O nebunie, un vis, o realitate: singur in Kosovë - episodul 1

Am aflat miercuri seara că vineri, 2 decembrie, o să am liber la serviciu. Iniţial m-am gândit că poate o fi cald şi dau o tură cu bicicleta sau cine ştie, poate urc pe undeva. Sau probabil că nu o să fac mare lucru, o să zac. După care mi s-a aprins un led: am 4 zile pline în care pot să ajung mai departe de pădurea de la Cocorăşti sau de Mănăstirea Cernica. Iniţial mă gândisem Burgas, Nesebar şi Turcia. Dar cum Istanbulul şi Edirne le văzusem şi de altceva mai îndepărtat nu era timp a picat. Mă mai gândisem şi la un munte pe la noi mai sănătos, dar ideea de mocirlă, frig, mâzgă şi uscăciuni nu-mi surâdea foarte tare. Aşa că mi-am luat harta Europei în braţe şi am deschis în zona de sud-est care îmi place aşa de tare. După alte variante inclusiv un mini-tur de Bulgaria cu Sofia, Plovdiv, Varna, mi-a venit ideea, de fapt mi-am dat seama ca o idee mai veche acum e fezabilă: Prizren, Kosovo. Un vechi oraş otoman din care văzusem poze de vis cu moschei, biserici, dealuri verzi, munţi şi mai ales simbolul oraşului, Ura e gurit, Kamen Most sau Podul de piatra pe româneşte. Din momentul în care s-a produs declicul ştiam că nu mai e loc de întoarcere. Ar fi fost prea mare dezamăgirea. M-am întrebat dacă totuşi Kosovo e sigur 100%, dacă nu cumva mă hazardez, dacă nu mă arunc cu capul înainte. Şi atunci am avut un nou moment de cumpănă: în primul rând mă duc singur, deci e doar pielea mea în joc - dacă nu acum, atunci când? Şi apoi, eu vreau să mă duc în Iranul fundamentslist, Armenia cea detestată de Turcia şi Azerbaijdan, Turkmenistanul cel ermetic, Tadjikistanul ameninţat de terorişti, Uzbekistanul tovarăşului Karimov. Dacă nu îmi iese cum trebuie experienţa Kosovo, e clar că nici nu am ce să caut în celelalte pe cont propriu, aşa cum visez cu ochii deschişi uneori. Călare pe wikitravel, site-uri de autogări, hosteluri şi lonely planet, am schiţat programul şi am luat în calcul şi variante de rezervă, gen Bitola, Prilep sau Krusevo, toate în Macedonia dacă dintr-un motiv sau altul nu am cum să intru în Kosovo. Din start mi-am dat seama că două zile o să le pierd pe drum, măcar de restul timpului să mă bucur cu adevărat. Schiţa arăta în varianta optimă aşa:plecare miercuri seara Bucureşti - Sofia accelerat din Gara de Nord cu plecare la 23:22 -sosire 09.22. Frecat menta prin Sofia + catedrala Aleksandr Nevski până la 16:00 când aveam rata de Skopje. Plimbare prin bazar şi somn de voie. A doua zi încă un pic de Skopje iar la 11:30 drum bun spre Prizren. Prizren până a doua zi la 9 dimineaţa când era ultimul (da, da ultimul) retur spre Skopje. Şi de aici rămânea să decid pe parcurs ce şi cum spre casă. Ziua aia de Prizren, imaginea podului otoman şi a munţilor pe fundalul cărora se înalţă minaretul marii moschei mă împingea de la spate cu toată forţa.
Mi-am pus hainele necesare, trusa de spălat prin autogări, harta Europei şi ghidul de conversaţie român - bulgar şi am întins-o spre Gara de Nord . Ce-a mers prost, în episodul 2:)

Retrospectivă foto

Fiecare loc vizitat şi-a pus într-un fel sau altul pecetea asupra mea. Nimic nu e mai frumos decât să fii liber şi să călătoreşti...asta e o certitudine pe care o am de multă vreme şi care încă nu a fost zdruncinată de nimic până acum. Sentimentul de a cunoaşte lumea, chiar şi bucăţică cu bucăţică, este unic. Într-o călătorie înveţi cât în 5 ani de şcoală, sau chiar cât într-o viaţă trăită "convenţional". Mi-am propus să pun câte o poză din fiecare ţară în care am fost în ultimii cinci ani. Spun în ultimii cinci ani pentru că am mai avut norocul să ies din România pe la mijlocul anilor 90, dar cum aparatele foto digitale în vremurile alea intrau la categoria s.f, nu am decât puţine poze pe hârtie de proastă calitate. Poate o să le adaug dacă le scanez în viitor. Deci, câte o poză din fiecare ţară.




