotel am nimerit lângă una dintre cele mai valoroase moschei, Yeni Camii. A avut nu mai puţin de trei arhitecţi, şi a fost finalizată în 1665, la mai bine de jumătate de secol distanţă de la proiectarea sa inţială. Motivele întârzierii au fost de natură politică, în această perioadă succedându-se la tron mai mulţi sultani care nu s-au înţeles în vederea finalizării construcţiei. Zona portului Eminonu, zonă comercială, adăpostea numeroşi evrei la finele secolului al XVI-lea, motivul ridicării moscheii în acest loc fiind tocmai de a creşte sfera de influenţă islamică şi în această parte a vechiului Constantinopol. Astăzi, moscheea este una dintre cele mai cunoscute şi vizitate din Istanbul, împreună cu Sultanahmed şi Suleymaniye, datorită atât valorii sale artistice, cât şi a poziţiei deosebit de pitoreşti de lângă podul Galata. Seara este foarte frumos luminată, reflecţia sa în apele Bosforului dând naştere unei imagini deosebite pentru cei ce o văd dinspre mare. După un kebap servit direct de la fast food şi o limonadă Uludag (se găseşte şi la noi prin magazinele de cartier cu patroni turci), am luat calea hotelului cu gândul la următoarea zi în care aveam să simt cu adevărat cum stă treaba cu imensa metropolă - capitală imperială.

Ohridul turistic

(8:22 - cer variabil, mai mult noros:P)

Dacă în prima zi am frunzărit-o pe unde am văzut cu ochii, fără să ne propunem nimic turistic, doar plăcerea descoperirii şi explorării, în ultima noastră zi de Ohrid ne-am propus să facem şi puţin pe turiştii şi să vizităm cele patru mari biserici ortodoxe, fortăreaţa (Kale), casele tradiţionale Robevci şi Uranija şi din nou cartierul pescăresc Kaneo. Dar a existat o mică problemă şi anume vremea, care ne-a ţintuit în vilă preţ de vreo două ore. Sincer, nici unul dintre noi nu a prins vreodată o vreme atât de instabilă. Soare, nori de sfârşit de lume, ploaie, ploaie cu soare, vânt foarte puternic, un curcubeu, răcoare, cald...de fiecare dată când se schimba vremea era fascinant şi modul în care îşi schimbau culorile apele lacului. Pozele de mai jos sunt toate făcute de pe terasa vilei în care am stat într-un interval de circa două ore.

(9:41 - lacul e turcoaz)


(9:57 - plouă şi e întuneric)


(10:19 - plouă, dar a ieşit şi soarele)


(16:02 - o ultimă privire asupra lacului)


Ohridul este unul dintre cele mai vechi oraşe europene. Locuit încă din neolitic, va deveni în Antichitate Lychnidos - oraşul luminii. Singurul "obiectiv" rămas de atunci este Teatrul Antic (construit de greci şi nu de romani, deşi Ohridul a fost sub dominaţie romană mult mai multă vreme). Este cucerit de către bizantini în 785, apoi de către Primul Imperiu Bulgar în 867. Numele Ohrid va apărea pentru prima dată în 879 şi va fi derivat de la "na-hrid" (pe deal). Până la cucerirea sa de către Imperiul Otoman în 1395, oraşul va cunoaşte perioada sa de vârf din punct de vedere arhitectural, cultural şi artistic. Se spune că ajunsese să deţină 365 de biserici, câte una pentru fiecare zi a anului. Cvasimajoritatea bisericilor ce au supravieţuit vremurilor datează din această perioadă în care bizantini şi bulgarii au alternat dominaţia asupra oraşului. În perioada 990 - 1018, a fost sediul Patriarhiei Bulgariei. După această dată, oraşul a fost cucerit de bizantini, iar statutul său "retrogradat" la cel de Arhiepiscopie, ce ţinea direct de Constantinopol. Aici a fost înfiinţată în 886 de către Sfântul Clement, Şcoala Literară din Ohrid, una dintre primele instituţii de învăţământ superior din Europa. Împreuna cu Sfântul Naum, stabilit aici şapte ani mai târziu, Sfântul Clement din Ohrid (cum a rămas cunoscut în istorie) a elaborat alfabetul chirilic şi l-a popularizat prin Şcoala Literară în rândul slavilor creştinaţi. Cei doi, ambii discipoli ai Sfinţilor Chiril şi Metodiu, au înfiinţat aici două mănăstiri, Sfântul Pantelimon şi Sfântul Naum, ultima fiind considerată cea mai frumoasă lucrare de artă bizantină din sud-estul Europei.
Oraşul va cădea în mâinile otomanilor (1395 - 1912), aceştia transformând ca mai peste tot bisericile în moschei şi societatea în ansamblul ei într-una otomană. Spre deosebire de Skopje, astăzi influenţa celor peste 500 de ani de dominaţie turcească se resimte mult mai puţin în arhitectură şi în atmosfera oraşului per total. Totuşi, multe dintre clădirile civile din oraşul vechi îmbină stilurile otoman, cu cel macedonean şi al renaşterii bulgare de secol XIX. Odată cu destrămarea Iugoslaviei acum două decenii, Ohridul rămâne de departe cel mai valoros oraş al Macedoniei, iar industria turistică a ţării depinde imens de el.

