Ohridul turistic - partea secundă

4. BISERICA SFÂNTA SOFIA

Cea mai importantă (deoarece a fost sediul arhiepiscopilor din Ohrid) biserică ce a rămas în picioare este Biserica Sfânta Sofia. Absolut impunătoare, construită de către arhiepiscopul Lav în 1035, a fost cea de-a patra biserică construită în acest loc. Prima a fost o bazilică romană. Faţada cu cele două turnuri şi verandele au fost adăugate ulterior de către arhiepiscopul Grigore în 1317. Odată cu venirea turcilor, la fel ca şi "sora" mai mare de la Constantinopol, şi Sf. Sofia din Ohrid a fost transformată în moschee. Diferenţa dintre cele două este că odată cu revenirea Ohridului în 1912 sub dominaţie creştină, minaretul a fost înlăturat. Pictura este de-o valoare excepţională, chiar dacă în timpul otomanilor frescele au fost şterse. Cu ajutorul restaurării masive din anii 60, o parte din fresce au putut fi salvate, astăzi putând fi văzute de toţi cei ce trec pragul bisericii. Deasemenea frescele reprezintă cea mai mare colecţie de picturi bisericeşti din secolul al XI-lea existente în lume. Piaţa din faţa bisericii a fost odinioară locul forumului roman. Intrarea costă destul de puţin, parcă 100 de dinari, echivalentul a puţin peste 1,5 Euro, dar merită cu prisosinţă. Poze nu am dinăuntru, nu mai ţin minte dacă era fotografiatul interzis sau era vreo taxă foto nejustificat de mare. Vis a vis, sunt câteva case tipic macedonene foarte frumos restaurate, bineînţeles vopsite într-un alb strălucitor.

5. CASELE ROBEVCI ŞI URANIJA

Cum de s-a ajuns ca în Ohrid, atât de multe case să aibă aceeaşi particularitate, şi anume etajul superior mult ieşit în exterior faţă de cel precedent? Atunci când otomanii au cucerit oraşul, ei s-au stabilit în zona plată de pe malul lacului, partea deluroasă fiind dintotdeauna partea creştină a Ohridului - cele două "lumi" îşi aveau punctul de întâlnire în bazar. Confruntaţi cu creşterea populaţiei, dar şi cu interdicţia de a construi în afara zidurilor oraşului, creştinii au trebuit să inventeze un mod eficient de a construi în spaţiul îngust de care beneficiau. Aşa s-a ajuns la densitatea extraordinară de străduţe înguste, înghesuite, şi mai ales la această ingenioasă soluţie tehnică de câştigare a spaţiului - etajul ieşit spre exterior. În tot oraşul de sus au fost ridicate astfel de clădiri, cele mai reprezentative fiind cele două din imaginea de sus, casa Uranija şi casa familiei Robev, astăzi adăpostind muzee. În mod normal, deşi având aceeaşi tendiţă de care am vorbit, casele sunt ceva mai mici ca cele două actuale muzee, acestea având dimensiunile atât de mari datorită averilor familiilor cărora le aparţin. Nici în ele nu am avut timp să intru, am citit doar despre frumoasele privelişti asupra lacului de la etajele superioare.

6. FORTIFICAŢIILE

Ohridul a fost din cele mai vechi timpuri încercuit de ziduri de apărare, cetatea fiind doar încununarea lor. Deşi apărute cu mult înainte de Hristos, ceea ce a mai rămas astăzi din vechile ziduri datează din secolul al X-lea după Hristos, din perioada bulgaro-bizantină a oraşului. Dintre cele patru porţi de intrare în oraş, s-au mai păstrat doar două: Intrarea de sus (foto sus), din apropierea Amfiteatrului, păstrată în condiţii foarte bune datorită renovărilor din veacul al XVI-lea şi Intrarea de jos (foto jos) ce se găseşte în apropierea bazarului, pe strada comercială Tsar Samuil. Celelalte două, Intrarea din faţă şi Intrarea dinspre apă s-au pierdut în negura vremurilor. Intrarea de sus este principala poartă de acces spre Plaošnik (oraşul de sus) atât pentru autoturisme cât şi pentru pietoni.













