O nebunie, un vis, o realitate: singur in Kosovë - episodul 1

Am aflat miercuri seara că vineri, 2 decembrie, o să am liber la serviciu. Iniţial m-am gândit că poate o fi cald şi dau o tură cu bicicleta sau cine ştie, poate urc pe undeva. Sau probabil că nu o să fac mare lucru, o să zac. După care mi s-a aprins un led: am 4 zile pline în care pot să ajung mai departe de pădurea de la Cocorăşti sau de Mănăstirea Cernica. Iniţial mă gândisem Burgas, Nesebar şi Turcia. Dar cum Istanbulul şi Edirne le văzusem şi de altceva mai îndepărtat nu era timp a picat. Mă mai gândisem şi la un munte pe la noi mai sănătos, dar ideea de mocirlă, frig, mâzgă şi uscăciuni nu-mi surâdea foarte tare. Aşa că mi-am luat harta Europei în braţe şi am deschis în zona de sud-est care îmi place aşa de tare. După alte variante inclusiv un mini-tur de Bulgaria cu Sofia, Plovdiv, Varna, mi-a venit ideea, de fapt mi-am dat seama ca o idee mai veche acum e fezabilă: Prizren, Kosovo. Un vechi oraş otoman din care văzusem poze de vis cu moschei, biserici, dealuri verzi, munţi şi mai ales simbolul oraşului, Ura e gurit, Kamen Most sau Podul de piatra pe româneşte. Din momentul în care s-a produs declicul ştiam că nu mai e loc de întoarcere. Ar fi fost prea mare dezamăgirea. M-am întrebat dacă totuşi Kosovo e sigur 100%, dacă nu cumva mă hazardez, dacă nu mă arunc cu capul înainte. Şi atunci am avut un nou moment de cumpănă: în primul rând mă duc singur, deci e doar pielea mea în joc - dacă nu acum, atunci când? Şi apoi, eu vreau să mă duc în Iranul fundamentslist, Armenia cea detestată de Turcia şi Azerbaijdan, Turkmenistanul cel ermetic, Tadjikistanul ameninţat de terorişti, Uzbekistanul tovarăşului Karimov. Dacă nu îmi iese cum trebuie experienţa Kosovo, e clar că nici nu am ce să caut în celelalte pe cont propriu, aşa cum visez cu ochii deschişi uneori. Călare pe wikitravel, site-uri de autogări, hosteluri şi lonely planet, am schiţat programul şi am luat în calcul şi variante de rezervă, gen Bitola, Prilep sau Krusevo, toate în Macedonia dacă dintr-un motiv sau altul nu am cum să intru în Kosovo. Din start mi-am dat seama că două zile o să le pierd pe drum, măcar de restul timpului să mă bucur cu adevărat. Schiţa arăta în varianta optimă aşa:plecare miercuri seara Bucureşti - Sofia accelerat din Gara de Nord cu plecare la 23:22 -sosire 09.22. Frecat menta prin Sofia + catedrala Aleksandr Nevski până la 16:00 când aveam rata de Skopje. Plimbare prin bazar şi somn de voie. A doua zi încă un pic de Skopje iar la 11:30 drum bun spre Prizren. Prizren până a doua zi la 9 dimineaţa când era ultimul (da, da ultimul) retur spre Skopje. Şi de aici rămânea să decid pe parcurs ce şi cum spre casă. Ziua aia de Prizren, imaginea podului otoman şi a munţilor pe fundalul cărora se înalţă minaretul marii moschei mă împingea de la spate cu toată forţa.
Mi-am pus hainele necesare, trusa de spălat prin autogări, harta Europei şi ghidul de conversaţie român - bulgar şi am întins-o spre Gara de Nord . Ce-a mers prost, în episodul 2:)

Sofia, şi nu Vicoveanca

Am stat mult prea puţin în Sofia ca să pot trage vreo concluzie câtuşi de mică, nici măcar nu încerc, am zis doar să pun câteva poze şi să prezint Sofia aşa cum am văzut-o eu în cele câteva ore în care am luat-o la pas. Ca şi grad de dezvoltare, pare în urma capitalei noastre dragi, parcă e mai dărăpănată, cel puţin prin periferia de vest (un fel de Militari:P) şi mai cenuşie. Reclame mai puţine, un imens bulevard încă pavat cu piatră cubică - şi nu de dragul atmosferei aşa cum e în Ohrid spre exemplu, ci din lipsă de fonduri bănuiesc. Parcă mai puţin haotică arhitectural decât Bucureştiul, măcar la prima vedere. Zona centrală, deşi având unele clădiri frumoase este foarte sobră şi rece. Îmi pare rău că nu am ajuns la Catedrala Aleksandr Nevski, poate cu altă ocazie. Ceea ce pot spune clar este că Dâmboviţa pare un fel de Sena sau Tamisa pe lângă dâra de scuipat care trece prin centrul Sofiei. Deşi pare o scurgere din canalizare, peste râul Vladaya găsim unul dintre monumentele frumoase ale capitalei vecinilor şi anume "Podul cu Lei", construit la finele secolului al XIX-lea de către o familie de arhitecţi cehi (poze cu leii găsiţi pe bancnota de 20 de leva)


