Sunt locuri şi momente în care timpul se opreşte în loc. La începutul lunii august a anului trecut ceasul a stat. Am găsit Ceahlăul ca pe un loc mirific, un loc pe care îl voi purta în suflet totdeauna. Departe de lume, de casă, de tot...dar atât de aproape de cer şi de paradisul mult visat. (Ceahlău, România, august 2010)
Sarajevo - oraşul fără pereche
Se afișează postările cu eticheta vara. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta vara. Afișați toate postările
vineri, 3 iunie 2011
Poza zilei - episodul 16
Sunt locuri şi momente în care timpul se opreşte în loc. La începutul lunii august a anului trecut ceasul a stat. Am găsit Ceahlăul ca pe un loc mirific, un loc pe care îl voi purta în suflet totdeauna. Departe de lume, de casă, de tot...dar atât de aproape de cer şi de paradisul mult visat. (Ceahlău, România, august 2010)
luni, 21 februarie 2011
Noapte albă la Novi Sad
Recunosc că am aterizat în Novi Sad cam cu temele nefăcute. A fost o hotărâre destul de "în scurt" de a merge în vecini câteva zile, aşa că în afară de cetatea Petrovaradin, de faptul că e capitala Vojvodinei şi de cele trei poduri bombardate de NATO în 1999, nu prea aveam habar care e treaba prin Novi Sad. Am avut surpriza să găsesc un oraş foarte frumos, surprinzător de occidental şi cosmopolit, cu o viaţă de noapte extraordinară (nu prea am idee viaţa de zi cum e că am stat aici doar o noapte). Nu mai vorbesc de faptul că n-ai fi zis niciodată că acum zece ani aici era iadul pe pământ, n-am văzut nici o urmă a bombardamentelor, clădiri picate sau mai ştiu eu ce. Poate atmosfera mi-a plăcut atât de tare şi pentru că am ajuns în mijlocul Exit festului, iar în oraş erau peste 150.000 de tineri din toată Europa. Colegii de drumeţie au fost la concert, dar cum eu nu prea aveam habar cine şi ce urma să cânte, am preferat să-mi fac de cap prin oraş toată noaptea de unul singur.
Novi Sad-ul este al doilea oraş ca importanţă şi mărime al Serbiei, după Belgrad. După cum se ştie, toate cele trei poduri peste Dunăre au fost distruse în 1999 de Nato, în timpul bombardamentelor asupra Iugoslaviei. Abia ajungând aici realizezi ce importanţă imensă au aceste poduri: oraşul este "rupt" în două de către Dunăre, cu Novi Sad-ul propriu zis (Grad Novi Sad) de o parte şi cu alte două mari cartiere de cealaltă parte, Sremska Kamenica şi Petrovaradin, unde se găseşte şi cunoscuta cetate. În cele câteva luni de coşmar din timpul asaltului Nato, rafinăriile oraşului au fost bombardate zilnic, la fel releele de telecomunicaţii, drumurile şi podurile. Mulţi locuitori au fost afectaţi de poluarea provenită din explozia rafinăriilor şi din deversarea reziduurilor în Dunăre. Apa potabilă şi electricitatea au dispărut pentru lungă vreme din vocabularul rezidenţilor de aici. Cu sprijin extern, în 2005 toate cele trei poduri au fost reconstruite. Astăzi oraşul arată de parcă ar fi fost punctul central al mişcării hippie şi nicidecum teatru de război mai bine de trei luni. Nici măcar o negreală pe un zid n-am văzut, poate şi din cauză că era noapte, că era băutura ieftină, nu ştiu:).