1. BISERICA SFÂNTUL PANTELIMON

Prima locaţie pe care urma să o vizităm este Biserica Sfântul Pantelimon, poate unul dintre cele mai pline de istorie şi însemnătate locuri din întreaga lume slavă. Aici a fost fondată de către Sfântul Clement prima universitate din Europa şi tot aici alfabetul glagolitic elaborat de Sfinţii Chiril şi Metodiu a fost îmbunătăţit şi adus de către Sfinţii Clement şi Naum împreuna cu discipolii lor, la forma existentă astăzi - alfabetul chirilic. Pe aceste locuri se aflau atât biserica clădită de Sf. Clement cât şi Universitatea (Şcoala Literară din Ohrid). La venirea Sf. Clement doar micuţa capelă rotundă ce azi serveşte ca altar exista. Biserica a fost extinsă şi i s-a dat numele de Sfântul Pantelimon. După venirea turcilor, biserica a fost distrusă de către aceştia în timpul unei rebeliuni, mai târziu fiind ridicată o moschee în loc. Astăzi nu au mai rămas decât ruine. Biserica din imagine a fost ridicată după planurile vechii mănăstriri a lui Clement, dar reproducerea este posibil să nu fie foarte fidelă deoarece puţine informaţii au rămas despre prima mănăstire. Deşi foarte nouă (finalizată în 2002), acest veritabil monument neo-bizantin atrage foarte mulţi turişti şi credincioşi, mormântul Sfântului Clement fiind situat în interiorul noii bierici. Legenda spune că cel ce pune urechea pe mormânt încă îi mai poate auzi bătăile inimii sfântului. Am încercat şi eu, dar auzul nu este punctul meu forte:). Ca şi în cazul bisericii Sfântul Jovan Kaneo, şi de aici priveliştea este una absolut minunată. Mozaicurile descoperite în urma cercetărilor arheologice datează din secolul al V-lea.

2. CETATEA "REGELE SAMOIL"

Am ajuns la porţile cetăţii în prima zi de Ohrid, dar fiind cu rucsacii în spate şi dornici de a scăpa cât mai grabnic de povara lor, am amânat vizita pentru a doua zi. Proastă idee, a doua zi era luni, şi ca peste tot, lunea muzeele şi obiectivele turistice sunt închise. Sunt convins că imaginea oraşului şi a lacului din cel mai înalt punct de pe "hrid" (deal) ar fi fost una superbă, dar nu le poţi avea pe toate. Deşi poartă numele ţarului bulgar Samoil (976-1014), fortăreaţa a fost menţionată pentru prima dată documentar cu trei secole înainte de Hristos, ca fortăreaţă a oraşului Lychnidos. Zidurile foarte groase, lungi de circa 3 km şi turnurile de apărare, au făcut-o invincibilă, astfel încât nici Theodoric, regele ostrogoţilor (cel ce a semnat sfârşitul Imperiului Roman de Apus) nu a fost capabil să o cucerească. Dintre cele trei porţi de acces, una singură s-a păstrat până în zilele noastre. De aici, pe o potecă prin mijlocul pădurii, ajungem în circa cinci minute în faţa bisericii Jovan Kaneo, emblema Ohridului.

3. BISERICA SFÂNTUL JOVAN KANEO ŞI CARTIERUL KANEO


Iată-ne din nou în faţa minunatei biserici Jovan Kaneo. Deşi ploaia se înteţea iar vântul bătea de abia de mai ţineam echilibrul, nimeni nu s-a sinchisit de asta. Era prea frumos ca să laşi atâta lucru să strice măreţia momentului. Când a mai apărut şi curcubeul, era clar că acest loc fabulos încă ne rezerva surprize...
Despre biserică se presupune că a fost clădită spre sfârşitul celui de-al XIII-lea veac, dar atât arhitectul cât şi cel ce a pictat frescele interioare sunt necunoscuţi. Importanţa deosebită pe care o are construcţia provine din intersectarea stilurilor bizantin şi armenesc, acesta din urmă fiind evidenţiat de liniile în zig-zag pe care le putem admira pe acoperişul cupolei. Nu am găsit-o deschisă, dar am găsit câteva lucruri pe internet referitor la fresce şi anume că acestea s-au păstrat, dar într-o stare destul de precară ca urmare a abandonării şi ruinării parţiale a bisericii între secolele XVII ŞI XIX, ani de dominaţie otomană. Clopotniţa şi veranda, adăugate în secolul al XIX-lea au fost înlăturate în timpul restaurării din anii 60 tocmai pentru a-i reda forma iniţială. Cuvintele sunt prea puţine şi searbede (cel puţin ale mele) pentru a ridica în slăvi acest loc. Singurul mic regret este că nu prea am mai găsit deloc vegetaţie, mă gândesc că undeva în octombrie sau pe la mijlocul lui aprilie trebuie că este încă şi mai frumos. Am început să ne uităm în jur şi ne-am dat seama cât de puţine văzusem cu o seară înainte pe întuneric. De aici am făcut cea mai frumoasă poză (părere personală) asupra micuţului cătun pescăresc Kaneo. Câteva case se înghesuie între ţărmul abrupt, stâncos şi lac. Pare că nu mai ai loc să arunci nici măcar un ac, atât sunt de îmbulzite una într-alta şi atât de aproape de lac. Vara locul este supraaglomerat, atât de cei ce savurează o bere la terase cât şi de cealaltă categorie, a celor ce se luptă pentru un petic de plajă. Sunt străduţe pe care ţi-e şi jenă să mergi, pare că treci prin curţile oamenilor, deranjându-i de la treburile lor. Într-o afişare a balcanismului, fiecare îşi lasă barca pe unde are chef, câteva bărci fiind "parcate" în mijlocul străzii. Ciudat e că nu am văzut nici măcar un om prin Kaneo, e clar că nu locuiesc prea mulţi, dar nici măcar unul? Din cauza crizei de spaţiu, casele au etajele superioare ieşite în exterior, atrăgându-ne atenţia o casă cam părăginită al cărei etaj aproape că se lipea de dealul de vis a vis de alee. Ca un om care a locuit până acum în doar două oraşe, niciunul prea spectaculos (Băicoi şi Bucureşti), nu pot să nu mă întreb cam cum o fi să te trezeşti dimineaţa iar când te uiţi pe geam să vezi lacul Ohrid, cu munţii pe fundal şi biserica Jovan Kaneo pe dealul din apropiere? Evident că localnicii nu-şi mai dau seama de asta şi li se pare banal (cred) dar noi ăştia trăiţi prin urbe comuniste îi cam invidiem nevoie mare.