Ce pot spune fără dubii, chiar şi după atât de puţin timp stat aici este că Sofia e evident mai curată decât Bucureştiul. Nu ştiu de unde atracţia asta imbecilă de a compara tot ce e bulgăresc cu tot ce ţine de România, dar involuntar asta fac de fiecare dată când ajung în ţara "cefelor late". Exact ca şi Skopje sau Bucureşti, şi Sofia e un oraş relativ sărit de turiştii ce vin în Bulgaria. Majoritatea preferă Veliko Tarnovo sau Plovdiv-ul, când vine vorba de a vizita un oraş bulgăresc. Dacă ar fi să am de ales, aş reveni în Sofia, dar doar pentru o zi plină prin centrul oraşului...şi cam atât.


Toată plimbarea s-a rezumat la un singur bulevard, e adevărat, imens (Maria Luiza) care face legătura directă între gară şi centrul oraşului. De aici ne-am mai abătut preţ de câteva sute de metri în lateral, pe nişte străduţe cochete până am întâlnit în cale o pizzerie în care am înţepenit. Poate că dacă era mai cald, mai bântuiam prin împrejurimi, dar aşa frigul şi vântul ne-au luat toată porneala. Printre clădirile drăguţe de pe bulevard este şi cea din imaginea de mai sus, Halele Centrale din Sofia. Evident ca şi în Bucureşti, e imposibil să faci o poză mai de doamne ajută fără să se vadă mii de fire. Îmbină foarte reuşit stilurile neo-renascentist, cu neo-baroc, fiind opera unui anume Naum Torbov, în 1907 (noi ne răsculam şi ei se gândeau la renaştere). Ce m-a amuzat e că am găsit pe net că a fost închisă pentru renovări, dar nu oricât, ci 12 ani, din 1988 până în 2000:). După atâtea restaurări, te-ai aştepta să aibă elice, eventual să se mute zilnic din loc în loc.


Puţin mai spre centru, situată într-o mare intersecţie, găsim singura moschee din Sofia încă în uz. Atrage atenţia prin masivitatea ei, prin înălţimea şi zvelteţea neobişnuită a minaretului şi prin cupolă, şi ea de dimensiuni considerabile. Ridicată la 1576 de către cel mai vestit arhitect al vremii, Mimar Sinan, încă este folosită de minoritatea turcească din Sofia, care numără puţin peste 7000 de oameni. Când am trecut pe lângă ea, chiar mă întrebam dacă se poate vizita, "In Your Pocket" zice că deşi nu este oficial obiectiv turistic, vizitatorii (inclusiv femeile, dacă sunt îmbrăcate modest) sunt bineveniţi în afara orelor de rugăciune. În ultimii ani ai perioadei comuniste (1984-1989), când regimul comunist de la Sofia a accelerat procesul de asimilare a minorităţilor naţionale, în special a celor de origine turcă (interzicerea folosirii limbii turce, schimbarea numelor în nume slave, interdicţia de a purta haine tradiţonale, închiderea moscheilor), moscheea e fost închisă şi lăsată în paragină.


Una dintre clădirile emblematice ale capitalei bulgare este Biserica Sf. Duminică (Sveta Nedelya), construită pentru prima dată acum peste 1000 de ani şi refăcută de nenumărate ori din cauza distrugerilor suferite de-a lungul istoriei. Structura sa din lemn s-a menţinut până la mijlocul secolului al XIX-lea, când s-a hotărât demolarea ei şi construcţia unei noi catedrale mult mai impunătoare. De aici, parcă blestemele s-au "prins" de noua catedrală. A fost avariată grev de cutremurul din 1858, apoi reinaugurată cu mare pompă în 1867. La finele secolului a fost din nou restaurată, noi cupole fiind adăugate clădirii vechi. În 1925, în cel mai mare act terorist petrecut în istoria Bulgariei, a fost distrusă de o explozie. Actul, atribuit extremei stângi bulgare, a fost o încercare de asasinat la adresa familiei regale ce asista la o înmormântare. Familia regală a scăpat nevătămată, dar în explozie şi din cauza prăbuşirii unei părţi a catedralei, au murit peste 150 de oameni, alţi 500 fiind răniţi. În 1933 catedrala a fost din nou inaugurată.