Am alergat puţin sperând să mai prind măcar o jumate de oră de lumină în oraşul vechi, dar am ajuns fix când se aprindeau toate luminile în oraş, aşa că am fost nevoit să fac toate pozele pe noapte cu un aparat destul de rudimentar care nu prea era obişnuit cu astfel de provocări. Totuşi am reuşit să prind apusul de mai sus de pe podul principal ce traversează Dunărea, iar dacă vă chiorâţi puţin, o să vedeţi undeva în stânga şi turla catedralei din centrul oraşului. Novi Sad-ul este surprinzător (la prima vedere, cel puţin) de occidental pentru un oraş sârbesc. Serbia te duce cu gândul la Kusturica, Bregovic, la tot ce ţine de Balcani. Numai că aici lucrurile stau puţin altfel, comparativ cu Timişoara la noi, spre exemplu. Oraşul a apărut pe harta Europei undeva la sfârşitul secolului al XVII-lea, ca urmare a imposibilităţii populaţiei ortodoxe de a se stabili peste Dunăre, în Petrovaradin. În acea perioadă Vojvodina era integrată în Imperiul Habsburgic. Aşa că sârbii, majoritari, şi-au construit un nou oraş pe celălalt mal al Dunării, oraş ce va deveni Novi Sad-ul de astăzi.
Din punct de vedere etnic (şi religios), Novi Sad-ul este un exemplu de mozaic din care aproape că nu mai poţi pricepe nimic. Primul lucru şocant pe care l-am aflat despre oraş e că are şase limbi oficiale! Printre ele, şi româna. Celelalte sunt sârba, maghiara, ruteana, slovaca şi croata. Deşi sârbii sunt majoritari, nenumărate alte naţii au convieţuit pe aceste meleaguri de mai bine de două sute de ani. Înainte de cel de-al doilea război mondial, Novi Sad-ul adăpostea şi o mare comunitate evreiască, care a cam dispărut în anii 40. Intuiţi prea bine cum... Deşi iniţial sârbii reprezentau majoritatea, după Revoluţia de la 1848, situaţia s-a schimbat dramatic aşa încât, conform recensământului din 1910, maghiarii ajunseseră să depăşească etnicii sârbi. Odată cu alipirea Vojvodinei la noul regat al Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor în 1918, componenţa etnică s-a schimbat încă o dată, acum în favoarea sârbilor.
Dacă tot suntem la capitolul biserici, cea din imagine este simbolul oraşului şi totodată cea mai impunătoare biserică de aici. Cunoscută localnicilor drept "Catedrala Catolică", a fost inaugurată în 1894 şi ridicată pe locul unei vechi biserici romano-catolice, distruse în timpul revoluţiei de la 1848. E cu adevărat impunătoare, iar turnul ei, cel mai înalt din Vojvodina se vede cam din orice punct al oraşului, mie mi-a folosit foarte mult ca punct de reper în peregrinările nocturne. Zona din apropierea ei constituie centrul oraşului, unul tipic central- european, cu construcţii foarte frumoase şi bine întreţinute, majoritatea ridicate în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Mergând fără adresă, am ieşit puţin din zona pietonală şi am ajuns fără să am idee cum în faţa sinagogii.
După ce m-am învârtit ca un titirez prin centru, am considerat că a venit vremea să încerc şi din produsele bahice ale acestui atât de primitor oraş. Problema era că noi eram cazaţi în Belgrad, eram rupţi de oboseală după o noapte în care orbecăisem pe şoselele desfundate ale patriei, şi după un somn nu foarte odihnitor la hostel. Aşa că din cauza oboselii, aveam o stare foarte plăcută, în plus mai eram şi liber printr-un oraş atât de frumos, terminasem şi sesiunea:), numai de bine. Am luat loc la o terasă, am comandat câteva beri şi am început să privesc lumea. Cred că am făcut asta mai bine de o oră, fără să ştiu când a trecut timpul.
Pe zidul de care eram rezemat am văzut nişte inscripţii, dar chiar nu m-a tăiat capul de la început să văd ce scrie. Evident, cum de nu mă gândisem, poate era de la alcool...normal că trebuia să fie ceva cu iz naţionalist, doar suntem în Serbia, ce mama măsii. Eh, se putea şi mai rău decât aceste subtile săgeţi religioase la adresa croaţilor, bosniacilor şi albanezilor. Belgradul e tot împânzit de inscripţii cu "Kosovo je Srbija". Dar să nu politizăm că nu ăsta e scopul, mai ales aici. M-am ridicat, din nou cu multă greutate şi m-am hotărât să mă duc la maşină (aveam cheile:P) să mă "întind" puţin.
