Tunisia - O altă lume (Partea a III - a)

4. MONASTIR

Monastir e un fel de Scorniceşti în măsura în care Bourguiba a fost un fel de Ceauşescu. Da, aţi ghicit, Monastirul este locul de baştină al lui Habib Bourguiba, primul preşedinte al Tunisiei, ce a condus această ţară cu mână de fier timp de 31 de ani...încă puţin Nicule şi-l prindeai! Din acest motiv, dar şi datorită poziţionării sale pe coastă, în apropierea multor atracţii turistice (Sousse, El Djem, Mahdia etc), fostul port de pescari s-a dezvoltat rapid, devenind unul dintre cele mai moderne şi prospere oraşe tunisiene. Majoritatea turiştilor ce iau cu asalt Tunisia intră în ţară prin aeroportul din Monastir, botezat cum altfel decât Habib Bourguiba. Deasemenea, Monastirul este cunoscut pentru Ribat-ul său (fortificaţii tipice Africii de Nord, datând din timpul cuceririi Africii de Nord de către arabi), unul dintre cele mai frumoase din lume şi pentru mausoleul ridicat în cinstea cui oare? Lui Hosni Mubbarak? Nu, că încă mai trăieşte şi în plus nu e din partea locului...da, aşa e, aţi brodit-o, mausoleul lui Habib Bourguiba, în care se află şi mormântul acestuia.


Dacă suntem în Monastir trebuie să ştim câte ceva şi despre Bourguiba, cu rele, dar mai ales, cu bune. A studiat dreptul şi ştiinţele politice la Paris, după care s-a întors în Tunisia natală, erijându-se ca lider incontestabil al mişcării ce ţintea independenţa Tunisiei (colonie franceză la acea dată). După mai mulţi ani petrecuţi în închisori şi după ce a călătorit pe tot mapamondul promovând cauza unei Tunisii independente, Bourguiba a devenit primul preşedinte al noului stat în 1956. Comparat adesea cu părintele Turciei moderne, Ataturk, el a implementat nenumărate reforme ce urmăreau modernizarea Tunsiei pe toate planurile: a modernizat din temelii sistemul sanitar, a încurajat cu orice mijloace educaţia (Tunisia este ţara arabă cu cea mai mare rată de alfabetizare), a dezvoltat infrastructura - nu degeaba şoselele lor arată impecabil, a încurajat sistemul privat şi turismul, asta după ce politicile sale socialiste au eşuat în anii 60 şi mai ales a acordat drepturi sporite femeilor, acestea putând apărea în public fără hijab (voal) şi nemaifiind obligate să fie a treia roată de la căruţă (a interzis prin lege poligamia). Deasemenea, nivelul de trai a crescut, în special în anii 70. Să nu înţelegem greşit: Bourguiba a fost un dictator - opoziţia a fost suprimată, criticii săi întemniţaţi, mass-media subjugată intereselor "de stat", cultul personalităţii practicat, dar la o scară mai mică decât în alte regimuri dictatoriale. În plus, în 1975, a fost proclamat preşedinte pe viaţă, deşi avea o vârstă înaintată şi o sănătate şubrezită. Un dictator, dar unul al cărui aport la modernizarea Tunisiei a fost imens. Politica sa externă a fost una foarte echilibrată, întreţinând relaţii bune atât cu vestul cât şi cu lumea arabă. Pe fondul scăderii nivelului de trai în anii 80, opoziţia islamică a devenit din ce în ce mai puternică, situaţia devenind destul de delicată pentru deja octogenarul Habib. Noul prim ministru Ben Ali, a făcut o "învârteală" prin care, cu ajutorul unui comitet format din cei mai cei doctori din ţară, l-a declarat pe Bourguiba incapabil să mai conducă ţara şi i-a luat locul în fruntea Tunisiei. Dar despre tovarăşul Ben Ali vom vorbi mai târziu... poze cu Bourguiba pot fi văzute şi astăzi în anumite locuri publice din Tunisia, el rămânând o personalitate respectată (şi nu numai de frică sau pentru că aşa cere partidul) şi apreciată. Rămâne la latitudinea fiecaruia să aprecieze rolul său în istoria ţării, totuşi pentru mulţi tunisieni, Bourguiba va rămâne "Părintele patriei" sau aşa cum se autointitulase, "Luptătorul suprem".
Din păcate nu am găsit mausoleul deschis, aşa că nu vă pot spune dacă merită sau nu vizitat.


Dacă vrei să cunoşti o ţară, să-i simţi pulsul şi să înţelegi măcar o infimă parte din ea, trebuie să o descoperi individual, fără transport asigurat şi fără ghid. Iniţial am vrut să facem o excursie cu trenul spre oraşele sudice Medenine şi Tataouiane, dar ar fi fost totuşi un risc asumat inutil, atât pentru că zona respectivă este considerată ceva mai nesigură, cât mai ales pentru că urma să schimbăm un tren pe la trei dimineaţa într-o staţie obscură al cărui nume nu-l mai ştiu oricum. Aşa că, am ales varianta mai comodă, dar nicicum mai puţin interesantă: Monastir. Am urmat drumul obişnuit de la hotel până la intrarea în Medina, acolo unde văzusem cu o zi în urmă autobuzele de Monastir. Înghesuială, zarvă, copii cu ghiozdane voluminoase, o agitaţie de nedescris. Toată lumea urca pe uşa din spate aşa că ne-am conformat. Imediat lângă uşă, un personaj de care îmi era dor şi pe care nu-l mai văzusem de foarte mulţi ani: doamna taxatoare, parcă ruptă din anii 80 de la noi, voluminoasă şi dând invariabil restul şi biletele într-o lehamite totală. Autobuzul, şi el foarte familiar, extrem de lung şi dotat cu burduf. Înghesuială cam ca în 41 la primele ore ale dimineţii, aşa că am stat în picioare şi nu am văzut mare lucru din drum. Unii dintre copiii care stăteau pe scaune aveau caietele deschise şi îşi făceau temele (mai ales fetele, ca de obicei mai conştiincioase).