Ohrid, bijuteria coroanei

Din prima secundă în care am ajuns în Ohrid, deşi cărând în cârcă un ditamai rucsacul şi rătăcind preţ de-un ceas pe dealul din preajma cetăţii, am realizat că sunt un norocos. Am simţit în Ohrid mai mult ca oriunde altundeva că mă aflu într-un loc binecuvântat. Peisajul, luciul apelor lacului Ohrid, mileniile de istorie din spatele uliţelor pietruite şi a teatrului antic, suflul divin pe care îl transmit bisericile atât de vechi şi frumoase, până şi modul în care strălucesc acoperişurile ude în bătaia ultimelor raze ale soarelui, toate converg către ideea că această aşezare numită în antichitate Lychnidos (oraşul luminii) este un loc către care divinitatea şi-a întors faţa. Iar atunci când pe înserat după o zi obositoare ajungi în faţa uluitoarei biserici Jovan Kaneo, în spatele căreia se aud valurile lacului ciocnindu-se de stânci, simţi că nimeni şi nimic nu-ţi va mai putea răpi vreodată acest moment de revelaţie. Dacă ar trebui să caracterizez Ohridul într-un cuvânt, l-aş numi o "bijuterie". Macedonenii trebuie că sunt foarte mândri că într-o ţară aşa mică ca a lor se găseşte o asemenea minunăţie a lumii întregi. Cred că aici am înţeles sensul din spatele sintagmei "Patrimoniu Universal". Fiecare suflet al acestei planete trebuie să se bucure în aceeaşi măsură de anumite locuri ce transcend ideea de stat, ţară, naţionalitate. Pur şi simplu pentru că sunt unice şi trebuie privite ca daruri ce aparţin fiecăruia dintre noi, indiferent dacă suntem kirghizi sau malgaşi. Iar Ohridul cu siguranţă este unul dintre cadourile foarte frumoase primite de noi toţi de undeva, de sus.


După ce am coborât din autobuz undeva în afara oraşului vechi, pe o "arteră" înţesată de blocuri, am hotărât să căutăm Teatrul Antic, în apropierea căruia ştiam că aveam rezervare la hostel. Zis şi făcut...cetatea impunătoare ce domină oraşul urma să ne fie punct de reper. Am întrebat câţiva cetăţeni pe unde e "Amfiteater", toţi încercau să ne ajute, dar ce te faci că nu prea aveau note de trecere la limbi străine. Au tot dat din mâini până ne-am rătăcit de-a binelea, am ajuns la malul lacului, dar nici urmă de potecă. Soluţia avea să vină de la sine: urcăm până la cetate şi de acolo trebuie să ne orientăm cumva. Eram lac de transpiraţie, nemulţumirea plutea în aer, până la cetate mai era...am mai tras câteva poze, cu geaca într-o mână şi plasa cu merinde în cealaltă şi după încă ceva vreme de mers prin pădure (de parcă plecasem după ciuperci, nu în străinătăte), am reuşit cumva să ajungem în apropierea teatrului. Cu greu ne-am prins pe ce stradă era hostelul, faza tare e că trebuia să ajungem la nr 11 şi noi nu găseam decât numerele pare (în locul numerelor impare era amfiteatrul:P). În cele din urmă, ne-a arătat un nene o direcţie plauzibilă care s-a dovedit a fi cea corectă. Vila Ohrid, căci aici am poposit arăta impecabil, cu privelişte asupra lacului şi oraşului vechi (în care ne şi aflam, dealtfel), foarte curată şi spaţioasă, toate astea pentru doar 7.65 euro de persoană. Ulterior gazda, o doamnă foarte politicoasă şi săritoare, ne-a întrebat dacă ni se pare prea mult...şi chiar nu glumea, vorbea foarte serios. Am scăpat de povara rucsacilor şi dă-i fuga în oraş, să prindem măcar trei ore de lumină pe ziua de azi...mare mârşăvie cu fusul ăsta orar, la patru juma să fie întuneric beznă.


Planul a fost să ne pierdem la întâmplare printre străduţe, să o luăm fix pe unde ni se pare că arată mai bine fără a urmări ceva anume, doar bucuria de a te învârti fără nici o oprelişte prin acest oraş-muzeu. Obiectivele pe care nu voiam să le ratăm urma să le bifăm a doua zi. Ideea a fost cum nu se poate mai bună, am descoperit o grămadă de locşoare minunate pitite prin păienjenişul imposibil de desluşit al străzilor în miniatură. Influenţele mediteraneene se simt, temperatura este foarte plăcută pentru sfârşitul lui noiembrie, unii copaci mai sunt verzi, mai mult vedem chiar şi un palmier în curtea unui creştin (sau musulman). Ne iese în cale o biserică foarte mică şi veche, din păcate am uitat cum se numeşte. Pe lângă frescele foarte vechi şi interiorul simplu dar impresionant, ne uimeşte modul în care biserica erupe din rămăşiţele zidurilor vechii cetăţi. Oraşul a fost gândit în aşa fel încât chiar dacă este în pantă, iar străduţele sunt foarte înguste, priveliştea asupra lacului să nu fie obstrucţionată de alte clădiri. Astfel, aproape din orice punct al Ohridului vechi este vizibil lacul, iar în depărtări, munţii încărunţiţi. Pentru amatorii de poze, locul în sine este o binecuvântare... de cum am ajuns mi-am dat seama că iar o să "sar calul" şi o să mă întorc acasă cu o tonă de poze, dar pur şi simplu nu ai cum să te abţii. În puţine locuri cultura, istoria, arta şi natura se îmbină atât de armonios ca în vechiul Lychnidos.