7. BISERICA "ST. BOGORODICA PERIVLEPTA"

Lucrul care m-a impresionat cel mai tare la bisericile din Ohrid este diversitatea lor incredibilă în cadrul aceluiaşi stil arhitectural bine definit: cel bizantin. Deşi am văzut cel puţin opt biserici bizantine în Ohrid, pot spune că nu se aplică regula că dacă ai văzut una dintre ele îţi poţi face o idee despre toate. Dimpotrivă, fiecare este unică în felul ei, dar evident face parte din marea familie a clădirilor religioase bizantine. Aceasta e biserica ce ne-a atras de la bun început atenţia deoarece se vedea minunat de la balconul vilei noastre. Construită şi pictată în 1295, a fost ridicată de către comandantul militar Progon Zgur, rudă cu împăratul Andronicus al II-lea. Pictura este realizată de către doi tineri, iluştrii necunoscuţi la acea dată, Mihail and Eutychius, care odată cu trecerea vremii vor deveni printre cei mai cunoscuţi pictori de fresce din epoca medievală. Totodată cei doi sunt primii artişti bizantini care şi-au semnat lucrările. Biserica este foarte scundă, în formă de cruce, clădită din cărămidă şi travertin, un fel de marmură mată (în limbaj total neacademic). Efectul dat de această combinaţie este unul extraordinar, având un efect decorativ incredibil. Poate că în altă perioadă a anului curtea bisericii îi sporeşte pitorescul, cert e că pe final de noiembrie toată curtea era plină de noroi, de abia mai aveai pe unde să calci. Odată cu transformarea Sf. Sofia în moschee, această biserică a preluat atribuţiile de Arhiepiscopie. Ca peste tot în Ohrid, priveliştea de aici îţi taie răsuflarea, având de ales un cadru cu lacul sau unul cu Plaošnik dominat de cetate. După ce-am plecat de aici, ne-am luat repede bagajele, am mai făcut o ultimă poză de pe terasa vilei spre biserică şi am pornit-o cu o imensă părere de rău spre autogară, de aici spre Skopje, iar a doua zi urma să plecăm spre casă, cu un scurt popas de câteva ore în Sofia. Pe scurt, părăsind Ohridul simţi că părăseşti paradisul şi te reîntorci în lumea de jos. Eu personal aşa am trăit despărţirea de acest loc năucitor.

8. PARCUL AUTO:)

Oricât ai fi de interesat de natură, arhitectură, cultură, femei, bărbaţi sau orice altceva, este imposibil să nu remarci cam cum se prezintă autoturismele din oraşul vechi. Alăturarea dintre străduţele înguste şi pietruite şi rablele din anii 60-70 ce se găseau la fiecare colţ de stradă este una extrem de inspirată. Chiar pare că acolo e locul lor şi că orice maşină mai nouă de 20 de ani distruge peisajul precum un zgârie nor într-un cartier de vile. Poate că am exagerat cu pozatul vechiturilor:), dar farmecul şi liniştea pe care o inspira oraşul venea puţin şi din aceste maşini pe care nu aveai cum să te superi nici măcar dacă te călcau pe picior. Unele funcţionau, deşi la viteze demne de o trotinetă, altele erau prăfuite şi puteai să bagi mâna în foc că sfârşitul lumii le va prinde parcate în acelaşi loc. Pe lângă cunoscutele Lada, Volkswagen broscuţă, Moskvici şi Wartburg, o pasăre rară (dar nu şi în fostele ţări iugoslave) avea să mă încânte: celebra Zastava (sau Yugo), replica iugoslavă a Fiat-ului, mult mai nereuşită decât panaramele noastre de Dacii. A fost votată de către o emisiune specializată din S.U.A drept "cea mai proastă maşină a mileniului"...nu e puţin lucru deloc:). Şi că tot am vorbit de Yugo, am avut privilegiul să şi încercăm unul. În drum spre autogară am cerut nişte direcţii unui nene cu cămaşă şi pulover peste. Voiam să mergem pe jos, dar nu eram siguri în ce parte e. Nenea respectiv nu ne-a lăsat până nu am mers cu el, cred că a fost cel mai insistent om pe care l-am întâlnit. Era evident că voia să ne facă o favoare, îi tot dădea înainte cu "Ne pari" (adică fără bani), eu încercam să-i explic că e prea devreme şi o să putrezim în autogară, el nimic. A, am uitat să menţionez că nu ştia decât macedoneană. În cele din urmă ne-am înghesuit în Zastava lui, a dat muzica populară la maxim, de zdrăngăneau toate şuruburile "bătrânei doamne", a întors pe interzis, era să ne buşim, a început să-i dea cu "Pičku ti materne", a fost extrem de încântat că am râs, deci am priceput ce a zis. Am ajuns întregi la autogară, i-am dat în semn de prietenie o ciocolată cu rom (merita fără îndoială), ba în plus ne-a şi arătat o cârciumă de unde ne-am luat nişte beri - zona autogării este predominant musulmană, aşa că mai greu cu alcoolul. O experienţă foarte amuzantă, cu un pronunţat iz balcanic. La fel de balcanic a fost şi drumul spre Skopje, dar de data asta din cauza unui nene foarte certat cu apa, ce stătea fix pe scaunul din faţa mea. Am tot sperat că nu-l prinde Skopje, dar cum Kicevo, Gostivar şi Tetovo au trecut pe rând iar domnul nu dădea nici un semn de nelinişte (în schimb dădeam noi la cea mai mică mişcare pe care o făcea - parcă ar fi pus în mişcare un întreg angrenaj olfactiv diabolic), ne-am resemnat şi am considerat-o ca fiind parte din experienţa deosebită numită Macedonia.

