Tunisia - O altă lume (Partea I)

1. CUVÂNT ÎNAINTE

Primul lucru pe care vreau să-l spun ar fi acela că Tunisia nu este pentru oricine. Chiar dacă pot fi acuzat de elitism, acesta este adevărul. Dacă doriţi doar să faceţi baie, să staţi la plajă, să înfulecaţi mâncare binecunoscută şi să faceţi cumpărături atunci când dă o ploicică, mai bine vă reorientaţi către Halkidiki, Paralia Katerini, Albena sau de ce nu Cap Aurora. N-aş fi început cu acest avertisment dacă n-aş fi observat că majoritatea covârşitoare a celor din grupul cu care am ajuns eu aici nu au înţeles nimic din experienţa uluitoare numită Tunisia. O doamnă chiar a exclamat: " În Italia era mult mai curat!". Aici, pe tărâm nord-african trebuie să vă pregătiţi să fiţi izbiţi violent de o altă cultură. Total diferită. O altă lume. Nici mai bună, nici mai rea, dar diferită fundamental de cea de acasă. Dacă o veţi primi cu interes, curiozitate şi lipsiţi de prejudecăţi, veţi avea parte de o senzaţională gamă de experienţe şi trăiri. Dacă o veţi privi fără respect şi cu superioritate (aşa cum au făcut cei din grupul amintit mai sus), veţi reveni în ţară cu convingerea că Elveţia e mult mai civilizată decât sunt amărâţii aia de arăboi. Să pornim în explorarea acestei ţări binecuvântate de Allah, cu o istorie de peste 2000 de ani.


Tunisia se va confunda pentru totdeauna din punctul meu de vedere cu ideea de "perfecţiune". Şi nu pentru că ţara ar fi într-o situaţie în care să nu-i mai trebuiască nimic (nici pe departe), ci pentru că am ajuns aici la momentul potrivit, cu persoana potrivită şi într-o stare psihică optimă unei astfel de experienţe. Primul element pozitiv (dacă se poate spune aşa) a fost zborul, de care îmi era o frică teribilă - fiind primul - dar de care am scăpat cu bine. Nu voi uita niciodată senzaţia de eliberare pe care am simţit-o în momentul în care am coborât pe pământ african. În plus, cele 15 grade cu care ne-a întâmpinat Tunisia aproape de miezul nopţii şi vegetaţia de un verde aşa aprins, în condiţiile în care la Bucureşti erau -10 grade la prânz şi ningea de zor, a sporit impresia de basm cu care a început acest sejur de neuitat. Drumul de la aeroport spre hotelul din Sousse nu a avut în sine nimic ieşit din comun, dar conştientizarea treptată a faptului că sunt în Tunisia şi mă aşteaptă o săptămână "în altă lume" l-a făcut deosebit.


2. SOUSSE

Supranumit şi „Perla Saharei” datorită plajelor cu nisip fin şi a frumuseţii şi densităţii vestigiilor, Sousse ni se înfăţişază ca un oraş tipic arab, cu străduţe înguste mereu aglomerate,cu case albe şi joase,cu o multitudine de specii de plante şi arbori exotici(ficuşi,palmieri,curmali,portocali,lămâi) şi oameni foarte ospitalieri,dispuşi să piardă zile întregi în dorinţa lor de a convinge oaspeţii străini că marfa din prăvălia lor este cea mai bună sau mai mult, nu se mai găseşte niciunde. Pe malul mării,în extremitatea estică a oraşului „tronează” zona turistică, nenumărate hoteluri albe făcându-şi loc în imediata apropiere a mării. Oraşul este veşnic viu, cafenelele sunt mereu pline de oameni care bârfesc la un ceai de mentă sau la o cafea tare, copiii care ies de la şcoală fac o gălăgie infernală,se joacă cu mingea cum găsesc un colţişor liber iar credincioşii sunt mereu parcă în drum spre Marea Moschee. Toată lumea vorbeşte tare, râde, apostrofează, s-ar putea spune despre aceşti oameni că nu obosesc niciodată iar supărarea şi grijile par a nu-i atinge cu nici un chip. Dealtfel, majoritatea tunisienilor,din cele mai vechi timpuri,cred într-un destin hărăzit încă de la naştere şi în faptul că toate se petrec după voia lui Allah, acesta fiind unul dintre motivele pentru care ei sunt mereu surâzători şi senini. Ca în orice aşezare mai mare din spaţiul cultural arab, în centru oraşului se găseşte Medina, adică centru vechi al oraşului, cea mai frumoasă şi mai valoroasă din punct de vedere cultural din întreaga Tunisie, declarată în anul 1988 Patrimoniu Mondial Cultural UNESCO. Medina este delimitată de restul oraşului de vechile ziduri de apărare, păstrate în foarte bune condiţii, construite de arabi acum mai bine de un mileniu pentru a apăra oraşul de invadatori. Această zonă este şi în prezent locuită, densitatea de case, de magazine, de buticuri şi mai ales de oameni fiind foarte ridicate. Tot aici găsim şi cele mai importante obiective turistice. Marea Moschee, în imediata apropiere a porţii principale de acces în „cetate” a fost construită în secolul 9, minaretul, mic ca şi dimensiuni,apărând două secole mai târziu.Ea are o deosebită valoare şi pentru că a suferit foarte puţine modificări şi ajustări de-a lungul vremii, acesta fiind şi motivul pentru care nu există un minaret înalt aşa cum au majoritatea marilor moschei. Edificiul este unul foarte simplu, reflectând atitudinea şi stilul de viaţă a celor ce conduceau oraşul în trecut. La doi paşi de moschee un alt exemplu de arhitectură tipic arabă ne impresionează: este vorba de Ribatul din Sousse. Ribat este termenul arab pentru „fortăreaţă”, aceste edificii fiind construite la începutul „arabizării” Africii de Nord ca adăposturi în timpul invaziilor altor triburi sau popoare. Ribatul din Sousse a fost ridicat de dinastia Aghlabizilor în anul 821. În cealaltă parte a Medinei, în cel mai înalt punct al său găsim Kazbahul. Acesta era locul în care trăia liderul local şi avea deasemenea rol defensiv pe timp de război, în interiorul Kazbahului din Sousse găsindu-se Turnul Khalaf, construit în 859. Astăzi aici putem vizita „Muzeul Arheologic”, bazat în special pe colecţii de mozaicuri romane, dar având şi alte exponate precum măşti, vase şi statui aparţinând aceleiaşi civilizaţii.Dacă setea de arhitectură şi cultură arabă nu ne-a fost stinsă, mai putem vizita Muzeul Tradiţional Kalaout el-Koubba, aflat tot în Medina, atractiv atât ca şi construcţie dar şi ca exponate, Zaouia Zakkak, în apropierea centrului vechi, una dintre cele mai deosebite mărturii ale arhitecturii otomane şi Catacombele, care nu erau adăposturi în timpul invaziilor romane, aşa cum mulţi cred la prima vedere ci o reţea imensă de tuneluri cu rolul de morminte, având lungimea de 5 km şi adăpostind nu mai puţin de 15.000 de morminte.Astăzi se mai vizitează doar 100 de metri din uriaşul tunel.
Deşi am avut prilejul să vizitez şi mai multe părţi ale Europei Occidentale, nici un loc nu a avut darul de a mă fascina şi atrage în modul şi cu intensitatea cu care a facut-o acestă aşezare plină de contraste din alte lumi parcă. Sousse va rămâne veşnic în inima mea şi sunt convins că şi în a oricărui alt turist amator de inedit şi dornic de a vedea şi o altă faţă a lumii în care trăim.
(Articol publicat în nr. 1 al revistei "Urban Escape" - aprilie 2008)






