Oricum, nimic ieşit din comun, nu am simţit cum că aş fi "fixat" de către ceilalţi călători deoarece nu eram unul de-al locului. În Monastir am petrecut toată ziua, probabil cea mai relaxantă din întreg sejurul. Am vrut să vizităm Mausoleul lui Bourguiba şi Ribat-ul, dar am ajuns la fiecare exact pe dos, sfârşind prin a le rata pe ambele:). Îmi pare rău că nu am făcut mai multe poze prin medina, una mult mai underground decât cele din Sousse sau Tunis, dar mereu am avut oroare de sindromul "japoneilor" fotografi, cei care mai au puţin si pozează cu câte un aparat foto în fiecare mână. Oricum, medina din Monastir mi-a plăcut foarte mult pentru că nu era înţesată de magazine de suveniruri, de tunisieni agasanţi care aproape că te băgau cu forţa în magherniţele lor. Fiecare îşi vedea de treaba lui, şi noi şi băştinaşii. Foarte frumoasă este şi faleza mai ales că eram la începutul lui ianuarie şi era foarte liberă, nimeni pe plajă, doar câţiva temerari ce săreau de pe nişte stânci în apa limpede a Mediteranei.
Ne-am adus aminte de o mare vorbă a unui amic "Mâncaţi, nu răbdaţi ca acasă!", aşa că am dat buzna într-un fel de restaurant fast food în care ştiu că nu prea aveau chestii tradiţionale, dar la cât de dureroasă era foamea, n-am mai plecat de-acolo şi am băgat o pizza de căciulă care era aşa mare că ne-a liniştit pentru încă o zi. Pe tot timpul mesei am fost delectaţi cu MTV Arabia, dacă mai stăteam vreo oră sigur începeam să învăţ formaţiile vocal-instrumentale arăbeşti. Dar, având în vedere că eram în Tunisia, chiar se potrivea cu atmosfera. Vă şi recomand o piesă, o găsiţi pe Youtube: Saber el Roubay - Sidi Mansour:). Cred că am auzit-o de o mie de ori într-o săptămână şi a sfârşit prin a-mi plăcea mai ales după întoarcerea acasă pentru că-mi amintea şi încă îmi aminteşte de Tunisia.


Am tot omis să vorbesc de preţuri...ele sunt foarte mici, mai ales în supermarketuri, dar şi o masă la un restaurant decent nu îţi va destabiliza bugetul, chiar dacă acesta este destul de subţire. Preţul la transport este deasemenea mic, situaţia se schimbă când vine vorba de bazar: aici lucrurile se pot cumpăra la preţuri infime dar şi la preţuri astronomice, totul depinde de calitatea şi disponibilitatea pe care o are turistul de a negocia. Oricum, în apropierea bazarelor există şi magazine cu preţuri fixe în care oferta este la fel de bogată ca şi în bazar, doar că se evită "ţigăneala" - pentru unii un deliciu, pentru alţii, un calvar. La fel, intrarea la obiectivele turistice costă câţiva euro (2-3 în general) la care se mai adaugă un dinar (aproximativ 0,7 euro) taxă de poză. Mai greu pentru cei ce sunt atraşi de magia inegalabilului Bacchus, multe supermarketuri nu au standuri cu băuturi alcoolice, pentru cadouri cele mai indicate sunt duty-freeurile din aeroporturi. Dacă vreţi să ciupiţi ceva la o masă, singura bere existentă se numeşte "Celtia" şi este decentă (oricum nu cred că băutorii de bere vin tocmai în Tunisia pentru a degusta ceva de calitate în domeniu), mai există un vin de smochine al cărui nume nu-l ştiu şi "Boukha", o ţuică de curmale care, băută dimineaţa, mai degrabă îţi provoacă decât îţi taie greaţa. Deci, ciupitorii de clasă vor întâmpina ceva probleme.

După cum spuneam mai sus, am ratat vizitarea Ribat-ului pentru că am ajuns cu 15 minute înainte să se închidă, încă puteam să luăm bilete şi să alergăm prin el, dar defel nu prea îmi place doar să bifez locuri sau obiective, aşa că am renunţat pentru că în alea 15 minute nu apucam să vedem absolut nimic, mai ales că cel mai tare îmi doream să ajung în turnul de sus şi de acolo să prind asfinţitul peste oraş. Altădată:). Ribat-ul a fost construit în 796, ca parte a unui sistem defensiv mai complex ce urmărea protejarea Imperiului Islamic de către eventuale raiduri venite din nord. Spre deosebire de cel din Sousse (ambele fiind asemănătoare şi ridicate în aceeaşi perioadă), structura acestuia a fost mult modificată de-a lungul vremii, în special în timpul dinastiei Aghlabizilor, când a fost ridicat şi Kasbah-ul (turnul), undeva în secolul al XI - lea. Fiind situat pe plaiurile natale ale proaspătului preşedinte, Ribat-ul a fost atent renovat în anii 60 pentru a rămâne un obiectiv turistic de marcă într-un oraş cu o asemenea însemnătate. Poate că dacă nea Nicu era şi el hunedorean, arăta şi Castelul Huniazilor mai de doamne ajută...
Am purces apoi spre gară să prindem trenul de 19:53 (am biletele:P), curioşi fiind cum o fi şi cu trenul pe aceste tărâmuri. Păi, cum să fie?...mai curat ca la noi, mai confortabil, deşi era un tren local care făcea legătura între Monastir şi Sousse (circa treizeci de km), nu ştiu cum mergea treaba cu naşu', dar presupun că şi buzunarele lor se pot lărgi suficient pentru a strecura o bancnotă. În faţa noastră era un domn cât se poate de dubios, care era foarte agitat şi se tot holba la noi, aducându-mi aminte de personajele mitice din personalele patriei. Ca şi concluzie, Monastirul merită cu siguranţă o zi alocată, nu este nici pe departe la fel de agitat ca Sousse, sau tradiţionalist precum Kairouan, dar îmbinarea de oriental şi modern îi conferă un aer aparte ce vă va cuceri pe nesimţite.

Tunisia - O altă lume (Partea a II - a)

ZIUA 2


Ziua a doua a excursiei în Sahara se va dovedi a fi cea mai interesantă şi spectaculoasă dintre toate cele şapte petrecute pe pământ african. Dar să nu anticipăm...un scurt rezumat al zilei ar fi următorul: trezire şi mic dejun, traversare cu autocarul Chott el Djerid (cel mai mare lac sărat din Sahara - secat), preluare jeepuri de la capătul celălalt al lacului şi tur de patru ore cu vizitare a oazei Chebika, popas la un punct de belvedere, apoi vizitarea platourilor de filmare (parţial naturale) ale filmelor "The english patient" şi "Star wars" sau cum îi spun fraţii noştrii de dincolo de Prut, "Gâlşeavă pi şer". Revenire la autocar, plimbare cu trăsura printr-o oază artificială apoi plecare spre Sousse cu popasuri la Metlaoui pentru masă şi la Kairouan (al patrulea oraş sfânt al Islamului). Pare cam burghez la prima vedere, cu jeep, trăsură, star wars etc, dar, exceptând urangutanii din grup, totul a fost la superlativ. În plus, toate aceste zone izolate şi relativ greu accesibile sunt foarte greu de acoperit într-o excursie pe cont propriu.