9. ÎNCHEIERE

De final, o poză cu un personaj şi o întrebare interactivă la care aştept răspunsuri: ce meserie credeţi că avea individul din imagine?

a) fundaş central

b) paznic

c) greu de spus

d) primar

e) psihiatru

f) liber profesionist

g) cu totul alta

Ohridul turistic

(8:22 - cer variabil, mai mult noros:P)

Dacă în prima zi am frunzărit-o pe unde am văzut cu ochii, fără să ne propunem nimic turistic, doar plăcerea descoperirii şi explorării, în ultima noastră zi de Ohrid ne-am propus să facem şi puţin pe turiştii şi să vizităm cele patru mari biserici ortodoxe, fortăreaţa (Kale), casele tradiţionale Robevci şi Uranija şi din nou cartierul pescăresc Kaneo. Dar a existat o mică problemă şi anume vremea, care ne-a ţintuit în vilă preţ de vreo două ore. Sincer, nici unul dintre noi nu a prins vreodată o vreme atât de instabilă. Soare, nori de sfârşit de lume, ploaie, ploaie cu soare, vânt foarte puternic, un curcubeu, răcoare, cald...de fiecare dată când se schimba vremea era fascinant şi modul în care îşi schimbau culorile apele lacului. Pozele de mai jos sunt toate făcute de pe terasa vilei în care am stat într-un interval de circa două ore.

(9:41 - lacul e turcoaz)


(9:57 - plouă şi e întuneric)


(10:19 - plouă, dar a ieşit şi soarele)


(16:02 - o ultimă privire asupra lacului)


Ohridul este unul dintre cele mai vechi oraşe europene. Locuit încă din neolitic, va deveni în Antichitate Lychnidos - oraşul luminii. Singurul "obiectiv" rămas de atunci este Teatrul Antic (construit de greci şi nu de romani, deşi Ohridul a fost sub dominaţie romană mult mai multă vreme). Este cucerit de către bizantini în 785, apoi de către Primul Imperiu Bulgar în 867. Numele Ohrid va apărea pentru prima dată în 879 şi va fi derivat de la "na-hrid" (pe deal). Până la cucerirea sa de către Imperiul Otoman în 1395, oraşul va cunoaşte perioada sa de vârf din punct de vedere arhitectural, cultural şi artistic. Se spune că ajunsese să deţină 365 de biserici, câte una pentru fiecare zi a anului. Cvasimajoritatea bisericilor ce au supravieţuit vremurilor datează din această perioadă în care bizantini şi bulgarii au alternat dominaţia asupra oraşului. În perioada 990 - 1018, a fost sediul Patriarhiei Bulgariei. După această dată, oraşul a fost cucerit de bizantini, iar statutul său "retrogradat" la cel de Arhiepiscopie, ce ţinea direct de Constantinopol. Aici a fost înfiinţată în 886 de către Sfântul Clement, Şcoala Literară din Ohrid, una dintre primele instituţii de învăţământ superior din Europa. Împreuna cu Sfântul Naum, stabilit aici şapte ani mai târziu, Sfântul Clement din Ohrid (cum a rămas cunoscut în istorie) a elaborat alfabetul chirilic şi l-a popularizat prin Şcoala Literară în rândul slavilor creştinaţi. Cei doi, ambii discipoli ai Sfinţilor Chiril şi Metodiu, au înfiinţat aici două mănăstiri, Sfântul Pantelimon şi Sfântul Naum, ultima fiind considerată cea mai frumoasă lucrare de artă bizantină din sud-estul Europei.
Oraşul va cădea în mâinile otomanilor (1395 - 1912), aceştia transformând ca mai peste tot bisericile în moschei şi societatea în ansamblul ei într-una otomană. Spre deosebire de Skopje, astăzi influenţa celor peste 500 de ani de dominaţie turcească se resimte mult mai puţin în arhitectură şi în atmosfera oraşului per total. Totuşi, multe dintre clădirile civile din oraşul vechi îmbină stilurile otoman, cu cel macedonean şi al renaşterii bulgare de secol XIX. Odată cu destrămarea Iugoslaviei acum două decenii, Ohridul rămâne de departe cel mai valoros oraş al Macedoniei, iar industria turistică a ţării depinde imens de el.