3. DOUĂ ZILE PRIN TUNISIA CENTRALĂ ŞI SUDICĂ

Ziua 1.


Pentru a cuprinde cât mai vast tainele culturii şi civilizaţiilor ce au influenţat mileniile de istorie ale Tunisiei, pentru a înţelege modul de trai al oamenilor locului dar şi pentru a imortaliza nişte peisaje mirifice este obligatorie desprinderea de litoral, în special de zonele turistice (Sousse, Monastir, Hammamet, Tunis etc) şi pătrunderea în interiorul ţării, în inima Tunisiei şi la porţile Saharei. Dacă aţi ajuns aici printr-o agenţie de turism, vă recomand să alegeţi fără ezitare excursia de 2 zile în Sahara - va fi o experienţă cu adevărat deosebită, în special pentru cei atraşi de zonele nelocuite şi pustii. Dacă ajungeţi pe cont propriu, va trebui să vă schiţaţi un traseu (cu maşina sau cu trenul), dar este important să vă interesaţi în prealabil şi dacă zonele pe care doriţi să le atingeţi sunt suficient de sigure. Se ştie ca Tunisia este printre cele mai sigure ţări din lumea arabă, dar cu toate acestea, izolat, au mai avut loc incidente în care au fost implicaţi turişti străini, în special cei ce au ales transportul pe cont propriu. Zonele considerate mai nesigure sunt cele din apropierea graniţelor Algeriei şi a Libiei, dar şi zonele foarte izolate din sudul ţării. În martie 2008, doi turişti austrieci au fost răpiţi din sudul Tunisiei, duşi undeva în zona de nord a Maliului şi eliberaţi după opt luni. Astfel de evenimente sunt extrem de rare în Tunisia, dar cu toate acestea, optim ar fi să vă interesaţi înainte de a vă duce în zonele mai îndepărtate.


Fie că sunteţi sau nu admiratori ai arhitecturii romane, este imposibil să nu rămâneţi impresionaţi de grandoarea amfiteatrului roman de la El Jem. Situat la circa 60 de km de oraşul - staţiune Sousse, orăşelul El Jem nu iese cu nimic din tiparele unei localităţi tipic arabe, cu case albe, înghesuite haotic una într-alta, cu prăvălii la stradă şi comercianţi gălăgioşi ce încearcă prin orice mijloace să îşi vândă produsele, eventual la suprapreţ. Thysdrus - numele roman al micuţei aşezări aride de astăzi - a fost un important oraş roman în primele secole de după Hristos, fiind, la mare rivalitate cu Hadrumetum (Sousse de astăzi), al doilea oraş roman ca importanţă din nordul Africii dupa Cartagina. A fost distrus de trupele loiale împăratului Maximinux Thrax spre sfârşitul secolului al III-lea şi de atunci, nu şi-a mai recăpătat niciodată strălucirea anterioară.


Motivul pentru care aparent insignifiantul orăşel prăfuit El Jem nu lipseşte de pe niciun itinerar turistic al Tunisiei este amfiteatrul roman păstrat aici în foarte bună stare. Venind dinspre Sousse, silueta masivei construcţii se întrevede de la o distanţă apreciabilă, părând un colos eşuat în mijlocul unui furnicar. Actualmente, monumentul este al treilea cel mai mare amfiteatru roman din lume, după Colloseum-ul din Roma şi ruinele teatrului antic din Capua, ambele situate în Italia. Ridicat în jurul anului 238 d.Hr, putea primi în incinta sa peste 35.000 de spectatori, martori în cele mai dese rânduri la lupte de gladiatori şi la unul dintre sporturile preferate ale vremii, cursele carelor de luptă. Nu se ştie cu exactitate nici până astăzi dacă construcţia a fost vreodată terminată. Spărtura de la "peluză" datează din secolul al XVII-lea când actuala Tunisie se afla sub dominaţie Otomană, armata imperială atacând amfiteatru cu tunuri în încercarea de a-l goli de rebelii aflaţi înauntru. De-a lungul vremii, o parte din materialele de construcţie ce au servit la ridicarea amfiteatrului, au fost "transportate" de către localnici către propriile ogrăzi pentru a-şi ridica şi consolida locuinţele, alte fragmente ajungând la Marea Moschee de la Kairouan.


Trecând peste toate datele istorice şi statisticile, El Jem este un loc ce merită cu siguranţă o vizită de o oră, două, chiar şi pentru pasionaţii de shopping sau pentru cei a căror cea mai plăcută îndeletnicire în cele şapte zile de concediu pe pământ african a fost negocierea la sânge prin bazar a preţurilor tuturor acareturilor kitschoase pe care oricum nu intenţionau să le cumpere. Apropo de nesfârşitele runde de negocieri între arabi şi balcanici (mai ceva ca la f.m.i), într-un răstimp de maxim cinci minute un turban a la Yasser Arafat ce iniţial avea preţul de 35 de dinari, a fost vândut cu 2 dinari. Chiar nu mă pricep la astfel de negocieri, dar cu siguranţă unii dintre colegii de drum "făcuseră" Istanbulul pe la începutul anilor '90, prea păreau de-ai locului. Un aspect care mi s-a părut cât se poate de civilizat în toată Tunisia este taxa foto la obiective. Ea există mai peste tot, dar era (ianuarie 2008) de 1 dinar, echivalentul a 2 lei pe atunci. Departe de nesimţirea de la Râşnov, Mogoşoaia, Castelul Huniazilor sau Sarmisegetuza Ulpia Traiana, unde preţurile sar de 10 lei.