De oriunde ai coborî din oraşul vechi de sus (Plaosnik) şi pe oricâte străduţe ai rătăci vei ajunge negreşit pe strada principală pietonală din Ohrid, Tsar Samoil. Este strada comercială a oraşului, ale căror prăvăli erau odinioară umbrite de viţa de vie. Este locul perfect pentru a vă cumpăra un suvenir, a face orice fel de cumpărături sau a degusta prăjituri dintre cele mai bune. Extrem de aglomerată în timpul sezonului, la sfârşitul lui noiembrie artera comercială era destul de lejeră, cu foarte puţini turişti. La capătul dinspre oraşul nou se află o piaţă dominată de un copac (nu ştiu ce marcă) despre care se spune că are o mie de ani, şi judecând după dimensiunile sale este foarte posibil să fie întocmai. În cealaltă direcţie, lacul, faleza şi portul oferă nişte privelişti de excepţie la ceas de seară. Deasemenea, Tsar Samoil, cunoscută şi ca "bazarul din Ohrid" este strada care de secole împarte oraşul între creştini şi musulmani. Personal am preferat liniştea şi priveliştile mirifice din oraşul de sus, dar pentru cumpărături şi restaurante, bazarul este locul cu cea mai variată ofertă.


Ca de obicei, căutarea locului ideal pentru a mânca se dovedeşte dificilă. Iniţial am intrat într-un restaurant care era gol puşcă (adică eram numai noi), unde nici preţurile nu erau printre cele mai mici. Citisem încă de acasă că, indiferent de sezon, Ohrid-ul este mai scump decât Skopje, dar am zis să mai prospectăm piaţa. Tot cercetând, am dat peste acest chioşc (foto) tipic balcanic, unde printre "bogăţia" de produse găsim şi chipsurile Chipsy...
Într-un final găsim un restaurant, Antique, nu mai ştiu ce-am mâncat dar ştiu că era bun şi la un preţ accesibil, iar decorul unul foarte reuşit. Nu prea mă pricep la mâncare, ştiu doar că în Macedonia se poate mânca relativ bine şi ieftin, dar fără a găsi varietatea de mâncăruri din Belgrad sau Sarajevo spre exemplu (ca să ne raportăm la locuri din fostele oraşe surori). N-am zăbovit prea mult, ca de obicei aveam lupta noastră personală cu lumina şi cu afurisitul de fus orar, mai aveam doar vreo oră de lumină şi nădăjduiam că vom prinde câteva cadre cu lacul pe înserat.


Una dintre cele mai fermecătoare străduţe din oraşul vechi este cea din imagine, străjuită de două biserici mici, dar extrem de cochete, ridicate din piatră. Zidurile sunt foarte atent renovate, respectându-se cu stricteţe specificul zonei. Bisericile se numesc (pentru cei curioşi) St.Nikola Bolnički şi St.Bogorodica Bolnička, ambele sunt construite în secolul al XIV-lea. După venirea turcilor, ele şi-au pierdut funcţiunea de lăcaşuri de cult, devenind spitale. Bolnica se traduce prin spital, de unde şi numele lor. Nu ştiu dacă există vreo legătură între cuvântul "boală" şi acest "bolnica", e probabil să fie, ca multe alte cuvinte româneşti ce se aseamănă cu cele din limbile slavone. În plan îndepărtat, putem admira una dintre cele mai bine păstate case tradiţionale din această zonă, caracteristicile ce le definesc fiind parterul din piatră, etajul din lemn ieşit în exterior faţă de nivelul inferior şi culoarea albă a caselor ce atrage soarele atât de darnic cu această aşezare. Din cauza lipsei de spaţiu datorată dimensiunilor foarte mici ale străzilor, în Ohrid fiecare locşor cât de mic, trebuie valorificat. După acest raţionament au fost construite etajele ieşite în exterior ale caselor vechi. Spre deosebire de alte localităţi macedonene, caselor de aici le lipsesc curţile dinspre stradă tot din lipsă de spaţiu acută.
Între timp a început să picure, cerul s-a întunecat brusc, devenind sinistru. Un motiv în plus pentru a desluşi drumul spre port şi a admira munţii şi oraşul vechi în această ambianţă de "sfârşit de lume".


Nu vă imaginaţi portul din Ohrid precum Şantierul Naval din Constanţa sau asemenea portului Pireu spre exemplu unde acostează zilnic o grămadă de mastodonţi, care mai de care mai ruginiţi sau dimpotrivă mai luxoşi. Aici nu veţi vedea vapoare cât un bloc cu 15 etaje capabile să primească mii de pasageri. Portul este foarte mic şi cochet, la fel şi cele câteva vase de agrement rezemate de docuri. Ce face din port un loc demn de a fi vizitat este panorama pe care o oferă asupra oraşului de sus (Plaošnik) deasupra căruia veghează vechea cetate. Deasemenea este un loc numai bun pentru o plimbare la apus, braţ la braţ cu cineva sau doar pentru a-ţi ordona gândurile la lumina ultimelor raze de soare ale zilei.Pentru iubitorii de fotografie, este un loc "periculos", poţi pierde multă vreme cu pozele, mai ales dacă ai norocul de a prinde o zi şi un asfinţit ca cele pe care le-am prins noi.