1. BISERICA SFÂNTUL PANTELIMON

Prima locaţie pe care urma să o vizităm este Biserica Sfântul Pantelimon, poate unul dintre cele mai pline de istorie şi însemnătate locuri din întreaga lume slavă. Aici a fost fondată de către Sfântul Clement prima universitate din Europa şi tot aici alfabetul glagolitic elaborat de Sfinţii Chiril şi Metodiu a fost îmbunătăţit şi adus de către Sfinţii Clement şi Naum împreuna cu discipolii lor, la forma existentă astăzi - alfabetul chirilic. Pe aceste locuri se aflau atât biserica clădită de Sf. Clement cât şi Universitatea (Şcoala Literară din Ohrid). La venirea Sf. Clement doar micuţa capelă rotundă ce azi serveşte ca altar exista. Biserica a fost extinsă şi i s-a dat numele de Sfântul Pantelimon. După venirea turcilor, biserica a fost distrusă de către aceştia în timpul unei rebeliuni, mai târziu fiind ridicată o moschee în loc. Astăzi nu au mai rămas decât ruine. Biserica din imagine a fost ridicată după planurile vechii mănăstriri a lui Clement, dar reproducerea este posibil să nu fie foarte fidelă deoarece puţine informaţii au rămas despre prima mănăstire. Deşi foarte nouă (finalizată în 2002), acest veritabil monument neo-bizantin atrage foarte mulţi turişti şi credincioşi, mormântul Sfântului Clement fiind situat în interiorul noii bierici. Legenda spune că cel ce pune urechea pe mormânt încă îi mai poate auzi bătăile inimii sfântului. Am încercat şi eu, dar auzul nu este punctul meu forte:). Ca şi în cazul bisericii Sfântul Jovan Kaneo, şi de aici priveliştea este una absolut minunată. Mozaicurile descoperite în urma cercetărilor arheologice datează din secolul al V-lea.

2. CETATEA "REGELE SAMOIL"

Am ajuns la porţile cetăţii în prima zi de Ohrid, dar fiind cu rucsacii în spate şi dornici de a scăpa cât mai grabnic de povara lor, am amânat vizita pentru a doua zi. Proastă idee, a doua zi era luni, şi ca peste tot, lunea muzeele şi obiectivele turistice sunt închise. Sunt convins că imaginea oraşului şi a lacului din cel mai înalt punct de pe "hrid" (deal) ar fi fost una superbă, dar nu le poţi avea pe toate. Deşi poartă numele ţarului bulgar Samoil (976-1014), fortăreaţa a fost menţionată pentru prima dată documentar cu trei secole înainte de Hristos, ca fortăreaţă a oraşului Lychnidos. Zidurile foarte groase, lungi de circa 3 km şi turnurile de apărare, au făcut-o invincibilă, astfel încât nici Theodoric, regele ostrogoţilor (cel ce a semnat sfârşitul Imperiului Roman de Apus) nu a fost capabil să o cucerească. Dintre cele trei porţi de acces, una singură s-a păstrat până în zilele noastre. De aici, pe o potecă prin mijlocul pădurii, ajungem în circa cinci minute în faţa bisericii Jovan Kaneo, emblema Ohridului.