Traversarea cu maşina a lacului secat Chott el Djerid este una extrem de spectaculoasă şi inedită. Din nefericire, cei aproximativ 30-40 de km i-am parcurs în toiul nopţii, aşa că nu am văzut nimic din marea întindere de sare prin mijlocul căreia am trecut. Ştiu doar că afară era o beznă îngrozitoare, toate luminile în autocar erau stinse şi toată lumea dormea, iar gândurile mele puteau zbura oriunde în voie, acompaniate de un cer senin cum numai în Piatra Craiului mai văzusem. A fost un moment extrem de relaxant...ce nu a ţinut prea mult, deoarece am ajuns pe partea cealaltă, acolo unde matinalii şoferi cu turbane ne aşteptau cu jeepurile (de fapt, maşini de teren), gata să ne ducă într-unele dintre cele mai frumoase zone ale Tunisiei. Primul popas l-am făcut la o belvedere (poza de sus), un loc deosebit în care se vede perfect cum Sahara se poticneşte de ultimele zvâcniri ale Munţilor Atlas. În partea opusă, drumul în serpentine duce către oaza Tamerza (pe care nu am vizitat-o) şi de acolo, la graniţa algeriană aflată la câţiva kilometri.


Deşi am văzut multe locuri deosebite în Tunisia, totuşi dacă aş fi întrebat, aş alege ca şi "loc preferat" oaza montană de la Chebika. Am ajuns aici foarte devreme, înainte de a răsări soarele, pe un frig demn mai degrabă de o zonă împânzită cu fjorduri şi nu cu oaze. Dar treptat, peisajul absolut demenţial coroborat şi cu primele raze de soare, m-au făcut să uit cu desăvârşire de discomfortul termic. În apropiere de parcarea autocarelor (zona este vizitată de foarte mulţi turişti, din fericire fiind în luna ianuarie, era totuşi destul de pustiu), într-o zonă plină cu tarabe cam cum sunt eternele de la Azuga şi Poiana Ţapului, ne-a întâmpinat călăuza noastră, Hassan. Cu o logoree de invidiat, a reuşit performanţa de a vorbi în continuu timp de peste o oră, într-o engleză foarte orientală piperată pe alocuri cu vocalize în arabă sau cuvinte din alte limbi. Pitoresc...aaa, şi nelipsitul îndemn România - Hagi. Chebika se numeşte atât oaza, cât şi satul ce numără câteva sute de suflete sunnite. Satul iniţial a fost abandonat în 1969 în urma unor inundaţii catastrofale, astăzi rămânând doar ruinele gospodăriilor părăsite acum patruzeci de ani, locuitorii mutându-se undeva mai "în vale", pe un teren mai plat. Un alt paradox - în apropierea Saharei, un sat distrus de ploile abundente. Am avut norocul să prindem un răsărit de poveste, mai spectaculos decât toate cele prinse vreodată la Costineşti, înfăşurat în pături şi dârdâind de frig. Am urcat după Hassan a cărui gură cred că se auzea din Algeria, prin Djebel el Negueb, ultimele prelungiri ale Munţilor Atlas. Peisajul se deschidea fabulos, de o parte satul vechi cu Sahara cea nesfârşită pe fundal, de cealaltă parte munţi colţuroşi şi extrem de arizi, pe văile cărora cu greu îşi găseau locul câţiva palmieri. De nicăieri a apărut o mână de viitori comercianţi (cred că aveau undeva între 7 şi 11 ani), care se agăţau la propriu de noi încercând să ne vândă tot felul de pietre şi "handmade-uri" locale. Am luat o piatră din aia cu 2 dinari şi atât mi-a trebuit: s-a strâns toată viitoarea naţională de fotbal a Tunisiei din 2025 lângă mine încercând să-mi mai vândă una alta. Într-un moment de neatenţie, un "îngeraş" de fetiţă mi-a pus un colier pe mână cerându-mi cu insistenţă dinarii ce i se cuveneau. Am încercat să îi dau colierul înapoi dar nu mai voia să-l ia cu nici un chip. Până la urmă, văzând că nu am de gând să cedez, a venit unul mai mic şi mi l-a luat de pe mână - dar în secunda doi fetiţa a început să strige la el după care i-a ras două palme care m-au usturat şi pe mine. Să mai zică cineva că femeile sunt oprimate în lumea arabă... Am trecut de partea cealaltă a muntelui, lăsând în urmă un monument hidos înfăţişând o cămilă, după care am coborât în oaza dintre versanţi. Aici am rămas realmente cu gura căscată la vederea unui lac de mici dimensiuni străjuit de stânci golaşe, de un turcoaz absolut ireal. Ceva mai jos, am coborât printr-un canion îngust şi am ajuns la o cascadă cu o cădere foarte mică, de câţiva metri doar, dar poziţionată minunat între palmieri şi stânci abrupte. Am zăbovit ceva vreme, dar simţeam că e genul de loc în care aş putea sta ore în şir doar privind, făcând poze şi bucurându-ma pur şi simplu de măiestria naturii. Toată frumuseţea era sporită de portocaliul în care erau pictaţi versanţii răsfăţaţi de soarele crud al dimineţii. Datorită reflexiilor solare şi a culorilor pe care le iau crestele în diferite perioade ale zilei, zona mai este numită şi Qasr el-Shams, în traducere "Castelul Soarelui". Am mai aruncat o ultimă privire în urmă, mulţumit fiind de frumuseţea locurilor, dar şi încercând o umbră de regret pentru că în excursiile organizate programul este strict şi unor astfel de locuri nu li se alocă mai mult timp...dar mai bine mai puţin decât deloc.


Pe câţi dintre voi nu i-a fascinat încă din copilărie Sahara? În primul rând pentru că e atât de vastă, apoi pentru că acolo ziua este cel mai cald din lume iar noaptea se lasă frigul şi nu în ultimul rând pentru a vedea singur cum nisipul şi cerul se unesc într-o comuniune bizară în orice punct al orizontului ai privi. La o suprafaţă aproximativ egală cu cea a Chinei sau Statelor Unite, dar de 37 de ori mai mare ca a ţărişoarei noastre, cel mai mare deşert al globului numără circa două milioane de locuitori (adică mai puţini ca Bucureştiul), majoritatea nomazi berberi, mauri sau arabi ce traversează cu nonşalanţă graniţele statelor din care provin în căutarea locurilor mai propice traiului.
Deşi Sahara trebuie simţită altfel, eventual într-o expediţie de câteva zile în mijlocul unei comunităţi berbere sau alăturându-te unei caravane, pentru prima vizită m-am declarat mulţumit şi de cele câteva ore "burgheze" petrecute într-un 4X4 înconjurat de nisip din toate părţile.