Să intrăm şi în aspecte mai pragmatice sau dacă vreţi, contemporane ale Tunisiei şi anume, drumurile şi şoferii ce le străbat în dulcele stil oriental. Păi Tunisia are o autostradă între Tunis şi Sousse (vreo 120 de km parcă) care va ajunge (dacă nu cumva au şi terminat-o) până la Sfax, al doilea oraş ca importanţă al ţării. Arhisuficient având în vedere numărul maşinilor şi vitezele demenţiale pe care le pot atinge. În rest, drumuri foarte bune, inclusiv în sud, în zonele de la porţile Saharei şi exemplar întreţinute având in vedere tendinţa nisipului de a "înghiţi" şoseaua - în acest scop au nişte gărduleţe care ţin nisipul departe de partea carosabilă, vorba lui Virgil Vochină. Şoferii şi maşinile lor sunt într-o simbioză perfectă, cu cât maşina e mai veche şi mai hodorogită (Peugeot-urile vechi deţin supremaţia absolută) cu atât şoferii cu turbane şi mustaţă ambalează motorul mai tare, apasă pedala până dincolo de podea şi închid ochii mai strâns atunci când intră în depăşire. Spectacolul este fascinant,cu condiţia să fiţi pregătiţi oricând să cadă cortina...brusc! Primul sfat al ghidului la sosirea pe tărâm tunisian a fost să nu ne încredem în zebrele de pe asfalt: ele au doar rol decorativ, trecerea străzii prin acea zonă fiind la fel de "sigură" ca prin oricare alt colţ al oricărei intersecţii. Prima săptămână de după întoarcere a fost singura în care traficul bucureştean mi s-a părut o glumă nesărată...şi mai şi ninsese. Între Sfax şi Gabes drumul ce coboară spre Sahara este comun cu cel ce duce în Libia tovarăşului Muammar. Suficienţi kilometri ca ghidul nostru Robert, un tip cu un desăvârşit simţ al umorului, să ne facă cunoştinţă cu şoferii libieni: mult mai neastâmpăraţi ca şi vecinii tunisieni, uşor de recunoscut după faptul că plăcuţele de înmatriculare a maşinilor libiene sunt albe, comparativ cu cele tunisiene care sunt negre. Băutura fiind interzisă total în Libia baieţii trec graniţa, merg în staţiunile tunisiene, beau de sting, trec (cei care mai au chef şi "putere de muncă") pe la niscaiva fete dispuse să le înnece amarul şi se întorc spăşiţi acasă la cele patru neveste. În acest răstimp, trebuie să şi conducă, deşi n-am prea văzut vreunul care să se laude că s-ar pricepe vreun pic. Sau poate doar sunt foarte curajoşi...oricum, drumurile sunt mult mai bune ca acăsică, iar conducătorii auto infinit mai spectaculoşi chiar şi decât taximetriştii noştri posesori de Dacii vechi.


Locul livezilor nesfârşite de măslini şi a pâlcurilor de cactuşi este luat treptat, cu cât gonim mai spre sud, de un peisaj arid şi liniar, rareori punctat cu câte un palmier stingher, un preambul pentru imensa întindere pustie spre care ne îndreptăm: Sahara. Dar până acolo mai e...următoarea oprire este la Matmata, satul berber celebru de pe acum în care localnicii vieţuiesc în "case troglodite", în fapt încăperi săpate în pământ ce dăinuiesc pe aceste meleaguri se pare de mai bine de două mii de ani. Aici se fac trei opriri: prima undeva la o belvedere asupra întregii zone, a doua (şi cea mai aşteptată de pretenţioşii "exploratori" mioritici) la masă, la un restaurant cu merinde tradiţionale de prin partea locului şi ultima (şi cea mai interesantă în ochii minorităţii care nu a venit în Tunisia doar pentru a mânca ieftin şi mult) la o casă troglodită berberă locuită şi în prezent.


Dintotdeauna am fost fascinat de punctele de belvedere. Aş sta ore întregi fără să fac nimic altceva decât să mă minunez. Poate cel mai mare minus al capitalei noastre iubite este că nu are un punct de belvedere "natural" , unde să poţi zace o oră pierzându-ţi şirul gândurilor printre labirintul de străduţe şi regăsindu-l apoi pe marile bulevarde. Dar asta e o altă poveste. Am stat şi aici cam un sfert de oră în care am sorbit din priviri fiecare vale, fiecare deal ireal terasat, fiecare palmier rătăcit în oceanul de pietroaie şi buruieni. Comparaţiile imbecile nu aveau cum să lipsească din arsenalul colegilor de autocar: aceeaşi doamnă respectabilă care a concluzionat că "În Italia era mult mai curat", ne-a surprins de această dată prin patriotismul dânsei: "Nici nu se compară cu Transfăgărăşanul nostru". Păi da... nu se compară, că doar nu găseşti palmieri la Bâlea Cascadă sau capre negre păscând resemnate prin curţile berberilor.
Am continuat itinerariul cu masa la restaurant unde am servit un kous-kous cu legume fierte care mi-a mers la inimă, dar am avut şi un moment de neinspiraţie atunci când am comandat o cinzeacă locală numită Boukha, de fapt o ţuică anemică de curmale, greu de digerat...imaginaţi-vă doar o ţuică extrem de dulce. Incidente au fost şi la masă unde un cetăţean (român, desigur) care a umblat tot sejurul în trening, nemulţumit de nota de plată, a cam vrut să-l ia de guler pe ospătar, fiind cu greu calmat de ghidul nostru de toată isprava. Din cauza comportamentului, dar şi a gabaritului, l-am poreclit Porcu' - poreclele scurte şi la obiect mi se par cele mai reuşite probabil inspirat şi din copilărie când am cunoscut multe astfel de exemple ("Căcat" - un vecin , "Călare" - paznicul de la plantaţia de meri).