3. BISERICA SFÂNTUL JOVAN KANEO ŞI CARTIERUL KANEO


Iată-ne din nou în faţa minunatei biserici Jovan Kaneo. Deşi ploaia se înteţea iar vântul bătea de abia de mai ţineam echilibrul, nimeni nu s-a sinchisit de asta. Era prea frumos ca să laşi atâta lucru să strice măreţia momentului. Când a mai apărut şi curcubeul, era clar că acest loc fabulos încă ne rezerva surprize...
Despre biserică se presupune că a fost clădită spre sfârşitul celui de-al XIII-lea veac, dar atât arhitectul cât şi cel ce a pictat frescele interioare sunt necunoscuţi. Importanţa deosebită pe care o are construcţia provine din intersectarea stilurilor bizantin şi armenesc, acesta din urmă fiind evidenţiat de liniile în zig-zag pe care le putem admira pe acoperişul cupolei. Nu am găsit-o deschisă, dar am găsit câteva lucruri pe internet referitor la fresce şi anume că acestea s-au păstrat, dar într-o stare destul de precară ca urmare a abandonării şi ruinării parţiale a bisericii între secolele XVII ŞI XIX, ani de dominaţie otomană. Clopotniţa şi veranda, adăugate în secolul al XIX-lea au fost înlăturate în timpul restaurării din anii 60 tocmai pentru a-i reda forma iniţială. Cuvintele sunt prea puţine şi searbede (cel puţin ale mele) pentru a ridica în slăvi acest loc. Singurul mic regret este că nu prea am mai găsit deloc vegetaţie, mă gândesc că undeva în octombrie sau pe la mijlocul lui aprilie trebuie că este încă şi mai frumos. Am început să ne uităm în jur şi ne-am dat seama cât de puţine văzusem cu o seară înainte pe întuneric. De aici am făcut cea mai frumoasă poză (părere personală) asupra micuţului cătun pescăresc Kaneo. Câteva case se înghesuie între ţărmul abrupt, stâncos şi lac. Pare că nu mai ai loc să arunci nici măcar un ac, atât sunt de îmbulzite una într-alta şi atât de aproape de lac. Vara locul este supraaglomerat, atât de cei ce savurează o bere la terase cât şi de cealaltă categorie, a celor ce se luptă pentru un petic de plajă. Sunt străduţe pe care ţi-e şi jenă să mergi, pare că treci prin curţile oamenilor, deranjându-i de la treburile lor. Într-o afişare a balcanismului, fiecare îşi lasă barca pe unde are chef, câteva bărci fiind "parcate" în mijlocul străzii. Ciudat e că nu am văzut nici măcar un om prin Kaneo, e clar că nu locuiesc prea mulţi, dar nici măcar unul? Din cauza crizei de spaţiu, casele au etajele superioare ieşite în exterior, atrăgându-ne atenţia o casă cam părăginită al cărei etaj aproape că se lipea de dealul de vis a vis de alee. Ca un om care a locuit până acum în doar două oraşe, niciunul prea spectaculos (Băicoi şi Bucureşti), nu pot să nu mă întreb cam cum o fi să te trezeşti dimineaţa iar când te uiţi pe geam să vezi lacul Ohrid, cu munţii pe fundal şi biserica Jovan Kaneo pe dealul din apropiere? Evident că localnicii nu-şi mai dau seama de asta şi li se pare banal (cred) dar noi ăştia trăiţi prin urbe comuniste îi cam invidiem nevoie mare.