Cum deja era noapte şi se apropia fatidica oră 7 (după care nici un strop de băutură alcoolică nu mai putea fi cumpărat), am mers la magazinul din cartier, aflat la doi paşi de teatrul antic şi ne-am aprovizionat cu nişte doze de "Skopsko". Unde să mergem să le bem? Evident undeva în aer liber, să fie şi o privelişte frumoasă şi multă linişte. Păi hai să mergem până la Biserica Jovan Kaneo (văzusem nişte poze pe noapte mirifice) şi de acolo om vedea.


Din toată Macedonia, aici îmi doream cel mai tare să ajung. Motivul ţine probabil de nenumăratele poze pe care le-am văzut cu Jovan Kaneo, ziua, noaptea, pe soare, ploaie, nor sau la apus. De la Teatrul Antic, o străduţă pietruită (ca toate cele din oraşul vechi) ne conduce spre biserică printr-un decor paradisiac, cu lacul în stânga şi căsuţe înghesuite, ce în ultima parte a drumului lasă loc unui deal, în dreapta. O linişte mormântală, nici ţipenie de om pe stradă, doar valurile ce se sparg de malul stâncos se aud pe fundal. În depărtare, pe buza unei stânci înălţate deasupra lacului se găseşte de mai bine de 750 de ani Biserica Jovan Kaneo, unul dintre cele mai frumoase exemple de artă bizantină din Europa.
E genul de loc care te ţine pe loc ca un magnet. Admiri şi nu poţi să nu te gândeşti ce bine ar fi ca timpul să stea în loc pentru o vreme. Locul este divin, poziţionarea bisericii deasemenea. Dimensiunile sale sunt destul de mici, dar frumuseţea ei este de nepovestit. Din păcate nu am cunoştinţe prea temeinice de arhitectură pentru a putea explica mai multe. Prefer să las pozele să vorbească. Ceea ce pot spune sigur este că s-a pus multă credinţă şi pasiune în construcţia sa, altfel nu văd cum frumuseţea ei ar fi străbătut secolele.


Ne-am rupt cu greu de priveliştea perfectă şi am coborât pe nişte scări întortocheate în Kaneo, după părerea mea, cel mai fascinant loc din Ohrid, ce pe vremuri a fost un cartier sărac în care abia îşi duceau zilele pescarii de aici. În episodul viitor, o să pun pozele făcute ziua, se va vedea mult mai bine cât de frumos este. Ne-am aşezat direct pe plajă (cu pietre, nu cu nisip), printre bărcile parcate ale "băştinaşilor", am desfăcut berile şi le-am savurat într-un decor magnific. Kaneo este practic izolat de restul oraşului datorită falezei foarte stâncoase şi abrupte ce le desparte. Valurile se înteţeau, lacul era din ce în ce mai agitat şi cu toate astea, deşi eram în ultimele zile ale lui noiembrie stăteam în tricou. Am pălăvrăgit preţ de vreo oră, după care am plecat, promiţând că ne vom face timp şi a doua zi să venim aici pe lumină. Şi nu am regretat deloc...

Skopje

Ca mai toate aşezările din această parte a Europei, Skopje a trecut prin nenumărate sfere de influenţă şi a avut o istorie dramatică, punctată de câteva calamităţi ce şi-au pus amprenta definitiv asupra oraşului. Prima aşezare din zonă, Scupi (ale cărui ruine se găsesc în nordul actualului oraş), a fost cucerită de către romani şi apoi, în anul 395 d.Hr a căzut în mâinile bizantinilor. Scupi a fost în totalitate distrus de un cutremur în anul 518. Împăratul bizantin Justinian, a construit un nou oraş pe valea Vardarului, acesta fiind disputat de bizantini şi de nou apărutul Imperiu Bulgar. A aparţinut pe rând Imperiului Bizantin, apoi a fost capitală a Primului Imperiu Bulgar, ca mai târziu, în 1282, să cadă în mâinile regelui Stefan Uros al Serbiei, nu înainte de a mai fi devastat de un cutremur la sfârşitul veacului al XI-lea. Perioada de instabilitate a luat final în 1392 când otomanii l-au cucerit, deţinându-l fără întrerupere până în 1912. În acest răstimp, a fost împânzit de construcţii tipice pentru arhitectura otomană, moschei, băi turceşti şi caravanseraiuri, cunoscând o dezvoltare fără precedent,populaţia sa ajungând la circa 50.000 de suflete. Drama sa de-a lungul secolelor a continuat cu un nou cutremur ce a pus la pământ o parte din oraş în 1555. A fost incendiat de generalul austriac Piccolomini în 1689 ca răzbunare pentru asediul Vienei petrecut cu şase ani în urmă. În aceeaşi perioadă s-a confruntat şi cu o epidemie de ciumă. După 520 de ani de influenţă otomană, în urma primului război balcanic a fost eliberat de către armata sârbă. La sfârşitul primei conflagraţii mondiale a fost inclus în Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor (viitoarea Iugoslavie), dar în 1941 a fost ocupat de către armatele Germaniei naziste şi predat aliaţilor săi bulgari. Un alt moment de tristă amintire a fost luna martie a anului 1943 când toată comunitatea evreiască de peste 3000 de oameni a fost deportată în lagărul de la Treblinka. Eliberat în 1944, un an mai târziu va deveni capitala R.S Macedonia din cadrul Iugoslaviei lui Tito. După ce râul Vardar a inundat oraşul în 1962, a urmat devastatorul cutremur din 1963 când circa 80% din oraş a fost distrus. S-au pierdut nenumărate clădiri neo-clasice din secolul al XIX-lea, dar din fericire, zona de la nordul râului Vardar, unde se găseşte şi astăzi cartierul turcesc a scăpat aproape neatinsă. Spre deosebire de majoritatea spaţiului ex-iugoslav, Macedonia şi implicit Skopje nu a fost prinsă în vâltoarea războiului ce a dus la dezmembrarea Iugoslaviei, în schimb a trebuit să suporte un masiv val de refugiaţi albanezi fugiţi din Kosovo la sfârşitul anilor 90. Astăzi, circa unul din cinci locuitori ai capitalei este albanez, alte minorităţi semnificative fiind cele de romi, turci, bosniaci şi aromâni.