Misterul locuinţelor troglodite din regiunea Matmata nu a fost pe deplin elucidat nici până astăzi. Se pare că în timpul războaielor punice, romanii au trimis în zonă două triburi egiptene cu permisiunea de a se "aşeza" aici şi de a omorî orice om le iese în cale. Pentru a se ascunde, localnicii au săpat aceste locuinţe subterane în care ziua se făceau nevăzuţi pentru ca în timpul nopţii să-i atace, şi în final să-i alunge pe invadatori. Regiunea fiind foarte aridă, bărbaţii trebuiau să-şi caute de lucru primăvara în plantaţiile de măslini dinspre nord, revenind acasă toamna după terminarea "recoltei" cu ulei de măsline cu care făceau troc în schimbul altor produse care să le asigure traiul. Locuinţele lor au rămas necunoscute până în 1967 când în urma a 22 de zile de ploi torenţiale, multe din casele lor au fost inundate ori s-au dărâmat. Această urgie i-a determinat pe tradiţionaliştii berberi să ceară ajutor autorităţilor, în aceeaşi perioadă construindu-se un nou sat (Nouvelle Matmata) cu locuinţe terestre. Mulţi şi-au refăcut casele subterane, astfel că astăzi numai o mică parte a populaţiei locuieşte în casele nou-construite. Turismul s-a dezvoltat rapid astfel că cei mai mulţi localnici trăiesc astăzi din turism, zona pierzându-şi din autenticitate (se construiesc chiar şi "hoteluri troglodite"). Nu mică vă va fi mirarea când intrând într-o astfel de locuinţă rudimentară, veche de secole, veţi da cu nasul peste dvd playere ultimul răcnet sau peste televizoare ce prind nenumărate programe. După cum spuneam, autenticitatea zonei a fost grav perturbată de turismul în masă, zilnic zeci de autocare oprind în satul vechi. Localnicii par încă ancoraţi în realităţile secolelor trecute, dar nu vă lăsaţi înşelaţi de aparenţe, totul este doar pentru ochiul turistului. În concluzie, locuinţele în sine sunt deosebite (sunt şi foarte practice, vara temperatura fiind în jur de 22 de grade în condiţiile în care afară poate depăşi 40), locul merită cu certitudine vizitat, dar hoardele de turişti din toată lumea au destabilizat ireversibil "poezia" locurilor.


Următoarea oprire va fi la Douz, numită şi "Poarta Saharei", deoarece începând de aici spre sud se întinde deşertul cel mare. Între Matmata şi Douz, drumul de aproape 100 de km poate fi considerat de unii extrem de plictisitor (majoritatea tovarăşilor de drum sforăiau sau dormeau cu gura deschisă), dar pe mine personal m-a fascinat în acelaşi mod în care o face şi Bărăganul: cât vezi cu ochii, NIMIC. Numai că în locul câmpurilor necultivate de la noi pe care din an în paşte se întrevede câte o fântână părăginită, întinderea nesfârşită este de fapt un pietriş foarte fin roşiatic pe care cresc răzleţ nişte boscheţi. Mă tot gândeam că dacă apar băieţii simpatizanţi ai lui Bin Laden sau Zarqaoui, n-ar avea nici cea mai mică problemă în a ne duce unde ştiu ei mai bine...e mult de discutat pe seama ameninţării teroriste în Tunisia, o voi face mai târziu.


Iată-ne ajunşi în Sahara, chiar dacă doar la o extremitate a ei, dar întinderea nesfârşită de nisip crează o senzaţie de libertate greu de descris în cuvinte, dar pe de altă parte şi o stare de anxietate gândindu-te fie şi în treacăt cum ar fi să te rătăceşti fără apă câteva zile lipsit de orice apărare împotriva soarelui. Ora petrecută prin deşert, îmbrăcaţi în nişte pelerine berbere (din păcate chiar nu ştiu cum se numesc) şi cu turban pe cap (datorită culorii pielii mele a la ferentari, mă prindea de departe cel mai bine din tot grupul) era foarte aşteptată de gloata de turişti, fascinaţi de ideea de a se plimba prin deşert cu cămila. La un pahar de Neumarkt şi cu televizorul dat la maxim pe Taraf Tv (HD) vor avea ce să povestească la întoarcere atât prietenilor cât şi duşmanilor. Mai exista şi posibilitatea de a închiria o trăsură în locul cămilei, lucru pe care l-am si făcut având în vedere starea "tehnică" precară a bietelor animale. Alegerea s-a dovedit inspirată, birjarul nostru fiind foarte deschis şi povestindu-ne mai multe despre viaţa în deşert dar şi despre faptul că şi-a abandonat studiile începute în Tunis din lipsa fondurilor...sad but true. şi la ei ca şi la noi, se observă discrepanţe majore atât între capitală şi restul localităţilor cât şi între diferite provincii, cele din nord fiind mai aproape de civilizaţie şi implicit ceva mai dezvoltate economic.

Nu ştiu care este părerea generală, dar eu consider că într-o excursie organizată contează foarte mult şi ghidul. Noi am avut parte de cel mai tare pe care l-am întâlnit până acum, un tip cu un deosebit simţ al umorului, ce putea amuza deopotrivă un copil de cinci ani sau un contemporan de-al lui Vasile Alecsandri. Calm, spontan şi împăciuitor, părea născut cu acest har de a putea face o mână de oameni să se simtă atât bine cât şi în siguranţă. Nu mai vorbesc despre profesionalismul său: "făcea" Tunisia de patru ani şi era expert în tot ce ţine de această ţară, dar cu foarte bune cunoştinţe şi despre lumea arabă în general. Avea păreri personale şi era clar că tot ce spunea trecea prin filtrul propriei gândiri, fără a înşira fără noimă informaţii citite în grabă din manualele şcolare. Pe mine exemplul său chiar m-a determinat să urmez o şcoală de ghizi, văzând datorită lui şi partea foarte frumoasă şi antrenantă a acestei meserii. Dacă veţi merge în Tunisia cu excursie organizată, poate veţi avea plăcerea să-l prindeţi ca şi ghid - Robert îl cheamă.

În săptămâna petrecută în Tunisia am observat un fenomen destul de interesant sub raport social, şi anume strămutarea comunităţilor mai izolate către civilizaţie. Casa din poză a fost locuită până acum circa treizeci de ani, când pe aceste locuri se afla vechiul sat. La fel ca în Matmata sau Chebika (vom vorbi despre asta mai târziu) şi aici, în Douz locuitorii şi-au abandonat locuinţele pentru a se muta în noul sat, aflat la vreun kilometru depărtare. La fel ca şi în zonele rurale româneşti, tradiţiile se păstrează în parte şi în aceste comunităţi berbere, dar nu fără ca şi comunitatea să tragă cu ochiul la binefacerile civilizaţiei (apă curentă, curent electric etc) şi să-şi schimbe treptat modul de trai, înlocuindu-l cu unul sensibil mai comod. Nimic de condamnat, vrem nu vrem lumea este într-o continuă mişcare.