Cam asta a fost aventura de o noapte în Novi Sad, un loc pe care l-aş mai vizita oricând cu cea mai mare plăcere, mai ales că nu am apucat să-l văd pe zi şi că am ratat cetatea Petrovaradin. Ca şi atmosferă, mi s-a părut cel mai viu oraş pe care l-am vizitat până acum. Doviđenja Novi Sad!
Etichete:
arhitectura,
aventura,
balcani,
cetate,
europa,
multiculturalitate,
nato,
novi sad,
oras,
petrovaradin,
serbia,
vara,
vojvodina
miercuri, 16 februarie 2011
Trei ore la Český Krumlov
Acum mai bine de opt ani mi-a căzut în mână un pliant cu Praga şi cu câteva excursii opţionale prin ţară. Mi-a atras imediat atenţia o poză făcută din acelaşi loc cu cea de mai sus. Nu auzisem în viaţa mea de Český Krumlov dar de-atunci am tot sperat să pot face şi eu o poză ca cea din pliant. Până la urmă am ajuns aici în vara lui 2009. Eram la Salzburg cu ai mei şi voiam să facem o excursie de o zi pe undeva. Brusc s-a aprins un led şi mi-am dat seama că până la Krumlov sunt cam 200 de kilometri. Din fericire am avut putere de convingere şi a doua zi am pornit-o spre Sighişoara Boemiei, Český Krumlov.
Český Krumlov este genul de orăşel încântător, relaxant, numai bun pentru a fi luat la pas şi admirat de turişti din toată lumea. Centrul vechi care de fapt reprezintă esenţa aşezării este situat de o parte şi de cealaltă a Vltavei. Dacă vreţi să luaţi Vltava ca şi punct de reper pentru a nu vă pierde prin labirintul vechilor străduţe medievale, gândiţi-vă de două ori. Râul este foarte "nehotărât", coteşte prin tot centrul vechi astfel încât niciodată nu ştii de fapt de ce parte a malului te afli. Pentru mai multă adrenalină, puteţi încerca şi o scurtă cursă de rafting, sunt mai multe puncte din care se pot închiria bărci şi echipament.
Astăzi aşezarea de doar 14.000 de suflete este undeva în topul turismului ceh. Tot centrul vechi este minunat întreţinut, restaurat în cele mai mici detalii, casele sunt vopsite în culori vesele. Uliţele pietruite păstrează atmosfera de vechi târg medieval. Nenumărate restaurante, hoteluri, terase şi magazine de suveniruri îşi aşteaptă clienţii. Este un exemplu numai bun de luat pentru a înţelege ce trebuie făcut pentru a revitaliza turismul miorotic. În sezon, adică în zilele de vară, turiştii sunt constant în număr mai mare decât localnicii. Piaţa centrală a oraşului (foto) aduce mai degrabă prin arhitectura sa cu cea a unui oraş din nordul Europei. Český Krumlov te îndeamnă atât la leneveală, pe una din nenumăratele terase umbroase de pe malul Vltavei cât şi la "acţiune", fie o cursă de rafting sau o tură cu bicicleta pe dealurile din jurul oraşului, fie descoperirea deosebitului patrimoniu cultural al micuţei urbe boeme. Deci, un loc pentru toate gusturile.
De îndată ce ajungi în centru, două bijuterii arhitecturale îţi vor tăia răsuflarea din prima secundă: Castelul Krumlov (foto), al doilea mare castel al ţării după celebrul Hradčany din Praga şi catedrala Sfântul Vitus (Kostel st. Vitus). Cei doi coloşi (comparativ cu restul clădirilor din oraş) sunt situaţi de o parte şi de cealaltă a Vltavei, fiecare părând a contrabalansa greutatea celuilalt ca într-o balanţă. Încă din evul mediu, castelul simbolizează puterea conducătoare a ţării, în timp ce catedrala personifică apropierea celor mulţi de valorile catolicismului (astăzi nu prea mai e valabil, având în vedere numărul foarte mare de cehi autodeclaraţi atei). Distanţele prin oraşul vechi sunt destul de mici, putând fi străbătut la pas lejer într-o oră. Indicat ar fi dacă veniţi cu maşina personală să o parcaţi undeva în afara centrului şi de-acolo să porniţi la o plimbare pe jos, pare cea mai bună modalitate de a te bucura de fiecare colţişor al acestei urbe medievale.