Am părăsit brusc (orice manevră a unui şofer tunisian este bruscă) drumul asfaltat de la Chebika către locul în care lăsasem autocarele şi am intrat cu adevărat în deşert. În cinci minute nu se mai vedea decât nisip pretutindeni, părea că suntem la ani lumină de orice urmă de civilizaţie. Îmi închipui că în afara motoarelor maşinilor de teren, liniştea era una mormântală. În astfel de locuri total izolate, îmi este imposibil să nu mă gândesc cât de vulnerabil este omul (da, acel om care în societate face pe nebunul, este netrebnic, se crede buricul pământului, crede că este invincibil) în faţa naturii, cât de mici suntem de fapt şi cât de mari ne credem. În jeepul nostru, încă două cupluri, unii pe la 30 de ani, alţii pe la 40. Au trăit degeaba (dacă e să mă întrebaţi pe mine): vorbesc tot drumul despre piaţa imobiliară din sibiu şi bucureşti, rareori se sinchisesc să se uite pe geam, îşi fac planuri de viitor în afaceri, se comportă de parcă ar fi prinşi în trafic pe Ştefan cel Mare şi încearcă să-şi omoare timpul. Mă încearcă un sentiment de furie când mă gândesc câţi cunoscuţi de-ai mei ar da orice să fie aici, acum, în timp ce ei care sunt aici nu dau doi bani pe asta. Vor mai bifa în carneţel încă o ţară vizitată şi-şi vor admira din timp în timp viza atât de exotică din paşaport. Trecând peste "colegii" de jeep...prima oprire o facem într-un loc pustiu, dar unde cât se vede cu ochiul liber nisipul este umed. Aflăm şi de ce: suntem pe locul unui lac sărat - Chott el Gharsa - secat din cauza lipsei precipitaţiilor. Aceste "chott"-uri se găsesc în zona de nord a Saharei, mai exact în Tunisia şi Algeria. Ele sunt lacuri sărate complet secate pe timpul verii, dar care iarna pot acumula ceva apă (deşi eram în ianuarie chott-ul nu avea pic de apă). Sunt situate în depresiuni ce se află cu câţiva metri sub nivelul mării şi pot fi acoperite cu o crustă fină de sare albă sau gri. La mică distanţă ne-au atras atenţia nişte forme asemănătoare unor dealuri, dar din nisip şi am aflat că exact în acest loc au fost filmate scene din "The English Patient". După încă ceva kilometri prin deşert şi o întâlnire total neaşteptată cu un ciobănaş berber cu ceva capre după dânsul (unde le ducea să pască în pustiul ăla numai el ştia, sau poate fumase ceva şi vedea verde peste tot), şoferul băştinaş ne-a arătat o zonă în care cică tovarăşul Gaddafi îşi instalează tabăra atunci când vine în vecini (cu harem cu tot). Am oprit şi unde s-a filmat "Războiul Stelelor" dar fiind total pe dinafară cu subiectul nu m-a prea mişcat. În mai puţin de o oră aveam să dăm de asfalt şi să revenim la civilizaţie - nu pot spune că îmi lipsise prea tare.


Următorul punct pe ordinea de zi a fost vizitarea unei oaze artificiale (plantată de om şi nu apărută acolo din senin) în apropierea sătucului Degache şi apoi puţin timp liber prin sat pentru cumpărături. Am mers vreun sfert de oră cu trăsura până la plantaţie (nu, nu ne-au pus să muncim pe plantaţie), în fine, nu prea sunt eu fan burghezisme, dar am mers, totuşi. Nimic ieşit din comun, bananieri, curmali, portocali - într-un fel a meritat - dar totuşi preferam încă o oră prin deşert sau timp liber prin vreun oraş (Tozeur sau Gafsa). Un indigen de-al locului a făcut şi o demonstraţie de căţărat în palmier, peste tot copii ce vindeau coşuleţe de curmale, era clar un loc exclusiv pentru turişti. Bineînţeles nu se putea ca mioriticii să nu-şi dea arama pe faţă...un homo manelicus (Porcul, v-am mai vorbit de domnia sa) s-a ţigănit cum nici experţii arabi nu o pot face...dar nu pentru orice fleac ci pentru un coş de curmale (un coşuleţ costa un dinar, iar el la banii ăştia a făcut ca toţi dracii până a primit două).Aşa se fac marile averi...curmală cu curmală. Mai interesantă (cu mult) decât plimbarea propriu-zisă mi s-a părut atmosfera din sat: un nene fuma impasibil pe un scaun amplasat între nişte carcase de Mobre, o căruţă trecea agale pe strada pustie (cred că adormise şi vizitiul la volan), doi copii se uitau plictisiţi la noi, cineva scosese un furtun cu care udase asfaltul dar îl lăsase acolo, în mijlocul drumului...am zis că aici mă voi retrage la bătrâneţe, atâta serenitate este greu de digerat şi pentru un balcanic practicant. În plus era şi duminică şi tot ce-mi venea în minte era piesa lui Baniciu, "Tristeţi Provinciale". Şi ca bonus am cumpărat la un preţ derizoriu cele mai bune "măzline" pe care le-am mâncat vreodată. Puturoşi din toate ţările veniţi la Degache...şi uniţi-vă!