După ce am descălecat (unii din trăsuri, alţii de pe cămile), am pornit-o spre locul în care aveam să înnoptăm, undeva la vreo 60 de km distanţă de Douz, într-un sat numit Souk Lahad. Aici nu am văzut nici măcar o casă sau o cocoaşă de cămilă deoarece am ajuns mult după ce se întunecase afară, iar a doua zi am părăsit locaţia undeva în jurul orei patru dimineaţa. Drumul până la hotel a fost destul de anevoios, afara deja nu prea se mai vedea nimic (oricum am remarcat că orice sătuc, cât de amărât, era foarte bine iluminat stradal), autocarul trebuia să meargă destul de încet prin toate "comunele" tunisiene şi în plus, mă cam luase cu rău de la frigul pe care îl trăsesem în ora de plimbare prin deşert - erau maxim 10 grade şi bătea un vânticel ca prin faţa Casei Poporului. Asta e de reţinut, să faci frigul în Sahara...ziua!
La hotel am fost întâmpinaţi de bun venit cu o limonadă (ufff, ce mergea o vodkuţă pe cancerul ăla), apoi cu o cină dintre cele mai bune. În general nu prea am treabă cu locurile de cazare, să nu aibă gândaci şi eu sunt mulţumit. Aici chiar mi-a plăcut...camerele erau decorate în acord cu zona în care ne aflam, iar combinaţia de culori era cu adevărat reuşită. Am dormit tun, dar doar câteva ore pentru că la trei s-a dat trezirea. A fost crunt, dar ştiind că nu am nici şcoală, nici muncă, ci doar încă o zi plină de umblat prin Tunisia, lucrurile au căpătat o nuanţă ceva mai roz. Despre asta, în partea a doua...

După 20 de ani.

Îmi vine în minte un banc referitor la dictatura din Myanmar, fosta Birmanie: Un birman cu o infecţie la măsea a traversat marea ca să meargă la dentist. Stomatologul l-a întrebat: "Nu aveţi cabinete acolo, la voi?" "Ba da, dar nu avem voie să deschidem gura". Cam asta a fost şi atmosfera în România postbelică, cu mici suişuri şi coborâşuri. Sintetizând, putem spune ca se împlinesc 20 de ani de când putem merge la dentist fără să trecem marea.
Orice român de bună credinţă ştie că fără ajutorul Moscovei, fără acordul marilor puteri, Revoluţia Română ar fi fost imposibil de realizat. Tot aşa, nici o persoană cu un minim de bun simţ nu îşi închipuie că Ceauşescu ar mai fi avut prea mult de stat la conducere, chiar şi fără evenimentele din decembrie 1989. Nimeni nu-l crede pe Iliescu care susţine "spontaneitatea" revoluţiei şi crearea ad-hoc a F.S.N-ului. În mare, ştim că tinerii care au invadat străzile, ei înşişi fiind invadaţi de entuziasm şi adrenalină, au murit fără rost. Dar toate acestea le ştim acum, la atâţia ani distanţă. Cei care au ieşit atunci în stradă nu ştiau nimic din toate astea, bezna în care se zbătuseră atâta amar de vreme îi deconectase de la realitate, curajul lor a fost absolut nebunesc, izbucnirea lor - eroism pur. Pentru asta, chiar dacă ştim că revoluţia aşa cum este ea prezentată reprezintă o mare minciună servită maselor, "prolilor" aşa cum îi numeşte George Orwell, oamenii, în special tinerii care au murit în condiţii tragice în acel halucinant sfârşit de decembrie, merită totul din partea noastră. Respectul vis a vis de curajul lor ar trebui să fie nemărginit.
Prin aceste rânduri nu vreau decât sa-mi exprim recunoştinţa fără margini pentru cei ce prin avântul lor tineresc, prin curajul lor nebunesc ne-au dat posibilitatea să ducem o viaţă mai aproape de normalitate. Chiar dacă istoria era scrisă, poate că fără ei lucrurile se mişcau mult mai încet şi cine ştie cât s-ar mai fi amânat şi unde s-ar fi ajuns. Să le mulţumim pentru că avem ce mânca, pentru ca avem căldură iarna, pentru că putem face baie oricând dorim, pentru că dacă ne e poftă de ceva, găsim la orice magazin, pentru că putem vizita lumea, putem citi, ne putem informa, putem să ne îmbrăcăm cum vrem, putem să facem copii doar atunci când îi dorim, putem face sex, putem să avem părul lung şi blugii rupţi, pentru că avem iluminat public, pentru că putem să ne închinăm oricărui Dumnezeu, pentru că putem vedea campionatele mondiale de fotbal, pentru că nu mai avem nevoie de limba bulgară, pentru că putem asculta şi găsi muzică, pentru că putem spune orice banc, pentru că nu trebuie să ne ferim de nimeni şi pentru nenumărate alte motive. Să nu-i uităm niciodată!

Veliko Târnovo - Atât de aproape, atât de frumos

Vis a vis de vecinii noştrii de la sud de Dunăre, cei a căror limbă întortocheată o înţelege mai tot mioriticul ce pe vremuri avea "antenă de bulgari", părerile printre români sunt împărţite. Unii îi ironizează numindu-i zarzavagii sau cefe late, privindu-i de sus cu certitudinea că fac parte dintr-o naţie încă şi mai reprobabilă ca a noastră. Alţii îi respectă şi îi apreciază pentru faptul că încet-încet, decalajul destul de evident din anii 90 între "noi" şi "ei" s-a estompat, ajungându-se să nu se mai ştie cine e mai rău decât cine. Un lucru e cert: turismul lor merge mult mai bine ca al nostru datorită serviciilor mult mai bune şi a preţurilor mult mai aproape de adevăr. Iar cei care se află pe locul 1 în ceea ce priveşte numărul de turişti străini ce vizitează Bulgaria sunt chiar românii, cu aproape un milion de persoane din totalul de 5,2 milioane de turişti anual. Cei mai mulţi preferă să se relaxeze în staţiunile litorale, pierzând din vedere şi celelalte atracţii pe care vecinii le au de oferit. Printre ele, cel mai spectaculos oraş din Bulgaria din punct de vedere arhitectural şi natural, cu o istorie zbuciumată, fosta capitală a ţării, Veliko Târnovo. Aşadar, să pătrundem tainele acestui orăşel situat la numai 160 de km depărtare de Bucureşti.