Undeva la periferia centrului, am coborât nişte scări şi am descoperit o zonă foarte retrasă fix pe malul apei. Parcă cotlonul ăsta fusese uitat de toată lumea şi lăsat intenţionat în paragină pentru a putea aprecia prin comparaţie restul clădirilor impecabil întreţinute. Mi-a plăcut la nebunie aici pentru că nu era nici picior de turist (trebuie să spun că fiind mijlocul lui iulie te cam călcai pe picioare cu bătrâneii de peste ocean), iar geamurile sparte ale căsuţei din imagine şi bărcile vechi abandonate dezordonat într-un colţ te duceau cu gândul mai degrabă la Balcani decât la Boemia (da, ştiu, fiecare cu obsesia lui, eu o am pe asta cu Balcanii). Aş putea începe o discuţie lungă, deşi nu îi e locul aici, despre perfecţiunea de sorginte german.
Deşi pare un loc în care problemele nu se pot lipi de oameni, exact opusul unei Copşa Mică spre exemplu unde pare că s-au abătut toţi norii negrii (de fum) ai umanităţii, lucrurile în Český Krumlov n-au fost dintotdeauna atât de roz. Nucleul oraşului şi castelul au apărut la sfârşitul secolului ai XIII-lea. În următoarele trei secole, târgul medieval s-a dezvoltat în jurul castelului Krumlov, apărând majoritatea monumentelor arhitecturale pe care le vedem astăzi în centru.
Cum nici de această dată timpul nu era aliatul nostru, am hotărât să rezervăm timp şi pentru o vizită la castel, măcar pentru a putea vedea oraşul şi împrejurimile din turn, cel mai înalt punct de observaţie din centrul vechi. Văzusem de la bun început dimensiunile mari ale castelului (exagerate chiar având în vedere că totuşi ne aflăm într-un oraş foarte mic), dar nu mi-am închipuit să fie chiar aşa de mare! Pe lângă turnul castelului (vopsit în roz), ar mai fi de vizitat superbele grădini, curţile interioare ale castelului, castelul "himself" şi teatrul baroc, un monument unic în întreaga lume lăsat moştenire umanităţii de familia Schwartzenberg.
Castelul, datorită dimensiunilor sale foarte mari, posedă un labirint de curţi interioare, cinci la număr, fiecare din ele oferind o perspectivă diferită asupra zidurilor masive şi a oraşului de pe malul celălalt al Vltavei. Particularitatea deosebită a lor constă în faptul că zidurile interioare ale castelului ce le împrejmuiesc sunt toate pictate. Picturile din curţile a III-a şi a IV-a le-am găsit ca fiind cele mai atractive din tot acest complex. Au fost desăvârşite undeva spre finele veacului al XVI-lea, în stil renascentist.
Ultimul popas înainte de plecarea înapoi spre Salzburg l-am făcut în imensele grădini ce aparţin castelului. Nu pot spune că sunt comparabile cu cele de la Versailles sau Schonbrunn, dar sunt în orice caz surprinzător de frumoase. Există din secolul al XVII-lea, îmbinând stilurile baroc (iniţial) apoi rococo cu cel clasicist. Sunt înconjurate de un zid ce le desparte de curţile castelului. O opţiune foarte potrivită de a încheia vizita imensului castel într-un mod relaxant.
Opinia mea este că tot cei ce ajung la Praga sau în partea de nord a Austriei, fie Viena, Linz sau Salzburg, ar trebui să îşi bifeze în agenda de călătorii şi această mică dar admirabilă locaţie. Český Krumlov se află cam la douăzeci de kilometri de graniţa cu Austria, nu trebuie nici să cumpăraţi vignetă pentru Cehia (pentru că nu intraţi pe autostradă), dar nu uitaţi să schimbaţi euro în coroane ceheşti. Sunt o grămadă de pensiuni, hoteluri şi hosteluri în oraş aşa că nu ar trebui să fie o problemă cazarea. În special vara, la castel se organizează mai multe festivale de muzică, de teatru şi expoziţii artistice.
