Prin inima Macedoniei

Ne-am trezit dis-de-dimineaţă să prindem autobuzul de 8:30 spre Ohrid. Cu ochii lipiţi de somn (doar de somn că în Macedonia nu se poate bea nimic după orele 19:00), ne-am îndreptat robotic spre autogară, aceeaşi unde trăsese cu o zi înainte şi rata de Sofia. Cel mai bine e să vă luaţi bilete dus-întors, nu mai ştiu exact preţul (ceva în jur de 12-13 euro), dar ţin minte că se face o economie considerabilă. Ne vom îndrepta spre vest până la Tetovo, după care brusc drumul o coteşte spre sud preţ de peste o sută de kilometri până la Ohrid. Chiar dacă am remarcat sărăcia din anumite zone ale Macedoniei, evident am remarcat şi că la capitolul autostrăzi stau (şi ei!) mai bine ca noi. Aproape jumătate din drum este pe autostradă (ei nici nu o consideră autostradă, ci "drum express"), până în Gostivar, un fel de Sfântu Gheorghe al lor din punct de vedere etnic. V-aţi dat seama, peste 70% din populaţie este de origine albaneză.


Până la Gostivar drumul express trece printr-o vale foarte largă, dar de jur împrejur nu se văd decât munţii, care mai de care mai înalţi şi mai albi, doar suntem în prag de 1 decembrie. Am rămas cu o imagine nemaipomenită despre zona cuprinsă la sud de Tetovo, cât vezi cu ochii spre vest se întind munţii Šar Planina, mai semeţi decât ai noştrii, dar mult mai domoli. Am găsit ceva poze pe net şi cu siguranţă iubitorii de munte i-ar aprecia cum se cuvine. Cum deja am pătruns adânc în zona albaneză a Macedoniei, vedem aruncate parcă la întâmplare pe dealurile ce preced înălţimile înzăpezite, sate ce au ca punct comun câte un minaret ce se înalţă mult peste casele scunde. Dincolo de munţi este Albania, dar şi aici pare a fi tot Albania. Steaguri roşii cu vultur negru, moschei (majoritatea construite în ultimii zece ani), minarete, plăcuţe bilingve şi majoritatea reclamelor de pe marginea drumului scrise cu litere latine, în albaneză. Zona a fost dintotdeauna locuită în majoritate de etnici albanezi, dar acest lucru s-a acutizat în anii 90 când pe fondul înrăutăţirii situaţiei albanezilor din Kosovo, mulţi au luat calea exilului în Macedonia, în special în nord-vest. A avut loc şi o insurecţie armată a albanezilor în 2001, dar din fericire lucrurile s-au calmat în câteva luni. Ca peste tot prin Balcani, mai ales în fosta Iugoslavie, minorităţile îşi afişează ostentativ şi agresiv tot ce ţine de etnia şi religia lor, elementele cele mai extremiste găsindu-se nu în ţara mamă, ci în ţările în care sunt minoritare. Acelaşi fenomen l-am observat la sârbii şi croaţii din Bosnia, dar se poate observa şi mult mai aproape de noi, cum treci Carpaţii după Braşov. Sper din suflet ca problemele etnice şi religioase să dispară din Balcani, dar fiecare călătorie nu face decât să mă pună pe gânduri şi mai tare...


Poza de mai sus e făcută lângă autogara din Gostivar, un exemplu de oraş cenuşiu, sărac, construit pentru oamenii muncii care se mulţumesc să locuiască în binecunoscutele "cutii de chibrit". Aproximativ o cincime din populaţia oraşului munceşte prin occident, banii aduşi de ei fiind principala sursă de venit pentru localitate. Deşi oraşul pare lipsit de orice interes turistic, împrejurimile sunt deosebit de atractive, printre cele mai interesante destinaţii aflându-se Parcul Naţional Mavrovo, cu peisaje montane deosebite, staţiuni de ski şi sate tradiţionale izolate şi Munţii Šar Planina, cei mai înalţi din ţară, un paradis pentru amatorii de munte.


Vorba aia, s-aveţi poftă! La un studiu mai amănunţit al meniului albanez veţi descoperi bucate alese culese din folclorul urban românesc...şi nu mă refer neapărat la Qebap.