Pentru cei ce au maşină, lucrurile sunt cum nu se poate mai simple. Drum principal, bine asfaltat, circa 3 ore de mers "la pas". Pentru ceilalţi, avea să mi se demonstreze, lucrurile nu stau tocmai aşa. Am plecat foarte târziu din Bucureşti deoarece în lumea noilor roboţei capitalişti se lucrează şi sâmbăta. Circul, echivalent cu cotidianul pe plaiurile balcanilor a început după trecerea vămii. Deoarece nimeni nu se îndura să ne ia la autostop, am hotărât să trecem "Podul Prieteniei" pe jos. Idee cum nu se poate mai nefastă, mirosul emanat de cascada de fecale ce se vărsa direct în Dunăre fiind apocaliptic. Am grăbit pasul, am ajuns în partea bulgară şi senzaţiile tari s-au mai atenuat. Pe pod, am discutat cu un bătrânel biciclist polonez, care plecase cu câteva săptămâni în urmă din Polonia şi care avea ca şi destinaţie finală Ierusalimul! O fi curaj sau inconştinenţă? Poate puţin din ambele, dar asta înseamnă să te bucuri de viaţă. Ne-am bucurat şi noi din plin atunci când un şofer tuciuriu ne-a poftit în tir, servindu-ne muzică turcească şi ciocolată, dar cu vreo 30 de km înainte de destinaţie am coborât din paradis deoarece dânsul oprea la un restaurant.
Ce poate fi mai spectaculos decât să faci stopul noaptea în plină beznă prin şanţurile Bulgariei? Mai nimic...după vreo oră în care ne cam resemnasem, un alt "înger" turc ne-a dus până la destinaţie. Am făcut-o şi pe asta. Şi am ajuns întregi. Dar unde dormim?? Am găsit un singur hostel cu camere disponibile (aparent), am aflat că şi acela e plin, dar o doamnă foarte amabilă, ce deprinsese numai limba maternă, ne-a dus să înnoptăm într-un apartament de bloc. Ne-am înţeles cu mare dificultate, dar în cele din urmă am "marcat" doar 5 euro fiecare. Am găsit o invenţie de mare efect în baia acelui apartament şi anume chiuveta se afla fix deasupra closetului. Poate că aşa e moda... Ca lucrurile să se termine într-o notă est-europeană, nu am găsit nici o casă de schimb deschisă, aşa că am schimbat bani într-un bar la nişte "băieţi". Important era că aveam unde dormi, eram teferi şi ne aflam într-un oraş foarte frumos...cum ar spune elita fotbalistică: "Importante sunt cele trei puncte".

În Bulgaria, m-am simţit ca acasă. Ceva gunoaie, un beţiv foarte spectaculos în tren, drumul spre gară pe o scurtătură unde îţi venea iarba până la brâu, o mână de bucureşteni gălăgioşi şi iată...parcul auto!






Secolul al XIX-lea a însemnat şi pentru bulgari, ca şi pentru multe alte state europene, secolul renaşterii naţionale. Acest curent, al cârui rezultat final a fost independenţa Bulgariei obţinută în urma războiului ruso - turc din 1877-1878, s-a făcut puternic simţit şi în arhitectură. În vechile oraşe bulgare, astăzi putem admira acest stil arhitectural cu evidente influenţe otomane, dar totuşi foarte uşor de recunoscut. Veliko Tarnovo, fiind printre cele mai vechi şi mai importante aşezări, dispune în prezent de nenumărate astfel de clădiri, în special în centrul vechi, majoritatea restaurate cu multă migală pentru a păstra acea atmosferă de sfârşit de secol XIX. Samovodska charshiya este printre cele mai cunoscute şi reprezentative zone ale oraşului, plină de suveniruri ce evocă istoria aşezării din timpul celui de-al doilea regat bulgar şi până în perioada de renaştere naţională. Restaurante, baruri, cafenele, toate situate în clădiri de-o mare frumuseţe fac din această stradă, cea mai populată şi căutată de turişti.

Dacă mai era nevoie de încă un argument pentru a puncta potenţialul turistic deosebit pe care îl are "Oraşul Ţarilor", iată-l: poziţionarea splendidă pe valea râului Yantra şi pe cele trei dealuri din apropiere: Tsarevets, Trapezitza şi Sveta Gora. Spre deosebire de zona centrală, această zonă (cea de unde a fost făcută poza) era foarte puţin populată, cât despre turişti nici nu poate fi vorba. N-aş mai ştii cu nici un chip să ajung înapoi la acest "tocilar" deoarece am şerpuit pe nişte străduţe foarte înguste şi am ajuns cel mai sus pe dealul respectiv. În total contrast cu zona turistică, casele nu arătau mult diferit de cea din imagine, găinile zburdau printre picioarele noastre, iar coteţele şi magaziile erau, la fel ca la noi, dărăpănate şi peticite cu table, cartoane şi, cu siguranţă, erau şi prinse cu liţă. Mărturisesc că această parte "underground" a oraşului m-a încântat peste măsură. Totuşi există o deosebire mare faţă de ţărişoara noastră: pisicile sunt cele vagaboande şi nu câinii. Şi parcă şi găinile erau mai grase...

Deoarece râul Yantra şerpuieşte prin oraş precum un biciclist "obosit" după patru ciocănele de rom, iar dealurile pe care sunt cocoţate casele urmează conştiincioase linia apei, oraşul are forma unei potcoave, element ce-i sporeşte spectaculozitatea. Dimineaţa zona de jos a oraşului din apropierea apei era învăluită într-o ceaţă deasă, iar zona de sus se scălda în soare. Fenomenul a ţinut vreo jumătate de ceas, după care ceaţa s-a ridicat, iar acoperişurile vechi "din vale" au început să se zărească, unul câte unul.

Imagine tipică în Veliko Târnovo. Străduţe înguste, pietruite, în pantă, flancate de case renovate, datând marea majoritate din a doua parte a secolului al XIX-lea. Un labirint extrem de complicat şi de fascinant din care nu-mi mai doream să ies.