Din nou în autocar, după periplurile cu jeepul şi trăsura.Oprim la Metlaoui pentru a înfuleca una alta. Treziţi dis de dimineaţă, era şi momentul pentru un kous kous aburind (aşa speram eu cel puţin), dar am avut parte de cartofi prăjiţi cu încă ceva, oricum nu mai conta, foamea era prea mare pentru a mai avea şi pretenţii. Vom traversa tot centrul Tunisiei, mai puţin spectaculos decât zona de coastă sau cea deşertică pentru a ajunge în cel de-al patrulea loc sfânt al Islamului, Kairouan. Aşteptam cu nerăbdare acest moment: pe la zece ani am primit cadou un dicţionar Larrouse în franceză. Cum nu m-am împăcat niciodată extraordinar cu limba lui Descartes şi Deschampes, am reţinut foarte bine pozele expuse, unele impresionându-mă şi rămânându-mi în minte pentru totdeauna, printre ele şi Marea Moschee din Kairouan,la care mi-am dorit dintotdeauna să ajung într-o bună zi. Era ca un fel de mic vis devenit realitate. Marea Moschee sau Moscheea lui Uqba, a fost construită odată cu fondarea oraşului, în anul 670 d.Hr de către generalul arab Uqba ibn Nafi. Ifriquia, denumirea Tunisiei de atunci, a fost cucerită de triburile arabe în a doua fază a marii expansiuni a arabilor, la doar 38 de ani de la moartea profetului Mahommed. Kairouan a devenit centrul religios al noii provincii cucerite, iar Marea Moschee - cel mai vechi şi important loc de pelerinaj din lumea arabă de vest, al patrulea loc sfânt al Islamului (după Mecca, Medina şi Ierusalim) şi un model pentru mai toate moscheile ridicate ulterior în nordul Africii. Reconstruită şi refăcută în mai multe rânduri, şi-a căpătat înfăţişarea pe care o putem vedea astăzi la mijlocul secolului al IX - lea, în timpul celei mai prolifice perioade din istoria oraşului în timpul dinastiei Aghlabizilor. Cu siguranţă una dintre cele mai mari şi impresionante monumente din Africa de Nord, Moscheea Uqba se întinde pe 405 metri pătraţi, în acest spaţiu vast fiind incluse Sala de Rugăciuni, o imensă curte interioară placată cu marmură, cele nouă porţi de acces în incintă şi minaretul înalt de 31,5 metri considerat cel mai vechi minaret din întreaga lume arabă încă în picioare. Din nefericire, am ajuns la oră de rugăciune şi astfel nu am putut intra nici măcar în superba curte interioară. Ca o paranteză, popasul de la Kairouan a fost făcut pentru a ne fi prezentat un magazin de covoare tradiţionale, dar timpul fiind foarte scurt, am tulit-o de acolo şi am avut măcar timp să mă învârt în jurul moscheii. Un moment magic a fost chemarea la rugăciune, ambianţa creată de vocea muezzinului răsunând în tot oraşul suprapusă peste lumina misterioasă provenită de la asfinţitul soarelui şi peste imaginea Marii Moschei fiind cu adevărat demnă de povestirile din 1001 de nopţi. A fost probabil cel mai intens moment din întregul periplu tunisian. Ca o concluzie, Kairouan-ul merită cel puţin o zi alocată, jumătatea de oră în care am stat aici fiind mai mult o amăgire. Se mai pot vizita Moscheea celor trei porţi, Moscheea lui Sidi Sahab, Souk-ul (piaţa tradiţională) aflată în Medina, înconjurată de ziduri ale căror porţi de intrare se văd de la mare distanţă şi mai ales, străduţele înguste pline de viaţă la orice oră.
Cam astea au fost cele două zile de hălăduială prin Tunisia deşertică, două zile pline în care am avut ocazia să vedem o grămadă de lucruri rupte parcă din altă lume. Chiar dacă Tunisia este printre cele mai "occidentalizate" ţări din lumea arabă, savoarea, obiceiurile şi atmosfera tipice acestei zone nu au absolut nimic de pierdut. Ca şi date tehnice despre excursie să văd ce mai ţin minte...autocar de 3 stele cu aer condiţionat, ghid român pe tot timpul excursiei, plimbarea cu cămila, cu jeepul sau cu trăsura se cumpără din autocar şi au un preţ foarte accesibil din ce îmi aduc aminte, iar pentru restul (transport,cazare hotel de 3 stele,un mic dejun, o cină şi două mese de prânz) preţul a fost în ianuarie 2008 undeva în jur de 100 de dolari. E păcat să ajungeţi până aici şi să nu daţi nas în nas cu Sahara.

Tunisia - O altă lume (Partea I)

1. CUVÂNT ÎNAINTE

Primul lucru pe care vreau să-l spun ar fi acela că Tunisia nu este pentru oricine. Chiar dacă pot fi acuzat de elitism, acesta este adevărul. Dacă doriţi doar să faceţi baie, să staţi la plajă, să înfulecaţi mâncare binecunoscută şi să faceţi cumpărături atunci când dă o ploicică, mai bine vă reorientaţi către Halkidiki, Paralia Katerini, Albena sau de ce nu Cap Aurora. N-aş fi început cu acest avertisment dacă n-aş fi observat că majoritatea covârşitoare a celor din grupul cu care am ajuns eu aici nu au înţeles nimic din experienţa uluitoare numită Tunisia. O doamnă chiar a exclamat: " În Italia era mult mai curat!". Aici, pe tărâm nord-african trebuie să vă pregătiţi să fiţi izbiţi violent de o altă cultură. Total diferită. O altă lume. Nici mai bună, nici mai rea, dar diferită fundamental de cea de acasă. Dacă o veţi primi cu interes, curiozitate şi lipsiţi de prejudecăţi, veţi avea parte de o senzaţională gamă de experienţe şi trăiri. Dacă o veţi privi fără respect şi cu superioritate (aşa cum au făcut cei din grupul amintit mai sus), veţi reveni în ţară cu convingerea că Elveţia e mult mai civilizată decât sunt amărâţii aia de arăboi. Să pornim în explorarea acestei ţări binecuvântate de Allah, cu o istorie de peste 2000 de ani.


Tunisia se va confunda pentru totdeauna din punctul meu de vedere cu ideea de "perfecţiune". Şi nu pentru că ţara ar fi într-o situaţie în care să nu-i mai trebuiască nimic (nici pe departe), ci pentru că am ajuns aici la momentul potrivit, cu persoana potrivită şi într-o stare psihică optimă unei astfel de experienţe. Primul element pozitiv (dacă se poate spune aşa) a fost zborul, de care îmi era o frică teribilă - fiind primul - dar de care am scăpat cu bine. Nu voi uita niciodată senzaţia de eliberare pe care am simţit-o în momentul în care am coborât pe pământ african. În plus, cele 15 grade cu care ne-a întâmpinat Tunisia aproape de miezul nopţii şi vegetaţia de un verde aşa aprins, în condiţiile în care la Bucureşti erau -10 grade la prânz şi ningea de zor, a sporit impresia de basm cu care a început acest sejur de neuitat. Drumul de la aeroport spre hotelul din Sousse nu a avut în sine nimic ieşit din comun, dar conştientizarea treptată a faptului că sunt în Tunisia şi mă aşteaptă o săptămână "în altă lume" l-a făcut deosebit.