O zi minunată de toamnă într-un decor absolut fantastic. Cu soră-mea în Parcul Naţional Plitvice din Croaţia, octombrie 2007.


Nu e nimic de povestit despre Venezia. Ori ajungi să o vezi, ori nu. Diferenţa dintre ea şi restul oraşelor lumii este atât de mare încât nu i se poate sublinia în cuvinte caracterul distinct. Un loc nepământean. Venezia, Italia, octombrie 2007







Legendele spun că tovarăşa Elena Ceauşescu, ajungând cu "tovarăşul de drum şi de viaţă" la o grădină zoologică, văzând o girafă a exclamat: "Aşa ceva nu există". Aceeaşi reacţie am avut-o şi eu în Peştera Postojna, din Slovenia...octombrie 2007


Experienţa Tunisia va rămâne etalon pentru mine oricât aş avea norocul să călătoresc de-acum înainte. Ajungând aici mi-am dat seama ce mare e lumea...şi câte are să ne ofere. Oaza Chebika, Tunisia, ianuarie 2008


Dacă nici anii de ocupaţie nazistă, nici următorii 40 sub sabia nemiloasă a comunismului n-au reuşit să-i ştirbească câtuşi de puţin din frumuseţe şi măreţie, e clar că Praga este un oraş nemuritor. Praga, Cehia, februarie 2008



O excursie de-o zi transformată în revelaţie. Cum să existe ceva atât de aproape, atât de frumos şi noi să-i dăm aşa o importanţă scăzută? Veliko Tarnovo, Bulgaria, octombrie 2008


De fiecare dată când îi aud numele tresar. De fiecare dată când văd imagini cu el, mi se furnică pielea. Fiecare film despre războiul de aici mă bulversează total. Singurul loc de care m-am îndrăgostit pe viaţă...iremediabil. Sarajevo, ljubavi moja!
Sarajevo, Bosnia, aprilie 2009


O şosea cu nişte privelişti absolut încântătoare. E cam ciudat să ajungi la peste 2500 de metri altitudine fără să mişti un deget...dacă aveţi drum prin Austria vara nu rataţi şoseaua Grosglockner Alpenstrasse. iulie 2009


O fi fost nebun Hitler, dar prost nu a fost deloc. Cel puţin nu atunci când şi-a stabilit "cuibul de vultur" la Berchtesgaden. La mică distanţă de cuibul său se găsesc lacul şi staţiunea Konigssee. Tot să îţi ardă să cucereşti lumea dintr-un asemenea loc! Konigssee, Germania, iulie 2009


Un asfinţit minunat peste un oraş asemenea. Am pierdut o noapte pe străzile sale, singur, am băut cea mai proastă vodkă din lume, am avut timp să mă şi îmbăt puţin, m-am şi trezit, m-am şi rătăcit, dar m-am simţit extraordinar. Un oraş plin de viaţă. Novi Sad, Serbia, iulie 2009


Mai ştiţi piesa de anii 80 a Belindei Carlisle, "Heaven is a place on Earth"? Cu siguranţă că la Ohrid se referea! Ohrid, Macedonia, noiembrie 2010


De când umblu prin munţi, aşa ceva nu mi-a mai fost dat să văd. Culoarea norilor a ţinut cinci minute maxim după care s-a estompat...Cabana Valea Sâmbetei, Munţii Făgăraş, România, februarie 2011