Pe data de 26 Iulie 1963, la ora 5:17 dimineaţa un cutremur cu magnitudinea de 6.9 pe scara Richter lovea Skopje, omorând peste 1070 de oameni, rănind între 3 şi 4 mii, lăsând pe drumuri peste 200.000 de oameni şi distrugând peste 80% din oraş. Gara Centrală din Skopje a fost parţial distrusă şi transformată ulterior în muzeu, devenind simbolul calamităţii ce s-a abătut asupra oraşului. Ceasul gării a încremenit la ora la care a început seismul, arătând şi astăzi ora 5:17, momentul fatidic în care întreaga istorie a oraşului şi viaţa locuitorilor săi avea să se schimbe pentru totdeauna.


Să revenim cu impresii din zilele noastre, şi cu o poză cât se poate de sugestivă. Am votat în unanimitate că Skopje aduce foarte mult cu atmosfera confuză a Bucureştiului anilor de după revoluţie. Asemănarea este chiar izbitoare în toate planurile. Aici încă mai există buticuri, în centru există magazine care vând de toate de la papuci şi până la ligheane, autobuzele sunt din alea vechi care scot un fum cumplit (poluarea în zona autogării este de nedescris, parcă aş fi avut permanent o ţeavă de eşapament în gură) şi scârţâie la curbe, blocurile sunt gri şi neîngrijite iar din când în când poţi da nas în nas cu o căruţă sau cu un vehicul ca cel din imagine. Chiar pare că faci un salt în timp cam cu vreo 15 ani aşa...pentru cârcotaşii care susţin că Bucureştiul nu a evoluat deloc, cu siguranţă o vizită aici le-ar schimba puţin perspectiva.


Printre cele mai importante personalităţi născute în Skopje se numără şi Maica Tereza, cunoscută în toată lumea pentru eforturile sale de a îmbunătăţi viaţa celor aflaţi în suferinţă şi răsplătită cu Primul Nobel pentru Pace în 1979. Construcţia modernă din imagine este casa memorială inaugurată în 2009 în cinstea sa, ce se vrea a fi o variantă transformată a casei sale natale. Este situată în plin centrul oraşului nou, contrastând destul de puternic cu clădirile din jur. Mi se pare cam de prost gust asocierea Maicăi Tereza cu această clădire modernistă, sponsorizată de guvernul macedonean, dar până la urmă este o chestiune de gusturi. În primele trei săptămâni de la inaugurare, Casa Memorială a fost vizitată de peste 12.000 de oameni.


Dacă tot am făcut comparaţii între Skopje şi Bucureşti, mai trebuie spus că cele două se aseamănă şi prin locul secundar pe care îl deţin în industria turistică a celor două state. Cum şi la noi turiştii se îndreaptă mai mult spre Sighişoara, Braşov, Sibiu sau litoral, şi în Macedonia, Skopje este lăsat în urmă de fabulosul Ohrid şi împrejurimile sale, de Bitola, Krusevo şi de Munţii Sar Planina. În ziua petrecută aici, în afară de bazar, unul dintre cele mai bine păstrate moşteniri otomane din Europa, nu pot spune că oraşul m-a dat cu ceva pe spate, dar e clar că la o explorare mai atentă are mai multe de oferit decât la prima vedere. Ceea ce face diferenţa în favoarea sa (în această comparaţie cu Bucureştiul) sunt împrejurimile sale absolut superbe, cum ar fi Munţii Crna Gora ce se văd pe fundal sau canionul Matka, un loc despre care am citit doar lucruri la superlativ, dar pe care din nefericire timpul nu ne-a permis să-l explorăm. Poate data viitoare când oricum vreau să văd mai mult din oraş...apropo un alt dezavantaj a fost ora la care se întuneca şi anume 4 după-amiaza, nici nu apucai să te dezmeticeşti bine şi te trezeai că ai intrat în noapte.


Simbolul oraşului este "Podul de piatră" (Kamen Most), ce se presupune că există în forma actuală din secolul al XV-lea şi a fost construit de otomani. Deşi nu este la fel de spectaculos precum cel din Mostar sau din Prizren (Kosovo), există similitudini între ele, fiind evidentă influenţa orientală a arhitecturii. În retragere, fasciştii au plasat bombe pe pod, dar din fericire acestea au fost dezamorsate iar podul salvat de la distrugere. Astăzi este principala puncte de legătură între cele două maluri ale Vardarului şi parcă între două lumi. Spre sud, oraşul nou, cu clădiri masive, inestetice din beton, majoritatea ridicate după marele cutremur de acum cinzeci de ani iar spre nord mult mai pitorescul bazar cu străduţe înguste, pietruite, băi tureşti, moschei, nenumărate prăvălii, toate stând în umbra cetăţii (Kale). Un amplu program de reconstrucţie are loc în zona centrală a oraşului, încercându-se reînvierea clădirilor neoclasice distruse de seismul din 1963, dar şi construcţia altelor noi, una din ele semănând izbitor cu proiectul megaloman "Casa Radio". M-a cam întristat modul haotic în care se construieşte, îmi aduce aminte de altă capitală balcanică, ştiţi voi care.