După Gostivar, drumul devine din ce în ce mai spectaculos. Dacă până acum am văzut munţii de la distanţă, acum şoseaua va şerpui pe versanţi abrupţi, acoperiţi în unele zone de zăpadă. Urechile încep să se înfunde, prăpăstiile devin ameţitoare, iar cei ce au rău de maşină trebuie să aibă neapărat pregătită o pungă...cu gura cât mai largă. Şoseaua urcă vertiginos, iar priveliştea asupra satelor răzleţe din văi şi asupra Gostivarului în depărtare este una nemaipomenită. Lăsăm în dreapta drumul ce ne duce în P.N Mavrovo, unul dintre "must-see"-urile Macedoniei, datorită satelor tradiţionale păstrate intacte de-a lungul vremii şi a celor mai renumite pârtii de ski din ţară. Am intrat în vorbă cu un nene între două vârste, foarte politicos, care ştie destul de bine engleză astfel încât putem lega o conversaţie. Mi-a povestit despre aromâni (atunci când i-am spus că suntem români), despre locurile frumoase din Macedonia şi despre faptul că numele lui sună româneşte - mi-a arătat şi paşaportul ca să mă convingă, îl chema Mirče:). Nu am cum să generalizez după atât de puţin timp petrecut în Macedonia, dar vorbind exclusiv din experienţa mea, oamenii s-au dovedit foarte prietenoşi şi binevoitori, uneori chiar suspect de insistenţi în dorinţa lor de a-ţi fi de folos, atât proprietarii hostelurilor din Skopje şi Ohrid cât şi oamenii cu care am schimbat impresii în rest. Din acest punct de vedere, e clar un avantaj să călătoreşti cu autobuze, trenuri sau maxi taxi. Am lăsat munţii undeva în spate şi un indicator ne semnalează că mai avem şapte kilometri până la Ohrid. Se vede şi lacul imens, şi undeva în depărtare se zăreşte fortăreaţa din Ohrid, unul dintre simbolurile oraşului. Din nou acel sentiment de vis împlinit, de emoţie puternică, greu de înţeles pentru unul care nu are călătoritul în sânge: iată-mă şi aici, un alt loc din care am văzut sute de poze, despre care am citit asiduu şi în care îmi doream să ajung de atât de multă vreme. Nu e timp de pierdut, ne luăm toate bagajele, îl salut pe Mirče şi în spiritul bunelor relaţii bilaterale "dintre cele două state" îi dăruiesc o ciocolată cu rom, din 1964. În episodul următor vom face cunoştinţă cu bijuteria "coroanei", Ohridul.

La Skopje, birjar!

1. TRENUL DE NOAPTE


De ce Macedonia? Pentru că e aproape, are peisaje frumoase, nu e invadată de turişti (mai ales în perioada asta a anului), e destul de ieftină, se suprapun mai multe culturi, posedă o bijuterie de 24 de karate care se numeşte Ohrid. Şi pentru că pe mine personal vestul nu mă atrage nici pe departe la fel de mult precum Balcanii noştrii dragi. Am avut doar patru zile la dispoziţie, foarte puţin, dar mai bine decât deloc. Iniţial plănuisem să mergem cu maşina, dar până la urmă planul ăsta a picat aşa că da-i şi caută pe net trenuri, autobuze, maxi-taxi, ricşe. Şi am găsit până la urmă o combinaţie, cu trenul până la Sofia, şi de aici cu autobuzul până la Skopje, urmând să ajungem şi la Ohrid tot cu un autobuz. Cu totul, transportul a costat cu puţin sub 500 de lei de bască.
Să o luăm cu începutul...unde se fac şi se desfac toate, adică la Gara de Nord, cel mai iubit (atunci când pleci) şi cel mai deprimant (atunci când revii) loc din Bucureşti.


Unele lucruri nu se schimbă niciodată...se pot transforma, metamorfoza pentru o vreme, pot căpăta o altă înfăţişare, dar în esenţă rămân neschimbate. În această categorie privilegiată se înscrie şi una dintre cele mai hilare instituţii mioritice şi anume C.F.R-ul. S-ar putea scrie cărţi întregi cu povestiri având în prim-plan miliardele de minute de întârzieri ale tgv-urilor, mirosurile unice în lume (ar trebui să intre şi UNESCO pe fir) pe care le putem detecta în sălile de aşteptare sau nenumăratele moduri în care te poţi înţelege "şi altfel" cu naşii. Dar de data asta urma să luăm un tren internaţional, chiar dacă Moscova - Sofia...nu mă aşteptam la nimic deosebit, dar bănuiam că lucrurile nu vor fi la fel de spectaculoase ca într-un personal Braşov - Teiuş de exemplu. M-am înşelat amarnic, dar asta nu a făcut decât să pipereze drumul ceea ce nu a fost deloc rău privind retrospectiv. Păi...ajungem în dreptul vagonului de dormit în care urma să ne petrecem noaptea, şi imediat cum urcăm vedem pe hol o grămăjoară de culoare neagră pe care trebuie să o ocolim. Ce mama măsii o fi, doar n-or fi cărbuni? Ba da, chiar cărbuni erau, sincer nici nu îmi trecea prin cap că mai există trenuri care să se încălzească altfel. Timpul a trecut anevoios până la Giurgiu pentru că mă gândeam că ajungem în maxim o oră, dar de fapt am făcut peste o oră jumătate. Avantajul transportului în comun este multitudinea de oameni şi de situaţii cu care te întâlneşti. Unii o pot considera pierdere de vreme şi de nervi, dar pentru mine personal înseamnă foarte mult socializarea cu tot felul de personaje care mai de care mai interesante. Lângă cuşeta noastră am dat peste un tip foarte vorbăreţ, cu un accent băcăuan, care (după spusele sale) muncise într-o grămadă de locuri şi de domenii de activitate, din Macedonia şi până în California. N-am apucat să scot mai mult de 47 de cuvinte din cauza debitului său verbal impresionant, dar măcar a trecut timpul mai repede şi drept răsplată pentru răbdare am primit câteva guri de whiskey:). În acest răstimp pe hol se tot preumbla un domn la vreo 60 de ani care puţea absolut înspăimântător, parcă ar fi purtat la subraţ toată recolta de ceapă pe 1997. Cum trecea, închideam uşa de la cuşetă şi o deschideam când lucrurile erau sub control.