Ohrid, bijuteria coroanei

Din prima secundă în care am ajuns în Ohrid, deşi cărând în cârcă un ditamai rucsacul şi rătăcind preţ de-un ceas pe dealul din preajma cetăţii, am realizat că sunt un norocos. Am simţit în Ohrid mai mult ca oriunde altundeva că mă aflu într-un loc binecuvântat. Peisajul, luciul apelor lacului Ohrid, mileniile de istorie din spatele uliţelor pietruite şi a teatrului antic, suflul divin pe care îl transmit bisericile atât de vechi şi frumoase, până şi modul în care strălucesc acoperişurile ude în bătaia ultimelor raze ale soarelui, toate converg către ideea că această aşezare numită în antichitate Lychnidos (oraşul luminii) este un loc către care divinitatea şi-a întors faţa. Iar atunci când pe înserat după o zi obositoare ajungi în faţa uluitoarei biserici Jovan Kaneo, în spatele căreia se aud valurile lacului ciocnindu-se de stânci, simţi că nimeni şi nimic nu-ţi va mai putea răpi vreodată acest moment de revelaţie. Dacă ar trebui să caracterizez Ohridul într-un cuvânt, l-aş numi o "bijuterie". Macedonenii trebuie că sunt foarte mândri că într-o ţară aşa mică ca a lor se găseşte o asemenea minunăţie a lumii întregi. Cred că aici am înţeles sensul din spatele sintagmei "Patrimoniu Universal". Fiecare suflet al acestei planete trebuie să se bucure în aceeaşi măsură de anumite locuri ce transcend ideea de stat, ţară, naţionalitate. Pur şi simplu pentru că sunt unice şi trebuie privite ca daruri ce aparţin fiecăruia dintre noi, indiferent dacă suntem kirghizi sau malgaşi. Iar Ohridul cu siguranţă este unul dintre cadourile foarte frumoase primite de noi toţi de undeva, de sus.


După ce am coborât din autobuz undeva în afara oraşului vechi, pe o "arteră" înţesată de blocuri, am hotărât să căutăm Teatrul Antic, în apropierea căruia ştiam că aveam rezervare la hostel. Zis şi făcut...cetatea impunătoare ce domină oraşul urma să ne fie punct de reper. Am întrebat câţiva cetăţeni pe unde e "Amfiteater", toţi încercau să ne ajute, dar ce te faci că nu prea aveau note de trecere la limbi străine. Au tot dat din mâini până ne-am rătăcit de-a binelea, am ajuns la malul lacului, dar nici urmă de potecă. Soluţia avea să vină de la sine: urcăm până la cetate şi de acolo trebuie să ne orientăm cumva. Eram lac de transpiraţie, nemulţumirea plutea în aer, până la cetate mai era...am mai tras câteva poze, cu geaca într-o mână şi plasa cu merinde în cealaltă şi după încă ceva vreme de mers prin pădure (de parcă plecasem după ciuperci, nu în străinătăte), am reuşit cumva să ajungem în apropierea teatrului. Cu greu ne-am prins pe ce stradă era hostelul, faza tare e că trebuia să ajungem la nr 11 şi noi nu găseam decât numerele pare (în locul numerelor impare era amfiteatrul:P). În cele din urmă, ne-a arătat un nene o direcţie plauzibilă care s-a dovedit a fi cea corectă. Vila Ohrid, căci aici am poposit arăta impecabil, cu privelişte asupra lacului şi oraşului vechi (în care ne şi aflam, dealtfel), foarte curată şi spaţioasă, toate astea pentru doar 7.65 euro de persoană. Ulterior gazda, o doamnă foarte politicoasă şi săritoare, ne-a întrebat dacă ni se pare prea mult...şi chiar nu glumea, vorbea foarte serios. Am scăpat de povara rucsacilor şi dă-i fuga în oraş, să prindem măcar trei ore de lumină pe ziua de azi...mare mârşăvie cu fusul ăsta orar, la patru juma să fie întuneric beznă.


Planul a fost să ne pierdem la întâmplare printre străduţe, să o luăm fix pe unde ni se pare că arată mai bine fără a urmări ceva anume, doar bucuria de a te învârti fără nici o oprelişte prin acest oraş-muzeu. Obiectivele pe care nu voiam să le ratăm urma să le bifăm a doua zi. Ideea a fost cum nu se poate mai bună, am descoperit o grămadă de locşoare minunate pitite prin păienjenişul imposibil de desluşit al străzilor în miniatură. Influenţele mediteraneene se simt, temperatura este foarte plăcută pentru sfârşitul lui noiembrie, unii copaci mai sunt verzi, mai mult vedem chiar şi un palmier în curtea unui creştin (sau musulman). Ne iese în cale o biserică foarte mică şi veche, din păcate am uitat cum se numeşte. Pe lângă frescele foarte vechi şi interiorul simplu dar impresionant, ne uimeşte modul în care biserica erupe din rămăşiţele zidurilor vechii cetăţi. Oraşul a fost gândit în aşa fel încât chiar dacă este în pantă, iar străduţele sunt foarte înguste, priveliştea asupra lacului să nu fie obstrucţionată de alte clădiri. Astfel, aproape din orice punct al Ohridului vechi este vizibil lacul, iar în depărtări, munţii încărunţiţi. Pentru amatorii de poze, locul în sine este o binecuvântare... de cum am ajuns mi-am dat seama că iar o să "sar calul" şi o să mă întorc acasă cu o tonă de poze, dar pur şi simplu nu ai cum să te abţii. În puţine locuri cultura, istoria, arta şi natura se îmbină atât de armonios ca în vechiul Lychnidos.