Ohridul turistic - partea secundă

4. BISERICA SFÂNTA SOFIA

Cea mai importantă (deoarece a fost sediul arhiepiscopilor din Ohrid) biserică ce a rămas în picioare este Biserica Sfânta Sofia. Absolut impunătoare, construită de către arhiepiscopul Lav în 1035, a fost cea de-a patra biserică construită în acest loc. Prima a fost o bazilică romană. Faţada cu cele două turnuri şi verandele au fost adăugate ulterior de către arhiepiscopul Grigore în 1317. Odată cu venirea turcilor, la fel ca şi "sora" mai mare de la Constantinopol, şi Sf. Sofia din Ohrid a fost transformată în moschee. Diferenţa dintre cele două este că odată cu revenirea Ohridului în 1912 sub dominaţie creştină, minaretul a fost înlăturat. Pictura este de-o valoare excepţională, chiar dacă în timpul otomanilor frescele au fost şterse. Cu ajutorul restaurării masive din anii 60, o parte din fresce au putut fi salvate, astăzi putând fi văzute de toţi cei ce trec pragul bisericii. Deasemenea frescele reprezintă cea mai mare colecţie de picturi bisericeşti din secolul al XI-lea existente în lume. Piaţa din faţa bisericii a fost odinioară locul forumului roman. Intrarea costă destul de puţin, parcă 100 de dinari, echivalentul a puţin peste 1,5 Euro, dar merită cu prisosinţă. Poze nu am dinăuntru, nu mai ţin minte dacă era fotografiatul interzis sau era vreo taxă foto nejustificat de mare. Vis a vis, sunt câteva case tipic macedonene foarte frumos restaurate, bineînţeles vopsite într-un alb strălucitor.

5. CASELE ROBEVCI ŞI URANIJA

Cum de s-a ajuns ca în Ohrid, atât de multe case să aibă aceeaşi particularitate, şi anume etajul superior mult ieşit în exterior faţă de cel precedent? Atunci când otomanii au cucerit oraşul, ei s-au stabilit în zona plată de pe malul lacului, partea deluroasă fiind dintotdeauna partea creştină a Ohridului - cele două "lumi" îşi aveau punctul de întâlnire în bazar. Confruntaţi cu creşterea populaţiei, dar şi cu interdicţia de a construi în afara zidurilor oraşului, creştinii au trebuit să inventeze un mod eficient de a construi în spaţiul îngust de care beneficiau. Aşa s-a ajuns la densitatea extraordinară de străduţe înguste, înghesuite, şi mai ales la această ingenioasă soluţie tehnică de câştigare a spaţiului - etajul ieşit spre exterior. În tot oraşul de sus au fost ridicate astfel de clădiri, cele mai reprezentative fiind cele două din imaginea de sus, casa Uranija şi casa familiei Robev, astăzi adăpostind muzee. În mod normal, deşi având aceeaşi tendiţă de care am vorbit, casele sunt ceva mai mici ca cele două actuale muzee, acestea având dimensiunile atât de mari datorită averilor familiilor cărora le aparţin. Nici în ele nu am avut timp să intru, am citit doar despre frumoasele privelişti asupra lacului de la etajele superioare.

6. FORTIFICAŢIILE

Ohridul a fost din cele mai vechi timpuri încercuit de ziduri de apărare, cetatea fiind doar încununarea lor. Deşi apărute cu mult înainte de Hristos, ceea ce a mai rămas astăzi din vechile ziduri datează din secolul al X-lea după Hristos, din perioada bulgaro-bizantină a oraşului. Dintre cele patru porţi de intrare în oraş, s-au mai păstrat doar două: Intrarea de sus (foto sus), din apropierea Amfiteatrului, păstrată în condiţii foarte bune datorită renovărilor din veacul al XVI-lea şi Intrarea de jos (foto jos) ce se găseşte în apropierea bazarului, pe strada comercială Tsar Samuil. Celelalte două, Intrarea din faţă şi Intrarea dinspre apă s-au pierdut în negura vremurilor. Intrarea de sus este principala poartă de acces spre Plaošnik (oraşul de sus) atât pentru autoturisme cât şi pentru pietoni.