Drumul e monoton în prima sa jumătate, nefiind nimic de văzut în afara nesfârşitelor "câmpuri aurii" şi a relicvelor industriei grele din ţara vecină. Şinele parcă sunt şi mai proaste ca ale noastre (sau măcar la fel), trenul fiind de mai multe ori la un pas să-şi ia zborul. Plictiseală mare, toată lumea doarme, din când în când încerc să citesc în viteza trenului numele gărilor scrise cu litere chirilice. După ce se trece de Pleven (Plevna, atât de cunoscută din manualele de istorie), apar în bătaia lunii nişte dealuri timide, apoi brusc se intră într-un mirific defileu ce ne va însoţi până aproape de Sofia. Arunc un ochi pe hartă şi observ că este defileul râului Iskar, unul dintre locurile preferate de weekend ale sofioţilor. Stânci izolate, dar zvelte, prăpăstii, oraşe cocoţate pe versanţi, nenumărate viaducte şi poduri, acestea sunt ingredientele care fac din această a doua parte a drumului una extrem de spectaculoasă, chiar şi noaptea. N-am putut să nu remarc cât de prost luminate sunt aşezările bulgăreşti, chiar şi în comparaţie cu cele de la noi. Răzleţ mai apare câte un bec, invariabil alb, nici vorbă de cele portocalii, care fac ceva mai multă lumină. Se vede "de vale" Sofia, naşul bulgar cu cămaşă şi vestă ciocăne la fiecare uşă, primindu-şi printre dinţi înjurăturile cuvenite din partea călătorilor somnoroşi. Ne recuperăm biletele (aveam bilete dus - întors care trebuie lăsate la începutul călătoriei la naş) şi coborâm în Sofia grăbindu-ne către autogară.

2. SPRE SKOPJE


Ca în filmele cu proşti, citind pe forumuri că "zarzavagii" nu prea rup nici o limbă străină, mi-am scris de acasă (cu litere chirilice) pe o foaie în bulgară că vreau patru bilete dus - întors până la Skopje, mai mult de amuzament, chiar nu m-am gândit că nu va ştii NIMENI o boabă de engleză în toată autogara. Noroc cu o doamnă foarte binevoitoare care ştia engleză şi îi traducea cucoanei de la ghişeu ceea ce doream noi, căci altfel cu foaia mea în bulgară cu tot acolo înţepeneam. Apropo, în Macedonia se poate merge doar cu buletinul chiar dacă nu sunt membrii U.E, doar că tanti de la ghişeu nu avea habar şi mai să nu ne putem lua bilete. Compania cu care am mers se numeşte "Matpu 96", iar un bilet dus-întors costă 32 de euro (se poate plăti şi în leva şi în euro). Deşi mai mică ca număr de locuitori ca Bucureştii noştrii, Sofia este foarte întinsă, mult mai aerisită, mai curată, dar ceva mai dărăpănată (da, se poate). S-a iscat o întreagă discuţie care blocuri sunt mai urâte, ale lor sau ale noastre, n-am ajuns la nici o concluzie, singura certitudine fiind că nici tătucu Jivkov n-a stat cu mâinile în sân în lunga lui domnie, a construit cu acelaşi patos blocuri la indigo, cenuşii, cu balcoane care mai de care mai oribile.


Înainte să mă prindă somnul am avut imensul privilegiu să trecem pe centura oraşului Pernik...nu prea am cuvinte să explic, Bacăul, Târgovişte sau Buzăul sunt nişte bijuterii rare pe lângă ce am văzut aici. Un imens cimitir de blocuri, toate scorojite şi dezolante, plus câţiva coloşi industriali dezafectaţi ce-şi arborau cu mândrie furnalele în aer. Ca să fie reţeta completă, soarele îşi trimitea timid printre norii negrii primele raze proiectate peste acest veritabil exemplu de "estetică a urâtului". Poate doar Hunedoara să-l concureze...:). În rest, toate cam ca la noi, în afară de celebra meteahnă a bulgarilor de a-şi pune casele cu spatele la stradă. În maxi taxi, un adevărat mozaic etnic, pe lângă noi mai era un român, apoi două iberice care vorbeau non-stop cu o "bambina", bulgari şi macedoneni.