Etichete:
arhitectura,
boemia,
castel,
cehia,
cesky krumlov,
cetate,
europa,
gotic,
vara,
vltava
joi, 6 ianuarie 2011
Bucureştii prin ochii unui provincial
De aproape patru ani fac poze prin Bucureşti, indiferent de anotimp şi de vremea de afară. Mă ambiţionează şi mai tare când aud atâta lume care susţine că nu ai ce vedea în Bucureşti. Încă nu ştiu dacă e un oraş frumos sau urât, vesel sau trist. Ştiu doar că mă leagă de el un fir invizibil pe care se înşiră o sumedenie de amintiri şi clipe trăite, de la cele mai înălţătoare până la cele mai greu de suportat. Fiecare poză e importantă pentru mine (fără a fi un clişeu) pentru că este făcută undeva şi cândva. Fiecare imagine reprezintă totodată un loc şi o perioadă. Am mii de poze şi n-o să fie deloc uşor să mă opresc doar asupra unei mici părţi dintre ele. Nu-mi propun cu acest post decât să arăt că indiferent cât de mult înjurăm în trafic, cât de tare ne topim în zilele caniculare de vară sau cât de mult praf înghiţim, Bucureştiul este un oraş viu, interesant, ce merită puţin mai multă atenţie din partea locuitorilor săi. Iar dacă ajungi să ţii la el, chiar şi într-un mod năbădăios, devine imposibil să-l ignori sau să te prefaci că nu l-ai cunoscut niciodată. Enjoy!
Pare mai degrabă un instantaneu din Dhaka sau Mumbai, dar nu este decât zona Lizeanu într-o zi toridă de vară. (Iunie 2007)
Una dintre cele mai drăguţe străzi din oraş, situată între Kisselef şi Aviatorilor. Din nefericire, într-un proces absolut cretin de "modernizare", piatra cubică a fost înlocuită de asfalt. (Decembrie 2008)
Poartă-n casă în joia dinaintea Paştelui în centrul vechi al Bucureştiului. (Aprilie 2009)
Unul dintre cele mai frumoase şi valoroase lăcaşuri de cult din Bucureşti, Mănăstirea Antim a scăpat ca prin urechile acului de demolare în procesul sălbatic de transformare a oraşului de la finele anilor 80. Totuşi, o parte a edificiului ctitorit de Antim Ivireanu, ridicat în 1715, a fost mutată circa douăzeci de metri în 1986. Astăzi, locaţia este destul de greu de găsit, fiind încadrată de blocuri. Cel mai uşor se ajunge de pe Bd. Unirii, se intră pe un gang înainte de a ajunge în Piaţa Constituţiei, iar de acolo se văd zidurile masive ale Mănăstirii. (Aprilie 2009)
Visam la o iarnă cu multă zăpadă de foarte multă vreme. Ultimele ierni, deşi geroase, au fost foarte uscate, cel puţin în capitală. Dar iarna trecută a răzbunat toţi anii în care zăpada a lipsit cu desăvârşire. Apus îngheţat la -10 grade surprins în Parcul Tineretului. (Ianuarie 2010)
Parcul Kisselef după o binemeritată ploaie de vară. Încotro? (Iulie 2007)
Deşi a fost prima curte domnească din Bucureşti, iar în jurul ei s-a format oraşul de mai târziu, Curtea Veche este lăsată pe nedrept într-un stadiu avansat de degradare. În interior, totul stă să cadă, pare că nimănui nu-i pasă de ea. O plimbare printre zidurile sale nu poate decât să lase oricui un gust amar. (Iulie 2008)

Lugubru şi dezolant: aşa este Bucureştiul în zilele cenuşii de toamnă sau iarnă. Imagine surprinsă pe Şos. Ştefan cel Mare. (Ianuarie 2011)
Grafitti în apropiere de Mănăstirea Antim. No comment. (Aprilie 2009)
Am bătut la pas centrul vechi de zeci de ori, uneori vesel, alteori împovărat, neatent sau venind de prin vreo cârciumă din zonă. Dar şi după atât de mult timp încă descopăr lucruri şi clădiri (sau poate doar perspective ale acestora) noi. (Mai 2010)