7. BISERICA "ST. BOGORODICA PERIVLEPTA"

Lucrul care m-a impresionat cel mai tare la bisericile din Ohrid este diversitatea lor incredibilă în cadrul aceluiaşi stil arhitectural bine definit: cel bizantin. Deşi am văzut cel puţin opt biserici bizantine în Ohrid, pot spune că nu se aplică regula că dacă ai văzut una dintre ele îţi poţi face o idee despre toate. Dimpotrivă, fiecare este unică în felul ei, dar evident face parte din marea familie a clădirilor religioase bizantine. Aceasta e biserica ce ne-a atras de la bun început atenţia deoarece se vedea minunat de la balconul vilei noastre. Construită şi pictată în 1295, a fost ridicată de către comandantul militar Progon Zgur, rudă cu împăratul Andronicus al II-lea. Pictura este realizată de către doi tineri, iluştrii necunoscuţi la acea dată, Mihail and Eutychius, care odată cu trecerea vremii vor deveni printre cei mai cunoscuţi pictori de fresce din epoca medievală. Totodată cei doi sunt primii artişti bizantini care şi-au semnat lucrările. Biserica este foarte scundă, în formă de cruce, clădită din cărămidă şi travertin, un fel de marmură mată (în limbaj total neacademic). Efectul dat de această combinaţie este unul extraordinar, având un efect decorativ incredibil. Poate că în altă perioadă a anului curtea bisericii îi sporeşte pitorescul, cert e că pe final de noiembrie toată curtea era plină de noroi, de abia mai aveai pe unde să calci. Odată cu transformarea Sf. Sofia în moschee, această biserică a preluat atribuţiile de Arhiepiscopie. Ca peste tot în Ohrid, priveliştea de aici îţi taie răsuflarea, având de ales un cadru cu lacul sau unul cu Plaošnik dominat de cetate. După ce-am plecat de aici, ne-am luat repede bagajele, am mai făcut o ultimă poză de pe terasa vilei spre biserică şi am pornit-o cu o imensă părere de rău spre autogară, de aici spre Skopje, iar a doua zi urma să plecăm spre casă, cu un scurt popas de câteva ore în Sofia. Pe scurt, părăsind Ohridul simţi că părăseşti paradisul şi te reîntorci în lumea de jos. Eu personal aşa am trăit despărţirea de acest loc năucitor.

8. PARCUL AUTO:)

Oricât ai fi de interesat de natură, arhitectură, cultură, femei, bărbaţi sau orice altceva, este imposibil să nu remarci cam cum se prezintă autoturismele din oraşul vechi. Alăturarea dintre străduţele înguste şi pietruite şi rablele din anii 60-70 ce se găseau la fiecare colţ de stradă este una extrem de inspirată. Chiar pare că acolo e locul lor şi că orice maşină mai nouă de 20 de ani distruge peisajul precum un zgârie nor într-un cartier de vile. Poate că am exagerat cu pozatul vechiturilor:), dar farmecul şi liniştea pe care o inspira oraşul venea puţin şi din aceste maşini pe care nu aveai cum să te superi nici măcar dacă te călcau pe picior. Unele funcţionau, deşi la viteze demne de o trotinetă, altele erau prăfuite şi puteai să bagi mâna în foc că sfârşitul lumii le va prinde parcate în acelaşi loc. Pe lângă cunoscutele Lada, Volkswagen broscuţă, Moskvici şi Wartburg, o pasăre rară (dar nu şi în fostele ţări iugoslave) avea să mă încânte: celebra Zastava (sau Yugo), replica iugoslavă a Fiat-ului, mult mai nereuşită decât panaramele noastre de Dacii. A fost votată de către o emisiune specializată din S.U.A drept "cea mai proastă maşină a mileniului"...nu e puţin lucru deloc:). Şi că tot am vorbit de Yugo, am avut privilegiul să şi încercăm unul. În drum spre autogară am cerut nişte direcţii unui nene cu cămaşă şi pulover peste. Voiam să mergem pe jos, dar nu eram siguri în ce parte e. Nenea respectiv nu ne-a lăsat până nu am mers cu el, cred că a fost cel mai insistent om pe care l-am întâlnit. Era evident că voia să ne facă o favoare, îi tot dădea înainte cu "Ne pari" (adică fără bani), eu încercam să-i explic că e prea devreme şi o să putrezim în autogară, el nimic. A, am uitat să menţionez că nu ştia decât macedoneană. În cele din urmă ne-am înghesuit în Zastava lui, a dat muzica populară la maxim, de zdrăngăneau toate şuruburile "bătrânei doamne", a întors pe interzis, era să ne buşim, a început să-i dea cu "Pičku ti materne", a fost extrem de încântat că am râs, deci am priceput ce a zis. Am ajuns întregi la autogară, i-am dat în semn de prietenie o ciocolată cu rom (merita fără îndoială), ba în plus ne-a şi arătat o cârciumă de unde ne-am luat nişte beri - zona autogării este predominant musulmană, aşa că mai greu cu alcoolul. O experienţă foarte amuzantă, cu un pronunţat iz balcanic. La fel de balcanic a fost şi drumul spre Skopje, dar de data asta din cauza unui nene foarte certat cu apa, ce stătea fix pe scaunul din faţa mea. Am tot sperat că nu-l prinde Skopje, dar cum Kicevo, Gostivar şi Tetovo au trecut pe rând iar domnul nu dădea nici un semn de nelinişte (în schimb dădeam noi la cea mai mică mişcare pe care o făcea - parcă ar fi pus în mişcare un întreg angrenaj olfactiv diabolic), ne-am resemnat şi am considerat-o ca fiind parte din experienţa deosebită numită Macedonia.