În ultimii trei ani este a doua oară când ajung în Bulgaria şi de fiecare dată am avut aceeaşi senzaţie că sunt acasă, că în afară de limbă totul e la fel. Oamenii au aceleaşi mecle şi metehne, peisajele seamănă, influenţa celor cinci decenii de blestem comunist se vede la tot pasul. Dacă începi să cauţi în profunzime, diferenţe mai sunt o grămadă, dar ca primă impresie pare că în afară de limbă şi alfabet, suntem ca fraţii. Până şi cutia de tablă din poză ce pe vremuri a fost o cafenea (sau cel puţin aşa scrie acolo) pare teleportată din satele noastre. Şi am mai văzut ceva foarte amuzant, fostele alimentare şi magazine universale sunt identice cu relicvele de pe la noi.


Graniţa bulgaro-macedoneană este poziţionată foarte pitoresc în vârful unei coline, undeva la peste 1.100 de metri altitudine, oferind o privelişte deosebită în "adâncul" ambelor ţări. Aici, după cum e obiceiul prin Balcani, s-a pierdut ceva vreme cu birocraţia, că de ce nu avem paşapoarte şi avem cărţi de identitate, cică "problem"...în traducere, le ardea buza de un cartuş de Kent lung sau doar voiau să mai adauge câteva exemplare cu pozele lui Lincoln sau Washington la colecţia deja impresionantă pe care orice vameş care se respectă o are sub pernă. Până la urmă n-a fost nici un "problem" aşa că iată-ne pentru prima dată pe pământ macedonean.


Trebuie să recunosc că drumul până la Skopje a reprezentat un mic şoc pentru mine. Macedonia este a cincea ţară ex-iugoslavă pe care o vizitez, singura care mi-a mai rămas pe listă fiind Muntenegru (mă rog, şi Kosovo, încă nu m-am obişnuit să o consider ţară). Dar nicăieri nu m-a frapat sărăcia ca aici...de cum am trecut graniţa, parcă am schimbat continentele, nu numai ţările...constatare cu atât mai frapantă cu cât nici Bulgaria nu este un exemplu de bunăstare. Casele, multe fără garduri şi aşezate pe coasta dealurilor, erau extrem de sărăcăcioase şi de mici. Multe aşezări nici nu pot fi numite sate, sunt doar nişte cătune adunând câteva locuinţe. Foarte puţine maşini pe şosea, majoritatea absolută deţinând-o bătrânele Yugo autohtone, proiectate după modelele vechi de Fiat-uri. Ca o comparaţie, deşi lovită de cel mai brutal război din Europa postbelică, Bosnia arată mult mai bine ca şi Macedonia. Peisajul este unul divers, chiar dacă nu îţi taie răsuflarea, cu cât ne apropiem de Skopje, cu atât se conturează mai clar crestele înzăpezite ale Munţilor Skopska Crna Gora. Am observat acelaşi fenomen ca şi în Serbia, drumurile sunt bune (inclusiv destui kilometri de autostradă), dar maşinile lipsesc aproape cu desăvârşire. Măcar de s-ar schimba rolurile şi la noi...


La câţiva kilometri distanţă de graniţă, ne întâmpină orăşelul Kriva Palanka, situat pe colinele din vecinătatea râului Kriva. Maxi-taxiul a făcut aici un scurt popas, aşa că a trebuit să intrăm prin cotloanele sale în căutarea autogării. Şi mie unul nu mi-a părut rău, am văzut cea mai dărăpănată frizerie din sudul Europei, o piaţă în care se vindea numai varză (cam cum arăta Piaţa Crângaşi pe vremuri când dădeau buzna pepenarii), stive de lemne strânse pentru iarnă, unele depozitate chiar şi în faţa curţilor, oameni care nu aveau nici o problemă în a merge pe mijlocul străzii cu o lejeritate dezarmantă şi mai multe cârciumioare ca cea din poză, cu mese de plastic şi umbreluţe cu inscripţia "Skopsko", berea cea mai populară din Macedonia. Poate că exagerez, dar câteodată mi se umple sufletul de bucurie când văd câte o astfel de aşezare balcanică, în care totul este atât de natural, oamenii sunt nonşalanţi chiar dacă viaţa nu este deloc uşoară. Nici nu mai aduc în discuţie haosul din trafic şi "graba" cu care pietonii (unii deja "obosiţi") se dădeau din calea maşinilor ce claxonau de zor.