Fie şi numai pentru a simţi pulsul bazarului (Stara Čaršija), Skopje este o destinaţie ce merită bifată. Dacă restul oraşului nu are multe de arătat (cel puţin pentru un estic sătul până-n gât de blocuri şi de betoane), vechiul cartier turcesc reprezintă o lume total diferită de cea din afara limitelor sale. Minarete suple, caravanseraiuri, băi turceşti (hammam-uri), şcoli tradiţionale, strduţe întortocheate şi prăvălii ce vând de la bijuterii la greble sau castane prăjite, toate te aruncă într-o autentică atmosferă orientală. Zona din care face parte bazarul este dominată de musulmani (majoritatea albanezi, dar şi turci sau bosniaci), etnicii macedoneni abia ajungând la un sfert din populaţie. Ne-am plimbat câteva ore fără adresă prin bazar, fiecare din noi a găsit câte ceva interesant de cumpărat, în poll-position situându-se pricomigdalele umplute cu cremă - nu le rataţi dacă ajungeţi aici! Am şi mâncat la un restaurant cam de mâna a treia, dar ideea era să fie tradiţional şi să aibă mese afară, cel mai de succes meniu fiind "Shish Kebap" - nişte mici ceva mai mici ca cei autohtoni care se mănâncă cu lipie (în Bosnia se numesc Cevapcici).


Fete cu hijab în bazarul din Skopje. Întreaga zonă balcanică este recunoscută ca şi "butoiul cu pulbere al Europei" din cauza diversităţii etnice şi culturale. Skopje nu face excepţie, dimpotrivă este unul dintre cele mai complexe oraşe din acest punct de vedere. Cele două etnii dominante, macedonenii şi albanezii coexistă paşnic în marea lor majoritate, dar există şi elemente extremiste de ambele părţi care incită la ură. Lucrurile s-au agravat după războiul din Kosovo când câteva sute de mii de albanezi au luat cu asalt Macedonia, majoritatea nemaiîntorcându-se în locurile de origine nici după sfârşitul conflictului. Un război care a durat câteva luni a avut loc în nordul Macedoniei (din care face şi capitala) în 2001, dar un acord de pace s-a încheiat relativ repede, numărul victimelor fiind destul de scăzut. Etnicilor albanezi, reprezentând un sfert din totalul populaţiei (şi ne mai plângem noi de probleme etnice...) le-au fost îndeplinite revenidicările, printre cele mai importante fiind acordarea statutului de limbă oficială limbii albaneze. Pe lângă albanezi şi macedoneni, mai găsim o importantă comunitate turcească (dintre care se pare mulţi sunt macedoneni convertiţi la islam de-a lungul dominaţiei otomane), ţigani , bosniaci şi aromâni. Skopje este împărţit în 10 sectoare, unul dintre ele fiind dominat de ţigani, o parte ortodocşi şi o parte musulmani. Romani este aici limbă oficială iar pe primar îl cheamă Elvis Bajram...mă întreb ce nume au ceilalţi dacă pe don primar îl cheamă în aşa hal. O importantă comunitate de aromâni se găseşte în Skopje, din păcate am stat prea puţin, chiar mi s-ar părea o experienţă interesantă o întâlnire cu membrii comunităţii. Autorităţile macedonene au avut o poziţie moderată faţă de minorităţi, lucru cu care nu se pot lăuda celelalte state ex-iugoslave. Poate că aici este una dintre cheile stabilităţii ţării, în ciuda mozaicului etnic şi religios şi a situaţiei economice destul de precare.


În spatele străzilor comerciale ale bazarului, pline de magazine de toate felurile, vechiul cartier turcesc ascunde zonele care încă sunt locuite - acest labirint de străduţe şi de curţi interioare, deosebeşte bazarul de aici de cel din Sarajevo, ceva mai comercial şi mai "artificial" dacă putem spune aşa. Viaţa pulsează în fiecare casă, fie ea bine întreţinută sau şubrezită de vreme. Te simţi aproape un intrus, mai ales în pasajele foarte înguste ce fac trecerea între străzile ceva mai mari. Unul dintre aceste pasaje, Bezisten (foto jos) a fost construit acum mai bine de 500 de ani funcţionând ca şi piaţă acoperită. Distrus de un incendiu, şi-a căpătat înfăţişarea actuală în 1899. Printre cele mai de seamă monumente din bazar se numără Turnul cu Ceas, Moscheile Isa bey, Ishak bey şi Sultan Murad, toate cu minarete înalte ce se înalţă deasupra oraşului vechi, băile turceşti Cifte şi Daud Paşa, ambele transformate în galerii de artă şi câteva hanuri tipic orientale (caravanseraiuri) păstrate în foarte bună stare, cel mai notabil fiind Kurşumli Han - ce seamănă destul de mult cu Hanul lui Manuc din capitală. Deşi tovarăşii de drum nu au fost foarte încântaţi de oraş, eu susţin că merită două zile de hălăduială prin el, una rezervată neapărat cartierului turcesc şi monumentelor sale.