9. ÎNCHEIERE

De final, o poză cu un personaj şi o întrebare interactivă la care aştept răspunsuri: ce meserie credeţi că avea individul din imagine?

a) fundaş central

b) paznic

c) greu de spus

d) primar

e) psihiatru

f) liber profesionist

g) cu totul alta

Ohridul turistic

(8:22 - cer variabil, mai mult noros:P)

Dacă în prima zi am frunzărit-o pe unde am văzut cu ochii, fără să ne propunem nimic turistic, doar plăcerea descoperirii şi explorării, în ultima noastră zi de Ohrid ne-am propus să facem şi puţin pe turiştii şi să vizităm cele patru mari biserici ortodoxe, fortăreaţa (Kale), casele tradiţionale Robevci şi Uranija şi din nou cartierul pescăresc Kaneo. Dar a existat o mică problemă şi anume vremea, care ne-a ţintuit în vilă preţ de vreo două ore. Sincer, nici unul dintre noi nu a prins vreodată o vreme atât de instabilă. Soare, nori de sfârşit de lume, ploaie, ploaie cu soare, vânt foarte puternic, un curcubeu, răcoare, cald...de fiecare dată când se schimba vremea era fascinant şi modul în care îşi schimbau culorile apele lacului. Pozele de mai jos sunt toate făcute de pe terasa vilei în care am stat într-un interval de circa două ore.

(9:41 - lacul e turcoaz)


(9:57 - plouă şi e întuneric)


(10:19 - plouă, dar a ieşit şi soarele)


(16:02 - o ultimă privire asupra lacului)