Deşi numără doar 65.000 de locuitori, oraşul este întins pe o suprafaţă foarte mare. Cele trei dealuri pe care este construită aşezarea sunt înţesate de case, înghesuite una în cealaltă, aducând pe alocuri aminte din acest punct de vedere de oraşele din lumea arabă total nesistematizate. "Epoca de Aur" şi-a pus amprenta destul de vag (din fericire) asupra arhitecturii, complexe de blocuri putându-se găsi mai ales în suburbii, dar nu în toate. Încă o ţară în care comunismul a avut o faţă ceva mai umană decât la noi..."Marele Cârmaci" ar fi dărâmat tot, ar fi secat râul Yantra, ar fi nivelat terenul şi ar fi construit un modern oraş de câmpie.

Din ciclul "Cico", vă prezentăm limonada "Diamant", o zeamă de şosete cu aromă vagă de lămâie. Îmi place în locurile prin care hălăduiesc să consum numai produse locale, oricât de suspecte ar părea unele la prima vedere. Face parte din integrarea în atmosfera specifică locului şi din încercarea de a înţelege mai bine cultura şi obiceiurile existente. Cu toate acestea, nu recomand nimănui să consume conţinutul acestei sticle (şi nici a paharului). Mulţumiţi-vă cu o bere Kamenitza şi cu o salată bulgărească de la mama ei.

Ivindu-se la ieşirea dintr-un labirint de străduţe, Catedrala Naşterii Maicii Domnului este una dintre cele mai valoroase moşteniri arhitectonice din perioada "Renaşterii Naţionale". Construită în 1844, biserica cu trei nave a fost distrusă în întregime în urma cutremurului din 1913, dar a fost refăcută după planurile iniţiale în scurt timp.Din piaţa pietonală în care tronează Catedrala priveliştea asupra Cetăţii Tsarevets şi asupra stâncilor din vecinătate (un paradis al iubitorilor de alpinism) este deosebită. Arhitectul care i-a dăruit viaţă, Nikola Fichev se numără printre cele mai interesante figuri ale culturii bulgare de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Acesta a proiectat atât primăria din Veliko Tarnovo (aflată în imediata apropiere a Catedralei) cât şi o serie de case - monumente istorice din centrul oraşului. Un fapt inedit este că în ciuda nenumăratelor opere lăsate în urmă şi a faptului că stăpânea mai multe limbi străine (printre care şi româna), Kolyu Ficheto - numele sub care a rămas cunoscut - era analfabet!

Perioada de maximă înflorire culturală, economică şi politică a oraşului coincide cu perioada de domnie a dinastiei Asăneştilor (1187 - 1280). În timpul acesteia, cel de-al doilea ţarat bulgar se întindea din Moldova de astăzi şi până în Grecia şi de la Marea Neagră la Marea Adriatică înglobând o bună parte a Serbiei, Albania şi Macedonia. Cei mai iscusiţi ţari au fost Kaloyan şi Ivan Asen al doilea, iar capitala marelui ţarat era chiar la Veliko Tarnovo. Conform clericului bulgar Gregory Tsamblak, oraşul era unul foarte mare, frumos, înconjurat de ziduri şi cu o populaţie de 12.000 - 15.000 de locuitori. Din vechiul oraş, se mai păstrează cetatea de pe dealul Tsarevets. Monumentul din imagine, Monumentul Asăneştilor a fost ridicat la aniversarea a 800 de ani de la înfiinţarea celui de-al doilea ţarat, în 1987. Se găseşte în chiar centrul oraşului, într-un parc în care a fost ridicată şi Biserica "Sfinţii Constantin şi Elena", atrăgând atât localnici cât şi turişti datorită superbei panorame asupra oraşului ce poate fi admirată de aici. Parcul este legat de restul oraşului printr-un pod ce trece pe deasupra râului Yantra.

Vedere asupra centrului oraşului de lângă Monumentul Asăneştilor. Multe din pozele ce apar pe internet sunt făcute de aici, priveliştea este minunată iar casele stau aliniate în faţa privitorului ca la o paradă a modei.

Strada tipică din "Assenova mahala", unul dintre cele mai vechi cartiere ale oraşului, ce a fost menţionat documentar în sec. al XIII-lea sub numele de "Oraşul Nou". Dintotdeauna a fost considerată o zonă distinctă a oraşului deoarece se află între dealurile Trapezitza şi Tsarevets, undeva în periferia actualului oraş. Monumente importante ale spiritualităţii ortodoxe bulgare se găsesc aici precum bisericile "Sfântul Dumitru din Salonic", "Sfântul Petru şi Pavel" şi "Cei patruzeci de martiri". Zona merită alocate vreo 2 ore, este foarte pitorească şi cu o frumoasă privelişte asupra cetăţii Tsarevets.

Un restaurant într-o casă tradiţională pe una dintre cele mai frumoase artere ale fostei capitale: Gurko. Casele, în majoritatea lor din secolul al XIX-lea, din perioada renaşterii naţionale, sunt foarte atent renovate, sunt îndesate unele în altele şi par a ţâşni direct din stâncă. Am sesizat şi un cult al florilor şi al naturii in general,orasul este extraordinar de verde, este precum o fortăreaţă antropică cazută în mâinile naturii. Din păcate, în general se întâmplă exact invers.

Cel mai popular obiectiv turistic al oraşului este fără îndoială Cetatea Medievală Tsarevets, situată pe dealul omonim, ce a servit drept capitală al celui de-al doilea Ţarat Bulgar din 1185 şi până în 1393. În acest an, după un asediu de trei luni, cetatea (şi odată cu ea, întreg statul bulgar) au fost cucerite de către Imperiul Otoman. Întreg complexul este foarte bine restaurat, reuşind chiar şi după atâtea secole să-şi păstreze măreţia şi misterul.