De oriunde ai coborî din oraşul vechi de sus (Plaosnik) şi pe oricâte străduţe ai rătăci vei ajunge negreşit pe strada principală pietonală din Ohrid, Tsar Samoil. Este strada comercială a oraşului, ale căror prăvăli erau odinioară umbrite de viţa de vie. Este locul perfect pentru a vă cumpăra un suvenir, a face orice fel de cumpărături sau a degusta prăjituri dintre cele mai bune. Extrem de aglomerată în timpul sezonului, la sfârşitul lui noiembrie artera comercială era destul de lejeră, cu foarte puţini turişti. La capătul dinspre oraşul nou se află o piaţă dominată de un copac (nu ştiu ce marcă) despre care se spune că are o mie de ani, şi judecând după dimensiunile sale este foarte posibil să fie întocmai. În cealaltă direcţie, lacul, faleza şi portul oferă nişte privelişti de excepţie la ceas de seară. Deasemenea, Tsar Samoil, cunoscută şi ca "bazarul din Ohrid" este strada care de secole împarte oraşul între creştini şi musulmani. Personal am preferat liniştea şi priveliştile mirifice din oraşul de sus, dar pentru cumpărături şi restaurante, bazarul este locul cu cea mai variată ofertă.


Ca de obicei, căutarea locului ideal pentru a mânca se dovedeşte dificilă. Iniţial am intrat într-un restaurant care era gol puşcă (adică eram numai noi), unde nici preţurile nu erau printre cele mai mici. Citisem încă de acasă că, indiferent de sezon, Ohrid-ul este mai scump decât Skopje, dar am zis să mai prospectăm piaţa. Tot cercetând, am dat peste acest chioşc (foto) tipic balcanic, unde printre "bogăţia" de produse găsim şi chipsurile Chipsy...
Într-un final găsim un restaurant, Antique, nu mai ştiu ce-am mâncat dar ştiu că era bun şi la un preţ accesibil, iar decorul unul foarte reuşit. Nu prea mă pricep la mâncare, ştiu doar că în Macedonia se poate mânca relativ bine şi ieftin, dar fără a găsi varietatea de mâncăruri din Belgrad sau Sarajevo spre exemplu (ca să ne raportăm la locuri din fostele oraşe surori). N-am zăbovit prea mult, ca de obicei aveam lupta noastră personală cu lumina şi cu afurisitul de fus orar, mai aveam doar vreo oră de lumină şi nădăjduiam că vom prinde câteva cadre cu lacul pe înserat.


Una dintre cele mai fermecătoare străduţe din oraşul vechi este cea din imagine, străjuită de două biserici mici, dar extrem de cochete, ridicate din piatră. Zidurile sunt foarte atent renovate, respectându-se cu stricteţe specificul zonei. Bisericile se numesc (pentru cei curioşi) St.Nikola Bolnički şi St.Bogorodica Bolnička, ambele sunt construite în secolul al XIV-lea. După venirea turcilor, ele şi-au pierdut funcţiunea de lăcaşuri de cult, devenind spitale. Bolnica se traduce prin spital, de unde şi numele lor. Nu ştiu dacă există vreo legătură între cuvântul "boală" şi acest "bolnica", e probabil să fie, ca multe alte cuvinte româneşti ce se aseamănă cu cele din limbile slavone. În plan îndepărtat, putem admira una dintre cele mai bine păstate case tradiţionale din această zonă, caracteristicile ce le definesc fiind parterul din piatră, etajul din lemn ieşit în exterior faţă de nivelul inferior şi culoarea albă a caselor ce atrage soarele atât de darnic cu această aşezare. Din cauza lipsei de spaţiu datorată dimensiunilor foarte mici ale străzilor, în Ohrid fiecare locşor cât de mic, trebuie valorificat. După acest raţionament au fost construite etajele ieşite în exterior ale caselor vechi. Spre deosebire de alte localităţi macedonene, caselor de aici le lipsesc curţile dinspre stradă tot din lipsă de spaţiu acută.
Între timp a început să picure, cerul s-a întunecat brusc, devenind sinistru. Un motiv în plus pentru a desluşi drumul spre port şi a admira munţii şi oraşul vechi în această ambianţă de "sfârşit de lume".