Ohridul este unul dintre cele mai vechi oraşe europene. Locuit încă din neolitic, va deveni în Antichitate Lychnidos - oraşul luminii. Singurul "obiectiv" rămas de atunci este Teatrul Antic (construit de greci şi nu de romani, deşi Ohridul a fost sub dominaţie romană mult mai multă vreme). Este cucerit de către bizantini în 785, apoi de către Primul Imperiu Bulgar în 867. Numele Ohrid va apărea pentru prima dată în 879 şi va fi derivat de la "na-hrid" (pe deal). Până la cucerirea sa de către Imperiul Otoman în 1395, oraşul va cunoaşte perioada sa de vârf din punct de vedere arhitectural, cultural şi artistic. Se spune că ajunsese să deţină 365 de biserici, câte una pentru fiecare zi a anului. Cvasimajoritatea bisericilor ce au supravieţuit vremurilor datează din această perioadă în care bizantini şi bulgarii au alternat dominaţia asupra oraşului. În perioada 990 - 1018, a fost sediul Patriarhiei Bulgariei. După această dată, oraşul a fost cucerit de bizantini, iar statutul său "retrogradat" la cel de Arhiepiscopie, ce ţinea direct de Constantinopol. Aici a fost înfiinţată în 886 de către Sfântul Clement, Şcoala Literară din Ohrid, una dintre primele instituţii de învăţământ superior din Europa. Împreuna cu Sfântul Naum, stabilit aici şapte ani mai târziu, Sfântul Clement din Ohrid (cum a rămas cunoscut în istorie) a elaborat alfabetul chirilic şi l-a popularizat prin Şcoala Literară în rândul slavilor creştinaţi. Cei doi, ambii discipoli ai Sfinţilor Chiril şi Metodiu, au înfiinţat aici două mănăstiri, Sfântul Pantelimon şi Sfântul Naum, ultima fiind considerată cea mai frumoasă lucrare de artă bizantină din sud-estul Europei.
Oraşul va cădea în mâinile otomanilor (1395 - 1912), aceştia transformând ca mai peste tot bisericile în moschei şi societatea în ansamblul ei într-una otomană. Spre deosebire de Skopje, astăzi influenţa celor peste 500 de ani de dominaţie turcească se resimte mult mai puţin în arhitectură şi în atmosfera oraşului per total. Totuşi, multe dintre clădirile civile din oraşul vechi îmbină stilurile otoman, cu cel macedonean şi al renaşterii bulgare de secol XIX. Odată cu destrămarea Iugoslaviei acum două decenii, Ohridul rămâne de departe cel mai valoros oraş al Macedoniei, iar industria turistică a ţării depinde imens de el.

1. BISERICA SFÂNTUL PANTELIMON

Prima locaţie pe care urma să o vizităm este Biserica Sfântul Pantelimon, poate unul dintre cele mai pline de istorie şi însemnătate locuri din întreaga lume slavă. Aici a fost fondată de către Sfântul Clement prima universitate din Europa şi tot aici alfabetul glagolitic elaborat de Sfinţii Chiril şi Metodiu a fost îmbunătăţit şi adus de către Sfinţii Clement şi Naum împreuna cu discipolii lor, la forma existentă astăzi - alfabetul chirilic. Pe aceste locuri se aflau atât biserica clădită de Sf. Clement cât şi Universitatea (Şcoala Literară din Ohrid). La venirea Sf. Clement doar micuţa capelă rotundă ce azi serveşte ca altar exista. Biserica a fost extinsă şi i s-a dat numele de Sfântul Pantelimon. După venirea turcilor, biserica a fost distrusă de către aceştia în timpul unei rebeliuni, mai târziu fiind ridicată o moschee în loc. Astăzi nu au mai rămas decât ruine. Biserica din imagine a fost ridicată după planurile vechii mănăstriri a lui Clement, dar reproducerea este posibil să nu fie foarte fidelă deoarece puţine informaţii au rămas despre prima mănăstire. Deşi foarte nouă (finalizată în 2002), acest veritabil monument neo-bizantin atrage foarte mulţi turişti şi credincioşi, mormântul Sfântului Clement fiind situat în interiorul noii bierici. Legenda spune că cel ce pune urechea pe mormânt încă îi mai poate auzi bătăile inimii sfântului. Am încercat şi eu, dar auzul nu este punctul meu forte:). Ca şi în cazul bisericii Sfântul Jovan Kaneo, şi de aici priveliştea este una absolut minunată. Mozaicurile descoperite în urma cercetărilor arheologice datează din secolul al V-lea.