Pe lângă multitudinea de oameni fără adăpost numiţi popular şi boschetari, cel mai trist lucru mi se pare indiferenţa autorităţilor vis a vis de starea clădirilor vechi din oraş. Dacă îl blestemăm pe "Marele Cârmaci" pentru arătătorul său nemilos care a pus la pământ atâtea cartiere vechi ale oraşului, nici autorităţile de după revoluţie nu ar trebui să scape de tirul încrucişat al înjurăturilor societăţii civile. Până la urmă, ori că bagi buldozerul în ele, ori că le laşi să se dărâme de la sine, rezultatul final e acelaşi. (Februarie 2009)
Din punct de vedere al diversităţii arhitecturale, zona cuprinsă între Magheru, Dacia şi Moşilor mi se pare de departe cea mai spectaculoasă. Aici poţi găsi orice, de la clădiri elegante ridicate la începutul secolului trecut (unele adăpostind acum ambasade) până la case părăginite şi terenuri virane. Astfel de curţi (cu Dacie inclusă) se pot găsi foarte aproape de Intercontinental sau Romană dacă ştii pe unde să cauţi. (Noiembrie 2008)
Ăsta da medic generalist...te rezolvă de jos până sus. Apelaţi cu încredere! Remarcaţi deasupra firmei aducătoare de sănătate şi încrengătura de fire fără de care Bucureştiul n-ar mai fi el însuşi. Oare o să aibă cineva privilegiul în următorii cinzeci de ani să fie contemporan cu o capitală în care milioanele de kilometrii de cabluri să fie doar o amintire? (Septembrie 2008)
Unele dintre cele mai reprezentative imagini surprinse în marile oraşe ale lumii sunt panoramele asupra respectivelor aşezări surprinse dintr-un punct de belvedere sau eventual dintr-o clădire înaltă. Poze cu Parisul văzut din Tour Eiffel, Viena din parcul Palatului Schonbrunn sau Praga din Turnul Petrin sunt adevărate imagini - simbol. Să presupunem că cineva şi-ar dori să aplice acelaşi clişeu şi asupra Bucureştiului...care este acel loc din care oraşul să se dezvăluie ochilor turiştilor curioşi? Păi tocmai asta e, că acel loc este deocamdată unul imaginar. Pentru a face poze de la înălţime, ocheam un bloc mai izolat, sunam la un interfon susţinând că împart pliante cu Metro, Carrefour etc şi fotografiam de sus furnicarul a cărui suprafaţă o conştientizezi pe deplin abia când îl ai la picioare. Poza de faţă este făcută dintr-un bloc de zece etaje din apropierea secţiei 1 de poliţie de pe Lascăr Catargiu. (Februarie 2009)
Printre cele mai cunoscute biserici ortodoxe bucureştene se numără şi Biserica Caşin, deşi este o construcţie relativ recent realizată. Ridicată în 1938, după planurile arhitectului I. Bălănescu, biserica a fost rapid adoptată de bucureşteni. Îmbină cu succes stiurile bizantin cu cel brâncovenesc. O altă particularitate este faptul că pereţii si arcele sale sunt decorate cu sticlă de Murano, o premieră pentru România. Datorită situării sale într-o zonă rezidenţială, lipsită de vecinătatea construcţiilor înalte, masive, perspectivele asupra bisericii şi în principal asupra turlelor sale sunt foarte frumoase, chiar şi din zone ceva mai îndepărtate. (Februarie 2009)
Imagine cât se poate de elocventă ce reflectă modul haotic în care s-a construit în Bucureştiul post-decembrist: silueta elegantei Bănci Naţionale reflectându-se în geamurile unei clădiri nou-construite (dacă nu mă înşel e sediul BRD-ului). În Bucureşti se poate construi orice, oriunde, indiferent de specificul zonei respective, cazul zgârie-norului de lângă Catedrala Sf. Iosif sau al celui ce "veghează" la binele Bisericii Armeneşti fiind edificatoare în acest sens. Asta ca să dăm doar exemplele cele mai cunoscute... (Ianuarie 2010)