Cea mai veche clădire existentă în Sofia este fără îndoială Rotonda Sf. Gheorghe, ridicată de către romani în secolul al IV-lea după Hristos. Este situată foarte dubios, printre ruinele fostului oraş trac Serdica, în curtea marelui şi urâtului hotel Sheraton. Am dat de ea absolut întâmplător (deşi ştiam de existenţa ei), e foarte greu de găsit dacă nu-ţi propui din start să ajungi la ea. Hotelul are formă de U, iar bisericuţa este situată exact în spatele faţadei principale, aşa încât se poate intra pe undeva prin spatele străzii principale...ciudat, oricum. Intrarea este liberă, în interior existând câteva fresce celebre pictate între secolele al XII-lea şi al XIV-lea. Deşi a suferit modificări de-a lungul vremii, e fascinant să stai şi să admiri o clădire ridicată acum mai bine de 1500 de ani. Părerea mea e că dacă ajungeţi în Sofia, faceţi tot posibilul să nu o rataţi. Cam asta a fost ce-am înţeles din capitala bulgară în cele câteva ceasuri până la trenul de Bucureşti. Adică foarte puţin...


Nu ne doream decât un drum liniştit, comod, mai ales că trenul urma să parcurgă tot drumul pe noapte, deci nu prea puteam vedea nimic. Din prima secundă în care am zărit trenul, şi mai ales vagonul nostru (foto), ne-am dat seama că e imposibil ca lucrurile să meargă bine. Foarte asemănător cu un personal Ploieşti - Măneciu, rapidul de noapte Sofia - Moscova avea din nou să îşi arate colţii. Nimic ieşit din comun, doar că din cele zece ore de drum, doar în primele două am avut căldură. Din inerţie, încă o oră a fost suportabil, după care a început îngheţul. Am tras un frig crâncen (mai ales când se acumulează şi oboseala, parcă mai rău se simte) de parcă ieşisem în tricou, pantaloni scurţi şi fără pătură să văd răsăritul în Costineşti. Chiar a fost un drum interminabil, nimeni nu mai avea chef de nimic, tot ce voiam e să ajungă dracului mai repede în Gara de Nord, să mergem acasă şi să ne încălzim. Pe lângă acest inconvenient, la un moment dat un domn cu origini necunoscute s-a gândit să se facă mai comod şi s-a descălţat. A durat maxim o oră şi tot vagonul s-a golit, lumea fugind care încotro pentru a-şi salva viaţa. Am procedat întocmai, ne-am luat bagajele în cârcă şi fugi! După puţin timp chiar şi domnul cu pricina (sau cu picioarele) a părăsit vagonul...:).

Prin inima Macedoniei

Ne-am trezit dis-de-dimineaţă să prindem autobuzul de 8:30 spre Ohrid. Cu ochii lipiţi de somn (doar de somn că în Macedonia nu se poate bea nimic după orele 19:00), ne-am îndreptat robotic spre autogară, aceeaşi unde trăsese cu o zi înainte şi rata de Sofia. Cel mai bine e să vă luaţi bilete dus-întors, nu mai ştiu exact preţul (ceva în jur de 12-13 euro), dar ţin minte că se face o economie considerabilă. Ne vom îndrepta spre vest până la Tetovo, după care brusc drumul o coteşte spre sud preţ de peste o sută de kilometri până la Ohrid. Chiar dacă am remarcat sărăcia din anumite zone ale Macedoniei, evident am remarcat şi că la capitolul autostrăzi stau (şi ei!) mai bine ca noi. Aproape jumătate din drum este pe autostradă (ei nici nu o consideră autostradă, ci "drum express"), până în Gostivar, un fel de Sfântu Gheorghe al lor din punct de vedere etnic. V-aţi dat seama, peste 70% din populaţie este de origine albaneză.