La cetate am ajuns când deja se înnoptase de-a binelea deşi ceasul era abia 16:30. Priveliştea asupra oraşului este minunată chiar şi noaptea, bănuiesc că pe zi este încă şi mai frumos (sau poate că nu deoarece ies în evidenţă construcţiile din era Tito). Se întinde pe o suprafaţă foarte mare, iar zidurile sunt amenajate astfel încât te poţi plimba pe ele deşi cei sub 1,80 nu prea au ce să vadă din cauza înălţimii pereţilor. Puternic afectată de devastatorul cutremur (de care deja cred că v-aţi săturat), a fost lăsată în paragină până acum puţini ani când a fost refăcută parţial iar săpăturile arheologice reluate cu succes ( în mai 2010 a fost găsit cel mai mare "depozit" de monede bizantine din Macedonia). Am numărat aşa pe întuneric aproape zece minarete în partea veche a oraşului, pe lângă cele istorice, ridicându-se un număr destul de mare şi în ultima vreme în special de către comunitatea albaneză. Deşi are sub 600.000 de persoane, oraşul este destul de întins, am remarcat asta abia după ce l-am văzut de la înălţime. Densitatea populaţiei este foarte mică, de aproape 57 de ori mai mică decât a Parisului spre exemplu. Accesul în cetate (Kale) este gratuit, aşa că dacă aţi ajuns în Skopje şi o rataţi nu aveţi scuză:).


În ultimii ani, pe lângă proiectele benefice de a reface clădirile vechi neoclasice prăbuşite la cutremur şi Kale - cetatea, guvernul macedonean a cam dat-o-n patima lui Vadim şi Funar şi a împânzit realmente oraşul de steaguri imense, unul dintre ele fiind în Piaţa Macedonia (foto). Oriunde ai fi în Skopje, este imposibil să nu ai în câmpul vizual minim două steaguri (şi maxim fără număr). Parte a aceleiaşi campanii de "trezire a sentimentului naţional", au fost ridicate tot în 2010 cele două statui din poză, înfăţişându-i pe Goce Delcev şi Dame Gruev, eroi naţionali în Macedonia pentru că au condus la începutul secolului XX lupta împotriva stăpânirii otomane. Dar bomboana pe drapel va fi inaugurată anul acesta - o statuie de treizeci de metri a lui Alexandru Macedon gonind pe legendarul cal Bucefal care nu costă decât 4,5 milioane de euro. Mda, păi ce mai e de comentat...mai nimic, doar că Skopje tinde să devină un oraş al contrastelor mai ceva ca Bucureştiul (şi nu e uşor deloc). Iar cel mai nou proiect prevede construirea unei mari Biserici Ortodoxe...mă băieţi voi sunteţi mână-n mână cu Dănuţ bărbosu', zău dacă nu!


Pe fundalul bazarului (turcesc:P), în vârf de munte, mai exact pe Muntele Vodno, ochiul poate zări Crucea Mileniului (Mileniumski krst), ridicată în 2002 cu ocazia aniversării a 2000 de ani de creştinism în Macedonia. V-am zis că băieţii nu se încurcă, crucea are 66 de metri şi este cea mai mare din lume. Pentru cei ce au timp suficient (şi în a căror categorie nu ne-am numărat), se poate face un super traseu pornind din centrul oraşului prin pădure până la cruce (circa 2 h), după care se poate ajunge în alte două ore în Canionul Matka, locul preferat de recreere al locuitorilor capitalei. Aici se găsesc patru biserici foarte vechi, un lac de acumulare pe care se fac excursii cu barca şi nenumărate trasee montane de diferite dificultăţi.


Dragi beţivi, luaţi aminte: pe timp de iarnă, după orele 19:00, repet, 19:00, adică 7 seara, pe tot teritoriul Macedoniei nu se mai vând băuturi alcoolice. Aşa că fiţi vigilenţi şi luaţi-vă cele de trebuinţă din timp. Nici măcar o bere Skopsko rece...am încercat "să ne înţelegem şi altfel" dar nu merge. Pe timp de vară (aprilie - octombrie) se dă ciupeală până la nouă seara. Am făcut cumpărături într-un Mall şi ne-au oprit la casă berile (deşi abia trecuse de şapte...milimetric), nu înţelegeam iniţial care e treaba, până la urma am priceput. Mi-am mai încercat norocul la o bombă de cartier de vis a vis de hostel dar nici acolo nu a mers, erau frigiderele încuiate. Shit happens...
O ultimă constatare pe care vreau să o precizez este legată de poluare. Skopje este cel mai poluat oraş în care am călcat (oraş mai mare nu mă refer la Copşa Mică sau Călan). Erau momente când mă ustura pe nas, mai ales în zona gării şi a autogării, unde e un miros de eşapament greu de imaginat. Nici restul nu face excepţie, unul dintre motive fiind că Tito a concentrat în Skopje o grămadă de coloşi industriali. Din cauza relaţiilor tensionate cu Grecia (care nu recunoaşte numele Macedonia, considerându-l o provincie istorică de-a sa) şi a recentului conflict interetnic cu albanezii, investitorii străini nu s-au înghesuit iar tehnologia a rămas aia de acum o mie de ani, în care toată mizeria se ridică peste oraş. Venind dinspre Sofia, cu cât ne apropiam mai mult de Skopje cu atât se vedeau mai în ceaţă munţii din nordul oraşului, tot din cauza poluării excesive.
Păi cam atât, ca şi concluzie oraşul nu e un "must-see", dar are ca şi mare plus bazarul extrem de autentic şi de pitoresc. Mâine pornim spre Ohrid, dar asta în episodul viitor:).