Cred că fiecare dintre noi, cei ce cu sau fără voia noastră ne petrecem o mare parte din timp în Bucureşti, avem un loc preferat. Al meu este Herăstrăul, în afara zilelor de weekend când se transformă într-un bâlci în care fiecare etalează ce are mai opulent (telefon, maşină, ochelari de soare, genţi etc). Poate îmi place şi pentru că este atât de mare şi te poţi pierde în el ore întregi, şi mai ales pentru că fiind situat într-o extremitate a oraşului, sunt momente când realmente ai impresia că "oraşul e departe", vorba Calului din Malboro. Cel mai frumos este pe sfârşit de octombrie şi început de noiembrie când multitudinea de culori îl transformă într-un loc paradisiac. (Octombrie 2009)
Într-o ţară "evlavioasă" din fire, elementele anti-creştine pun stăpânire încetul cu încetul pe sufletele nevinovaţilor creştini, rămaşi fără apărare în faţa luptei cu forţele întunericului. Nu este întâmplător locul ales pentru această inscripţie cu iz de smoală: vagonul de tren special ales simbolizează prima instituţie din ţară căzută în mâinile sataniştilor...CFR-ul. (Noiembrie 2007)
Poate că momentul în care am făcut această poză a fost primul în care am înţeles cu adevărat la ce se referă sintagma "soare cu dinţi". Un soare care parcă în loc să dezmorţească mai rău îngheaţă, un soare care pare mai aproape de iad decât de rai. Pentru astfel de imagini am tot timpul aparatul foto la mine chiar dacă am drum prin zone gen Pantelimon sau Colentina. (Februarie 2009)
Situată în inima capitalei, Biserica Stavropoleos reprezintă unul dintre cele mai strălucite exemple ale arhitecturii brâncoveneşti. Arhimandritul grec Ioanichie a construit în 1724, pe lângă biserica pe care o putem admira şi astăzi, un han care a dăinuit doar până la sfârşitul secolului al XIX-lea. Din ansamblul mănăstiresc au mai rămas biserica propriu-zisă şi incita ce împrejmuieşte curtea interioară ridicată la începutul secolului trecut după planurile marelui arhitect Ion Mincu. Astăzi reprezintă o oază de linişte şi de frumos într-un oraş mai aglomerat ca niciodată. Am avut privilegiul să prind aceste imagini primăvara când florile din curtea interioară sporesc frumuseţea ansamblului. (Mai 2010)
Iata avantajele de a locui într-un stat fie şi parţial democratic: nu locuri de muncă, economie de piaţă, respectarea valorilor şi alte astfel de sintagme care cel puţin pe plaiurile mioritice sunt doar nişte utopii, ci plăcerea, chiar bucuria de a descoperi undeva, pe o stradă lăturalnică din deloc-centralul cartier Tei, un astfel de afiş electoral. Avem o veste proastă pentru domnii Băsescu, Lupu şi Ianukovici, faceţi loc, faceţi loc, pardon, pardon, la o paişpeeeee, soseşte din îndepărtata Italie domnul Bagiu Ovidiu Ilie!!! Îmi permit să-i dau un sfat domnului Bagiu, comandante încercaţi să prindeţi şi Rusia în planul dumneavoastră, vorba aia unde sunt trei ţări mai încape una, v-oţi descurca cumva cu guvernarea...vă daţi seama, să fiţi preşedintele tuturor de la Jimbolia şi până la Vladivostok?? (Aprilie 2007)

Închei acest post cu o fotografie de sezon, imagine surprinsă acum câteva zile în Parcul Moxa. Din când în când trebuie să privim şi oraşul ăsta aşa cum se cuvine, adică cu interes şi dornici de a-i vedea şi părţile frumoase, comice şi romantice. Nu e uşor, rutina şi grijile ne deturnează de cele mai multe ori atenţia de la lucrurile cu adevărat importante, printre care, după părerea mea se situează şi bucuria de a descoperi sau de a admira. Dar cu cât reuşim mai des să fim turişti în propriul oraş, cu atât îl vom îndrăgi mai tare sau cel puţin, în momentele grele, ne va deveni mai suportabil.
Etichete:
aglomeratie,
arhitectura,
balcani,
bucuresti,
capitală,
europa,
haos,
iarna,
imprejurimi,
primavara,
romania,
toamna,
u.e,
vara
Abonați-vă la:
Postări (Atom)