2. CETATEA "REGELE SAMOIL"

Am ajuns la porţile cetăţii în prima zi de Ohrid, dar fiind cu rucsacii în spate şi dornici de a scăpa cât mai grabnic de povara lor, am amânat vizita pentru a doua zi. Proastă idee, a doua zi era luni, şi ca peste tot, lunea muzeele şi obiectivele turistice sunt închise. Sunt convins că imaginea oraşului şi a lacului din cel mai înalt punct de pe "hrid" (deal) ar fi fost una superbă, dar nu le poţi avea pe toate. Deşi poartă numele ţarului bulgar Samoil (976-1014), fortăreaţa a fost menţionată pentru prima dată documentar cu trei secole înainte de Hristos, ca fortăreaţă a oraşului Lychnidos. Zidurile foarte groase, lungi de circa 3 km şi turnurile de apărare, au făcut-o invincibilă, astfel încât nici Theodoric, regele ostrogoţilor (cel ce a semnat sfârşitul Imperiului Roman de Apus) nu a fost capabil să o cucerească. Dintre cele trei porţi de acces, una singură s-a păstrat până în zilele noastre. De aici, pe o potecă prin mijlocul pădurii, ajungem în circa cinci minute în faţa bisericii Jovan Kaneo, emblema Ohridului.

3. BISERICA SFÂNTUL JOVAN KANEO ŞI CARTIERUL KANEO


Iată-ne din nou în faţa minunatei biserici Jovan Kaneo. Deşi ploaia se înteţea iar vântul bătea de abia de mai ţineam echilibrul, nimeni nu s-a sinchisit de asta. Era prea frumos ca să laşi atâta lucru să strice măreţia momentului. Când a mai apărut şi curcubeul, era clar că acest loc fabulos încă ne rezerva surprize...
Despre biserică se presupune că a fost clădită spre sfârşitul celui de-al XIII-lea veac, dar atât arhitectul cât şi cel ce a pictat frescele interioare sunt necunoscuţi. Importanţa deosebită pe care o are construcţia provine din intersectarea stilurilor bizantin şi armenesc, acesta din urmă fiind evidenţiat de liniile în zig-zag pe care le putem admira pe acoperişul cupolei. Nu am găsit-o deschisă, dar am găsit câteva lucruri pe internet referitor la fresce şi anume că acestea s-au păstrat, dar într-o stare destul de precară ca urmare a abandonării şi ruinării parţiale a bisericii între secolele XVII ŞI XIX, ani de dominaţie otomană. Clopotniţa şi veranda, adăugate în secolul al XIX-lea au fost înlăturate în timpul restaurării din anii 60 tocmai pentru a-i reda forma iniţială. Cuvintele sunt prea puţine şi searbede (cel puţin ale mele) pentru a ridica în slăvi acest loc. Singurul mic regret este că nu prea am mai găsit deloc vegetaţie, mă gândesc că undeva în octombrie sau pe la mijlocul lui aprilie trebuie că este încă şi mai frumos. Am început să ne uităm în jur şi ne-am dat seama cât de puţine văzusem cu o seară înainte pe întuneric. De aici am făcut cea mai frumoasă poză (părere personală) asupra micuţului cătun pescăresc Kaneo. Câteva case se înghesuie între ţărmul abrupt, stâncos şi lac. Pare că nu mai ai loc să arunci nici măcar un ac, atât sunt de îmbulzite una într-alta şi atât de aproape de lac. Vara locul este supraaglomerat, atât de cei ce savurează o bere la terase cât şi de cealaltă categorie, a celor ce se luptă pentru un petic de plajă. Sunt străduţe pe care ţi-e şi jenă să mergi, pare că treci prin curţile oamenilor, deranjându-i de la treburile lor. Într-o afişare a balcanismului, fiecare îşi lasă barca pe unde are chef, câteva bărci fiind "parcate" în mijlocul străzii. Ciudat e că nu am văzut nici măcar un om prin Kaneo, e clar că nu locuiesc prea mulţi, dar nici măcar unul? Din cauza crizei de spaţiu, casele au etajele superioare ieşite în exterior, atrăgându-ne atenţia o casă cam părăginită al cărei etaj aproape că se lipea de dealul de vis a vis de alee. Ca un om care a locuit până acum în doar două oraşe, niciunul prea spectaculos (Băicoi şi Bucureşti), nu pot să nu mă întreb cam cum o fi să te trezeşti dimineaţa iar când te uiţi pe geam să vezi lacul Ohrid, cu munţii pe fundal şi biserica Jovan Kaneo pe dealul din apropiere? Evident că localnicii nu-şi mai dau seama de asta şi li se pare banal (cred) dar noi ăştia trăiţi prin urbe comuniste îi cam invidiem nevoie mare.