Complexul este înconjurat de ziduri groase de incintă ce măsoară pe unele porţiuni şi peste 3,5 m înalţime. Cetatea este străjuită de mai multe porţi de acces, accesul vizitatorilor facându-se pe poarta principală iar zidul este punctat din loc în loc de turnuri de apărare. În partea opusă porţii principale se găseşte "Piatra Execuţiilor", locul macabru de unde trădătorii erau împinşi în gol prăbuşindu-se de la mare înălţime în apele Yantrăi. În anul 1300 aici a fost executat patriarhul Joachim de către ţarul Svetoslav. Clădirea cea mai impunătoare este fără îndoială Biserica Patriarhală, aflată în punctul cel mai înalt al complexului, biserică datând de undeva de la începuturile creştinismului, reconstruită în 1981 şi pictată patru ani mai târziu. Am avut un mare şoc îndată ce am intrat, deoarece pictura este una modernistă şi nicidecum în vechea tradiţie ortodoxă, din punctul meu de vedere o alegere nu tocmai fericită, îmbinarea de foarte vechi cu foarte nou frapând într-un mod neplăcut şi dând vizitatorului impresia unei glume nesărate. Oricum, pictura interioară este singurul minus pe care l-am observat, întreg complexul fiind în rest unul extrem de atractiv, de bine conservat şi foarte frumos poziţionat, oferind privelişti minunate asupra dealurilor învecinate, a oraşului nou, a "mahalalei" de la poalele sale şi a nehotărâtului râu Yantra care şerpuieşte indecis prin apropierea cetăţii.

Seară de seară, cetatea se transformă într-un imens proiector în aer liber pentru un show unic de lumini şi sunet realizat cu ajutorul clopotelor bisericii , a muzicii dramatice şi a trei lasere ce "povestesc" istoria cetăţii, a căderii sale în mâinile otomanilor şi a altor momente din istoria vecinilor noştri.
Pentru cei ce ajung aici vizitarea complexului Tsarevets este obligatorie, fiind un prilej bun atât pentru a afla istoria zbuciumată a locurilor cât şi pentru a se delecta cu peisajele oferite din belşug de poziţionarea cetăţii. Intrarea costa undeva în jur de 2 euro (toamna lui 2008), un preţ mai mult decât rezonabil. Ocazional au loc şi spectacole cu tematică istorică, în ziua în care am ajuns aici se desfăşura un astfel de spectacol în limba română!:)

Veliko Tarnovo este considerat una dintre cele mai vechi aşezări din Bulgaria modernă, cu peste 5 milenii de istorie în spate. Dar cei mai mulţi (bulgari şi străini) îl consideră totodată şi cel mai autentic oraş bulgăresc, chintesenţa acestei naţii, cea mai frumoasă "pagină de prezentare" a ţării în primul rând datorită importanţei pe care acest oraş a avut-o pretutindeni în istoria bulgarilor. În secolul al XIV-lea, odată cu declinul Imperiului Bizantin şi a Constantinopolului, Turnovo - numele de atunci al aşezării - tindea să egaleze Constantinopolul ca şi importanţă culturală,economică, politică şi religioasă. În timpul celui de-al doilea ţarat, devenise un adevărat oraş cosmopolit, centrul multicultural al estului, aici existând cartierele armenesc, evreiesc şi romano - catolic (francez) unde îşi desfăşurau activităţile comerciale negustorii străini. Descoperirea a trei capete de statuiete gotice indică faptul că odinioară a existat în vechiul Turnovo şi o biserică catolică.

Poza mea preferată. Atât!



















La începuturile lungii ocupaţii otomane (1396 - 1878), oraşele, satele şi mănăstirile medievale bulgare au fost distruse aproape în totalitate. În ciuda acestei realităţi, oraşul a rămas în continuare centrul spiritual al fărâmiţatei naţii, de aici plecând două dintre cele mai mari revolte anti-otomane, în 1598 şi 1686, ambele înăbuşite de cotropitori. Bulgaria a mai îndurat încă 200 de ani de ocupaţie până să redevină o naţiune liberă. Acest mare eveniment se leagă din nou de Veliko Tarnovo, unul dintre nucleele "Revoltei din Aprilie"(1876) , începutul sfârşitului pentru deja veştejitul Imperiu Otoman. Tot din această perioadă datează şi multe din clădirile ale căror formă şi pitoresc le admirăm astăzi pe străduţele înguste şi umbroase. În urma războiului ruso - turc (1877 - 1878), Bulgaria a redevenit liberă, deşi nu şi-a căpătat independenţa deplină decât în 1908, declaraţia de independenţă fiind citită de către Ţarul Ferdinand în "Oraşul Ţarilor", ca omagiu adus istoriei aşezării de-a lungul secolelor. Oraşul a mai fost pentru ultima dată capitală a Bulgariei timp de un singur an, Sofia devenind centrul economic şi politic al Principatului Bulgar în 1879. Vechea capitală şi-a pierdut în timp importanţa politică, dar şi-a păstrat importanţa culturală şi religioasă, devenind în timp şi un important centru universitar. După ultimul război mondial, Bulgaria a trecut de partea "nefericită" a cortinei de fier, dar spre deosebire de multe alte aşezări de la noi, acest fapt nu a afectat foarte tare arhitectura oraşului, cartiere de blocuri fiind ridicate doar în periferii. Acest fapt a accelerat importanţa turismului, Veliko Tarnovo devenind alături de Sofia, Mănăstirea Rila şi litoral cel mai de succes brand turistic al ţării.

În loc de concluzii: Am rămas cu o imagine superbă despre oraş. Este o experienţă foarte plăcută şi lejeră, în special pentru cei din Bucureşti sau din sudul ţării. Oraşul în sine poate fi vizitat într-un weekend, dar deoarece sunt şi foarte multe lucruri de văzut prin împrejurimi (satele tradiţionale Arbanassi,Elena şi Tryavna, Mănăstirile Preobrazhenski, Shipchenski şi Ivanovo, situl arheologic Nicopolis ad Istrum sau Pasul şi Monumentul Shipka), ar fi ideal să vă alocaţi 4-5 zile şi să vă stabiliţi "tabăra" la Veliko. Drumul este foarte bun,deşi cu o singură bandă pe sens. La capitolul plusuri ar mai fi preţurile foarte decente (şi la cazare), siguranţa, care mi-a demontat miturile despre cât de nesigură şi periculoasă e Bulgaria, factorul uman - cei ce ştiu engleză sunt foarte binevoitori şi gata să ajute şi biroul de informaţii turistice, unul la nivel european, foarte bine dotat (în centrul oraşului există o listă cu unele ho(s)teluri şi electronic puteţi vedea în timp real dc mai sunt locuri libere sau nu, prin aprinderea unui led roşu sau verde). La capitolul minusuri, mult mai puţine şi mai neimportante şi anume numărul relativ scăzut de vorbitori de engleză şi distanţa destul de mare din oraş până la gară. Pe lângă toate acestea se adaugă frumuseţea oraşului şi a împrejurimilor care, fără dubii, va impresiona chiar şi pe cei mai sceptici dintre turişti.