2. SOUSSE

Supranumit şi „Perla Saharei” datorită plajelor cu nisip fin şi a frumuseţii şi densităţii vestigiilor, Sousse ni se înfăţişază ca un oraş tipic arab, cu străduţe înguste mereu aglomerate,cu case albe şi joase,cu o multitudine de specii de plante şi arbori exotici(ficuşi,palmieri,curmali,portocali,lămâi) şi oameni foarte ospitalieri,dispuşi să piardă zile întregi în dorinţa lor de a convinge oaspeţii străini că marfa din prăvălia lor este cea mai bună sau mai mult, nu se mai găseşte niciunde. Pe malul mării,în extremitatea estică a oraşului „tronează” zona turistică, nenumărate hoteluri albe făcându-şi loc în imediata apropiere a mării. Oraşul este veşnic viu, cafenelele sunt mereu pline de oameni care bârfesc la un ceai de mentă sau la o cafea tare, copiii care ies de la şcoală fac o gălăgie infernală,se joacă cu mingea cum găsesc un colţişor liber iar credincioşii sunt mereu parcă în drum spre Marea Moschee. Toată lumea vorbeşte tare, râde, apostrofează, s-ar putea spune despre aceşti oameni că nu obosesc niciodată iar supărarea şi grijile par a nu-i atinge cu nici un chip. Dealtfel, majoritatea tunisienilor,din cele mai vechi timpuri,cred într-un destin hărăzit încă de la naştere şi în faptul că toate se petrec după voia lui Allah, acesta fiind unul dintre motivele pentru care ei sunt mereu surâzători şi senini. Ca în orice aşezare mai mare din spaţiul cultural arab, în centru oraşului se găseşte Medina, adică centru vechi al oraşului, cea mai frumoasă şi mai valoroasă din punct de vedere cultural din întreaga Tunisie, declarată în anul 1988 Patrimoniu Mondial Cultural UNESCO. Medina este delimitată de restul oraşului de vechile ziduri de apărare, păstrate în foarte bune condiţii, construite de arabi acum mai bine de un mileniu pentru a apăra oraşul de invadatori. Această zonă este şi în prezent locuită, densitatea de case, de magazine, de buticuri şi mai ales de oameni fiind foarte ridicate. Tot aici găsim şi cele mai importante obiective turistice. Marea Moschee, în imediata apropiere a porţii principale de acces în „cetate” a fost construită în secolul 9, minaretul, mic ca şi dimensiuni,apărând două secole mai târziu.Ea are o deosebită valoare şi pentru că a suferit foarte puţine modificări şi ajustări de-a lungul vremii, acesta fiind şi motivul pentru care nu există un minaret înalt aşa cum au majoritatea marilor moschei. Edificiul este unul foarte simplu, reflectând atitudinea şi stilul de viaţă a celor ce conduceau oraşul în trecut. La doi paşi de moschee un alt exemplu de arhitectură tipic arabă ne impresionează: este vorba de Ribatul din Sousse. Ribat este termenul arab pentru „fortăreaţă”, aceste edificii fiind construite la începutul „arabizării” Africii de Nord ca adăposturi în timpul invaziilor altor triburi sau popoare. Ribatul din Sousse a fost ridicat de dinastia Aghlabizilor în anul 821. În cealaltă parte a Medinei, în cel mai înalt punct al său găsim Kazbahul. Acesta era locul în care trăia liderul local şi avea deasemenea rol defensiv pe timp de război, în interiorul Kazbahului din Sousse găsindu-se Turnul Khalaf, construit în 859. Astăzi aici putem vizita „Muzeul Arheologic”, bazat în special pe colecţii de mozaicuri romane, dar având şi alte exponate precum măşti, vase şi statui aparţinând aceleiaşi civilizaţii.Dacă setea de arhitectură şi cultură arabă nu ne-a fost stinsă, mai putem vizita Muzeul Tradiţional Kalaout el-Koubba, aflat tot în Medina, atractiv atât ca şi construcţie dar şi ca exponate, Zaouia Zakkak, în apropierea centrului vechi, una dintre cele mai deosebite mărturii ale arhitecturii otomane şi Catacombele, care nu erau adăposturi în timpul invaziilor romane, aşa cum mulţi cred la prima vedere ci o reţea imensă de tuneluri cu rolul de morminte, având lungimea de 5 km şi adăpostind nu mai puţin de 15.000 de morminte.Astăzi se mai vizitează doar 100 de metri din uriaşul tunel.
Deşi am avut prilejul să vizitez şi mai multe părţi ale Europei Occidentale, nici un loc nu a avut darul de a mă fascina şi atrage în modul şi cu intensitatea cu care a facut-o acestă aşezare plină de contraste din alte lumi parcă. Sousse va rămâne veşnic în inima mea şi sunt convins că şi în a oricărui alt turist amator de inedit şi dornic de a vedea şi o altă faţă a lumii în care trăim.
(Articol publicat în nr. 1 al revistei "Urban Escape" - aprilie 2008)






















3. DOUĂ ZILE PRIN TUNISIA CENTRALĂ ŞI SUDICĂ

Ziua 1.


Pentru a cuprinde cât mai vast tainele culturii şi civilizaţiilor ce au influenţat mileniile de istorie ale Tunisiei, pentru a înţelege modul de trai al oamenilor locului dar şi pentru a imortaliza nişte peisaje mirifice este obligatorie desprinderea de litoral, în special de zonele turistice (Sousse, Monastir, Hammamet, Tunis etc) şi pătrunderea în interiorul ţării, în inima Tunisiei şi la porţile Saharei. Dacă aţi ajuns aici printr-o agenţie de turism, vă recomand să alegeţi fără ezitare excursia de 2 zile în Sahara - va fi o experienţă cu adevărat deosebită, în special pentru cei atraşi de zonele nelocuite şi pustii. Dacă ajungeţi pe cont propriu, va trebui să vă schiţaţi un traseu (cu maşina sau cu trenul), dar este important să vă interesaţi în prealabil şi dacă zonele pe care doriţi să le atingeţi sunt suficient de sigure. Se ştie ca Tunisia este printre cele mai sigure ţări din lumea arabă, dar cu toate acestea, izolat, au mai avut loc incidente în care au fost implicaţi turişti străini, în special cei ce au ales transportul pe cont propriu. Zonele considerate mai nesigure sunt cele din apropierea graniţelor Algeriei şi a Libiei, dar şi zonele foarte izolate din sudul ţării. În martie 2008, doi turişti austrieci au fost răpiţi din sudul Tunisiei, duşi undeva în zona de nord a Maliului şi eliberaţi după opt luni. Astfel de evenimente sunt extrem de rare în Tunisia, dar cu toate acestea, optim ar fi să vă interesaţi înainte de a vă duce în zonele mai îndepărtate.


Fie că sunteţi sau nu admiratori ai arhitecturii romane, este imposibil să nu rămâneţi impresionaţi de grandoarea amfiteatrului roman de la El Jem. Situat la circa 60 de km de oraşul - staţiune Sousse, orăşelul El Jem nu iese cu nimic din tiparele unei localităţi tipic arabe, cu case albe, înghesuite haotic una într-alta, cu prăvălii la stradă şi comercianţi gălăgioşi ce încearcă prin orice mijloace să îşi vândă produsele, eventual la suprapreţ. Thysdrus - numele roman al micuţei aşezări aride de astăzi - a fost un important oraş roman în primele secole de după Hristos, fiind, la mare rivalitate cu Hadrumetum (Sousse de astăzi), al doilea oraş roman ca importanţă din nordul Africii dupa Cartagina. A fost distrus de trupele loiale împăratului Maximinux Thrax spre sfârşitul secolului al III-lea şi de atunci, nu şi-a mai recăpătat niciodată strălucirea anterioară.