Până la Gostivar drumul express trece printr-o vale foarte largă, dar de jur împrejur nu se văd decât munţii, care mai de care mai înalţi şi mai albi, doar suntem în prag de 1 decembrie. Am rămas cu o imagine nemaipomenită despre zona cuprinsă la sud de Tetovo, cât vezi cu ochii spre vest se întind munţii Šar Planina, mai semeţi decât ai noştrii, dar mult mai domoli. Am găsit ceva poze pe net şi cu siguranţă iubitorii de munte i-ar aprecia cum se cuvine. Cum deja am pătruns adânc în zona albaneză a Macedoniei, vedem aruncate parcă la întâmplare pe dealurile ce preced înălţimile înzăpezite, sate ce au ca punct comun câte un minaret ce se înalţă mult peste casele scunde. Dincolo de munţi este Albania, dar şi aici pare a fi tot Albania. Steaguri roşii cu vultur negru, moschei (majoritatea construite în ultimii zece ani), minarete, plăcuţe bilingve şi majoritatea reclamelor de pe marginea drumului scrise cu litere latine, în albaneză. Zona a fost dintotdeauna locuită în majoritate de etnici albanezi, dar acest lucru s-a acutizat în anii 90 când pe fondul înrăutăţirii situaţiei albanezilor din Kosovo, mulţi au luat calea exilului în Macedonia, în special în nord-vest. A avut loc şi o insurecţie armată a albanezilor în 2001, dar din fericire lucrurile s-au calmat în câteva luni. Ca peste tot prin Balcani, mai ales în fosta Iugoslavie, minorităţile îşi afişează ostentativ şi agresiv tot ce ţine de etnia şi religia lor, elementele cele mai extremiste găsindu-se nu în ţara mamă, ci în ţările în care sunt minoritare. Acelaşi fenomen l-am observat la sârbii şi croaţii din Bosnia, dar se poate observa şi mult mai aproape de noi, cum treci Carpaţii după Braşov. Sper din suflet ca problemele etnice şi religioase să dispară din Balcani, dar fiecare călătorie nu face decât să mă pună pe gânduri şi mai tare...


Poza de mai sus e făcută lângă autogara din Gostivar, un exemplu de oraş cenuşiu, sărac, construit pentru oamenii muncii care se mulţumesc să locuiască în binecunoscutele "cutii de chibrit". Aproximativ o cincime din populaţia oraşului munceşte prin occident, banii aduşi de ei fiind principala sursă de venit pentru localitate. Deşi oraşul pare lipsit de orice interes turistic, împrejurimile sunt deosebit de atractive, printre cele mai interesante destinaţii aflându-se Parcul Naţional Mavrovo, cu peisaje montane deosebite, staţiuni de ski şi sate tradiţionale izolate şi Munţii Šar Planina, cei mai înalţi din ţară, un paradis pentru amatorii de munte.


Vorba aia, s-aveţi poftă! La un studiu mai amănunţit al meniului albanez veţi descoperi bucate alese culese din folclorul urban românesc...şi nu mă refer neapărat la Qebap.











După Gostivar, drumul devine din ce în ce mai spectaculos. Dacă până acum am văzut munţii de la distanţă, acum şoseaua va şerpui pe versanţi abrupţi, acoperiţi în unele zone de zăpadă. Urechile încep să se înfunde, prăpăstiile devin ameţitoare, iar cei ce au rău de maşină trebuie să aibă neapărat pregătită o pungă...cu gura cât mai largă. Şoseaua urcă vertiginos, iar priveliştea asupra satelor răzleţe din văi şi asupra Gostivarului în depărtare este una nemaipomenită. Lăsăm în dreapta drumul ce ne duce în P.N Mavrovo, unul dintre "must-see"-urile Macedoniei, datorită satelor tradiţionale păstrate intacte de-a lungul vremii şi a celor mai renumite pârtii de ski din ţară. Am intrat în vorbă cu un nene între două vârste, foarte politicos, care ştie destul de bine engleză astfel încât putem lega o conversaţie. Mi-a povestit despre aromâni (atunci când i-am spus că suntem români), despre locurile frumoase din Macedonia şi despre faptul că numele lui sună româneşte - mi-a arătat şi paşaportul ca să mă convingă, îl chema Mirče:). Nu am cum să generalizez după atât de puţin timp petrecut în Macedonia, dar vorbind exclusiv din experienţa mea, oamenii s-au dovedit foarte prietenoşi şi binevoitori, uneori chiar suspect de insistenţi în dorinţa lor de a-ţi fi de folos, atât proprietarii hostelurilor din Skopje şi Ohrid cât şi oamenii cu care am schimbat impresii în rest. Din acest punct de vedere, e clar un avantaj să călătoreşti cu autobuze, trenuri sau maxi taxi. Am lăsat munţii undeva în spate şi un indicator ne semnalează că mai avem şapte kilometri până la Ohrid. Se vede şi lacul imens, şi undeva în depărtare se zăreşte fortăreaţa din Ohrid, unul dintre simbolurile oraşului. Din nou acel sentiment de vis împlinit, de emoţie puternică, greu de înţeles pentru unul care nu are călătoritul în sânge: iată-mă şi aici, un alt loc din care am văzut sute de poze, despre care am citit asiduu şi în care îmi doream să ajung de atât de multă vreme. Nu e timp de pierdut, ne luăm toate bagajele, îl salut pe Mirče şi în spiritul bunelor relaţii bilaterale "dintre cele două state" îi dăruiesc o ciocolată cu rom, din 1964. În episodul următor vom face cunoştinţă cu bijuteria "coroanei", Ohridul.