Nu vă imaginaţi portul din Ohrid precum Şantierul Naval din Constanţa sau asemenea portului Pireu spre exemplu unde acostează zilnic o grămadă de mastodonţi, care mai de care mai ruginiţi sau dimpotrivă mai luxoşi. Aici nu veţi vedea vapoare cât un bloc cu 15 etaje capabile să primească mii de pasageri. Portul este foarte mic şi cochet, la fel şi cele câteva vase de agrement rezemate de docuri. Ce face din port un loc demn de a fi vizitat este panorama pe care o oferă asupra oraşului de sus (Plaošnik) deasupra căruia veghează vechea cetate. Deasemenea este un loc numai bun pentru o plimbare la apus, braţ la braţ cu cineva sau doar pentru a-ţi ordona gândurile la lumina ultimelor raze de soare ale zilei.Pentru iubitorii de fotografie, este un loc "periculos", poţi pierde multă vreme cu pozele, mai ales dacă ai norocul de a prinde o zi şi un asfinţit ca cele pe care le-am prins noi.


Cum deja era noapte şi se apropia fatidica oră 7 (după care nici un strop de băutură alcoolică nu mai putea fi cumpărat), am mers la magazinul din cartier, aflat la doi paşi de teatrul antic şi ne-am aprovizionat cu nişte doze de "Skopsko". Unde să mergem să le bem? Evident undeva în aer liber, să fie şi o privelişte frumoasă şi multă linişte. Păi hai să mergem până la Biserica Jovan Kaneo (văzusem nişte poze pe noapte mirifice) şi de acolo om vedea.


Din toată Macedonia, aici îmi doream cel mai tare să ajung. Motivul ţine probabil de nenumăratele poze pe care le-am văzut cu Jovan Kaneo, ziua, noaptea, pe soare, ploaie, nor sau la apus. De la Teatrul Antic, o străduţă pietruită (ca toate cele din oraşul vechi) ne conduce spre biserică printr-un decor paradisiac, cu lacul în stânga şi căsuţe înghesuite, ce în ultima parte a drumului lasă loc unui deal, în dreapta. O linişte mormântală, nici ţipenie de om pe stradă, doar valurile ce se sparg de malul stâncos se aud pe fundal. În depărtare, pe buza unei stânci înălţate deasupra lacului se găseşte de mai bine de 750 de ani Biserica Jovan Kaneo, unul dintre cele mai frumoase exemple de artă bizantină din Europa.
E genul de loc care te ţine pe loc ca un magnet. Admiri şi nu poţi să nu te gândeşti ce bine ar fi ca timpul să stea în loc pentru o vreme. Locul este divin, poziţionarea bisericii deasemenea. Dimensiunile sale sunt destul de mici, dar frumuseţea ei este de nepovestit. Din păcate nu am cunoştinţe prea temeinice de arhitectură pentru a putea explica mai multe. Prefer să las pozele să vorbească. Ceea ce pot spune sigur este că s-a pus multă credinţă şi pasiune în construcţia sa, altfel nu văd cum frumuseţea ei ar fi străbătut secolele.


Ne-am rupt cu greu de priveliştea perfectă şi am coborât pe nişte scări întortocheate în Kaneo, după părerea mea, cel mai fascinant loc din Ohrid, ce pe vremuri a fost un cartier sărac în care abia îşi duceau zilele pescarii de aici. În episodul viitor, o să pun pozele făcute ziua, se va vedea mult mai bine cât de frumos este. Ne-am aşezat direct pe plajă (cu pietre, nu cu nisip), printre bărcile parcate ale "băştinaşilor", am desfăcut berile şi le-am savurat într-un decor magnific. Kaneo este practic izolat de restul oraşului datorită falezei foarte stâncoase şi abrupte ce le desparte. Valurile se înteţeau, lacul era din ce în ce mai agitat şi cu toate astea, deşi eram în ultimele zile ale lui noiembrie stăteam în tricou. Am pălăvrăgit preţ de vreo oră, după care am plecat, promiţând că ne vom face timp şi a doua zi să venim aici pe lumină. Şi nu am regretat deloc...