Motivul pentru care aparent insignifiantul orăşel prăfuit El Jem nu lipseşte de pe niciun itinerar turistic al Tunisiei este amfiteatrul roman păstrat aici în foarte bună stare. Venind dinspre Sousse, silueta masivei construcţii se întrevede de la o distanţă apreciabilă, părând un colos eşuat în mijlocul unui furnicar. Actualmente, monumentul este al treilea cel mai mare amfiteatru roman din lume, după Colloseum-ul din Roma şi ruinele teatrului antic din Capua, ambele situate în Italia. Ridicat în jurul anului 238 d.Hr, putea primi în incinta sa peste 35.000 de spectatori, martori în cele mai dese rânduri la lupte de gladiatori şi la unul dintre sporturile preferate ale vremii, cursele carelor de luptă. Nu se ştie cu exactitate nici până astăzi dacă construcţia a fost vreodată terminată. Spărtura de la "peluză" datează din secolul al XVII-lea când actuala Tunisie se afla sub dominaţie Otomană, armata imperială atacând amfiteatru cu tunuri în încercarea de a-l goli de rebelii aflaţi înauntru. De-a lungul vremii, o parte din materialele de construcţie ce au servit la ridicarea amfiteatrului, au fost "transportate" de către localnici către propriile ogrăzi pentru a-şi ridica şi consolida locuinţele, alte fragmente ajungând la Marea Moschee de la Kairouan.


Trecând peste toate datele istorice şi statisticile, El Jem este un loc ce merită cu siguranţă o vizită de o oră, două, chiar şi pentru pasionaţii de shopping sau pentru cei a căror cea mai plăcută îndeletnicire în cele şapte zile de concediu pe pământ african a fost negocierea la sânge prin bazar a preţurilor tuturor acareturilor kitschoase pe care oricum nu intenţionau să le cumpere. Apropo de nesfârşitele runde de negocieri între arabi şi balcanici (mai ceva ca la f.m.i), într-un răstimp de maxim cinci minute un turban a la Yasser Arafat ce iniţial avea preţul de 35 de dinari, a fost vândut cu 2 dinari. Chiar nu mă pricep la astfel de negocieri, dar cu siguranţă unii dintre colegii de drum "făcuseră" Istanbulul pe la începutul anilor '90, prea păreau de-ai locului. Un aspect care mi s-a părut cât se poate de civilizat în toată Tunisia este taxa foto la obiective. Ea există mai peste tot, dar era (ianuarie 2008) de 1 dinar, echivalentul a 2 lei pe atunci. Departe de nesimţirea de la Râşnov, Mogoşoaia, Castelul Huniazilor sau Sarmisegetuza Ulpia Traiana, unde preţurile sar de 10 lei.


Să intrăm şi în aspecte mai pragmatice sau dacă vreţi, contemporane ale Tunisiei şi anume, drumurile şi şoferii ce le străbat în dulcele stil oriental. Păi Tunisia are o autostradă între Tunis şi Sousse (vreo 120 de km parcă) care va ajunge (dacă nu cumva au şi terminat-o) până la Sfax, al doilea oraş ca importanţă al ţării. Arhisuficient având în vedere numărul maşinilor şi vitezele demenţiale pe care le pot atinge. În rest, drumuri foarte bune, inclusiv în sud, în zonele de la porţile Saharei şi exemplar întreţinute având in vedere tendinţa nisipului de a "înghiţi" şoseaua - în acest scop au nişte gărduleţe care ţin nisipul departe de partea carosabilă, vorba lui Virgil Vochină. Şoferii şi maşinile lor sunt într-o simbioză perfectă, cu cât maşina e mai veche şi mai hodorogită (Peugeot-urile vechi deţin supremaţia absolută) cu atât şoferii cu turbane şi mustaţă ambalează motorul mai tare, apasă pedala până dincolo de podea şi închid ochii mai strâns atunci când intră în depăşire. Spectacolul este fascinant,cu condiţia să fiţi pregătiţi oricând să cadă cortina...brusc! Primul sfat al ghidului la sosirea pe tărâm tunisian a fost să nu ne încredem în zebrele de pe asfalt: ele au doar rol decorativ, trecerea străzii prin acea zonă fiind la fel de "sigură" ca prin oricare alt colţ al oricărei intersecţii. Prima săptămână de după întoarcere a fost singura în care traficul bucureştean mi s-a părut o glumă nesărată...şi mai şi ninsese. Între Sfax şi Gabes drumul ce coboară spre Sahara este comun cu cel ce duce în Libia tovarăşului Muammar. Suficienţi kilometri ca ghidul nostru Robert, un tip cu un desăvârşit simţ al umorului, să ne facă cunoştinţă cu şoferii libieni: mult mai neastâmpăraţi ca şi vecinii tunisieni, uşor de recunoscut după faptul că plăcuţele de înmatriculare a maşinilor libiene sunt albe, comparativ cu cele tunisiene care sunt negre. Băutura fiind interzisă total în Libia baieţii trec graniţa, merg în staţiunile tunisiene, beau de sting, trec (cei care mai au chef şi "putere de muncă") pe la niscaiva fete dispuse să le înnece amarul şi se întorc spăşiţi acasă la cele patru neveste. În acest răstimp, trebuie să şi conducă, deşi n-am prea văzut vreunul care să se laude că s-ar pricepe vreun pic. Sau poate doar sunt foarte curajoşi...oricum, drumurile sunt mult mai bune ca acăsică, iar conducătorii auto infinit mai spectaculoşi chiar şi decât taximetriştii noştri posesori de Dacii vechi.


Locul livezilor nesfârşite de măslini şi a pâlcurilor de cactuşi este luat treptat, cu cât gonim mai spre sud, de un peisaj arid şi liniar, rareori punctat cu câte un palmier stingher, un preambul pentru imensa întindere pustie spre care ne îndreptăm: Sahara. Dar până acolo mai e...următoarea oprire este la Matmata, satul berber celebru de pe acum în care localnicii vieţuiesc în "case troglodite", în fapt încăperi săpate în pământ ce dăinuiesc pe aceste meleaguri se pare de mai bine de două mii de ani. Aici se fac trei opriri: prima undeva la o belvedere asupra întregii zone, a doua (şi cea mai aşteptată de pretenţioşii "exploratori" mioritici) la masă, la un restaurant cu merinde tradiţionale de prin partea locului şi ultima (şi cea mai interesantă în ochii minorităţii care nu a venit în Tunisia doar pentru a mânca ieftin şi mult) la o casă troglodită berberă locuită şi în prezent.


Dintotdeauna am fost fascinat de punctele de belvedere. Aş sta ore întregi fără să fac nimic altceva decât să mă minunez. Poate cel mai mare minus al capitalei noastre iubite este că nu are un punct de belvedere "natural" , unde să poţi zace o oră pierzându-ţi şirul gândurilor printre labirintul de străduţe şi regăsindu-l apoi pe marile bulevarde. Dar asta e o altă poveste. Am stat şi aici cam un sfert de oră în care am sorbit din priviri fiecare vale, fiecare deal ireal terasat, fiecare palmier rătăcit în oceanul de pietroaie şi buruieni. Comparaţiile imbecile nu aveau cum să lipsească din arsenalul colegilor de autocar: aceeaşi doamnă respectabilă care a concluzionat că "În Italia era mult mai curat", ne-a surprins de această dată prin patriotismul dânsei: "Nici nu se compară cu Transfăgărăşanul nostru". Păi da... nu se compară, că doar nu găseşti palmieri la Bâlea Cascadă sau capre negre păscând resemnate prin curţile berberilor.
Am continuat itinerariul cu masa la restaurant unde am servit un kous-kous cu legume fierte care mi-a mers la inimă, dar am avut şi un moment de neinspiraţie atunci când am comandat o cinzeacă locală numită Boukha, de fapt o ţuică anemică de curmale, greu de digerat...imaginaţi-vă doar o ţuică extrem de dulce. Incidente au fost şi la masă unde un cetăţean (român, desigur) care a umblat tot sejurul în trening, nemulţumit de nota de plată, a cam vrut să-l ia de guler pe ospătar, fiind cu greu calmat de ghidul nostru de toată isprava. Din cauza comportamentului, dar şi a gabaritului, l-am poreclit Porcu' - poreclele scurte şi la obiect mi se par cele mai reuşite probabil inspirat şi din copilărie când am cunoscut multe astfel de exemple ("Căcat" - un vecin , "Călare" - paznicul de la plantaţia de meri).


Misterul locuinţelor troglodite din regiunea Matmata nu a fost pe deplin elucidat nici până astăzi. Se pare că în timpul războaielor punice, romanii au trimis în zonă două triburi egiptene cu permisiunea de a se "aşeza" aici şi de a omorî orice om le iese în cale. Pentru a se ascunde, localnicii au săpat aceste locuinţe subterane în care ziua se făceau nevăzuţi pentru ca în timpul nopţii să-i atace, şi în final să-i alunge pe invadatori. Regiunea fiind foarte aridă, bărbaţii trebuiau să-şi caute de lucru primăvara în plantaţiile de măslini dinspre nord, revenind acasă toamna după terminarea "recoltei" cu ulei de măsline cu care făceau troc în schimbul altor produse care să le asigure traiul. Locuinţele lor au rămas necunoscute până în 1967 când în urma a 22 de zile de ploi torenţiale, multe din casele lor au fost inundate ori s-au dărâmat. Această urgie i-a determinat pe tradiţionaliştii berberi să ceară ajutor autorităţilor, în aceeaşi perioadă construindu-se un nou sat (Nouvelle Matmata) cu locuinţe terestre. Mulţi şi-au refăcut casele subterane, astfel că astăzi numai o mică parte a populaţiei locuieşte în casele nou-construite. Turismul s-a dezvoltat rapid astfel că cei mai mulţi localnici trăiesc astăzi din turism, zona pierzându-şi din autenticitate (se construiesc chiar şi "hoteluri troglodite"). Nu mică vă va fi mirarea când intrând într-o astfel de locuinţă rudimentară, veche de secole, veţi da cu nasul peste dvd playere ultimul răcnet sau peste televizoare ce prind nenumărate programe. După cum spuneam, autenticitatea zonei a fost grav perturbată de turismul în masă, zilnic zeci de autocare oprind în satul vechi. Localnicii par încă ancoraţi în realităţile secolelor trecute, dar nu vă lăsaţi înşelaţi de aparenţe, totul este doar pentru ochiul turistului. În concluzie, locuinţele în sine sunt deosebite (sunt şi foarte practice, vara temperatura fiind în jur de 22 de grade în condiţiile în care afară poate depăşi 40), locul merită cu certitudine vizitat, dar hoardele de turişti din toată lumea au destabilizat ireversibil "poezia" locurilor.


Următoarea oprire va fi la Douz, numită şi "Poarta Saharei", deoarece începând de aici spre sud se întinde deşertul cel mare. Între Matmata şi Douz, drumul de aproape 100 de km poate fi considerat de unii extrem de plictisitor (majoritatea tovarăşilor de drum sforăiau sau dormeau cu gura deschisă), dar pe mine personal m-a fascinat în acelaşi mod în care o face şi Bărăganul: cât vezi cu ochii, NIMIC. Numai că în locul câmpurilor necultivate de la noi pe care din an în paşte se întrevede câte o fântână părăginită, întinderea nesfârşită este de fapt un pietriş foarte fin roşiatic pe care cresc răzleţ nişte boscheţi. Mă tot gândeam că dacă apar băieţii simpatizanţi ai lui Bin Laden sau Zarqaoui, n-ar avea nici cea mai mică problemă în a ne duce unde ştiu ei mai bine...e mult de discutat pe seama ameninţării teroriste în Tunisia, o voi face mai târziu.


Iată-ne ajunşi în Sahara, chiar dacă doar la o extremitate a ei, dar întinderea nesfârşită de nisip crează o senzaţie de libertate greu de descris în cuvinte, dar pe de altă parte şi o stare de anxietate gândindu-te fie şi în treacăt cum ar fi să te rătăceşti fără apă câteva zile lipsit de orice apărare împotriva soarelui. Ora petrecută prin deşert, îmbrăcaţi în nişte pelerine berbere (din păcate chiar nu ştiu cum se numesc) şi cu turban pe cap (datorită culorii pielii mele a la ferentari, mă prindea de departe cel mai bine din tot grupul) era foarte aşteptată de gloata de turişti, fascinaţi de ideea de a se plimba prin deşert cu cămila. La un pahar de Neumarkt şi cu televizorul dat la maxim pe Taraf Tv (HD) vor avea ce să povestească la întoarcere atât prietenilor cât şi duşmanilor. Mai exista şi posibilitatea de a închiria o trăsură în locul cămilei, lucru pe care l-am si făcut având în vedere starea "tehnică" precară a bietelor animale. Alegerea s-a dovedit inspirată, birjarul nostru fiind foarte deschis şi povestindu-ne mai multe despre viaţa în deşert dar şi despre faptul că şi-a abandonat studiile începute în Tunis din lipsa fondurilor...sad but true. şi la ei ca şi la noi, se observă discrepanţe majore atât între capitală şi restul localităţilor cât şi între diferite provincii, cele din nord fiind mai aproape de civilizaţie şi implicit ceva mai dezvoltate economic.

Nu ştiu care este părerea generală, dar eu consider că într-o excursie organizată contează foarte mult şi ghidul. Noi am avut parte de cel mai tare pe care l-am întâlnit până acum, un tip cu un deosebit simţ al umorului, ce putea amuza deopotrivă un copil de cinci ani sau un contemporan de-al lui Vasile Alecsandri. Calm, spontan şi împăciuitor, părea născut cu acest har de a putea face o mână de oameni să se simtă atât bine cât şi în siguranţă. Nu mai vorbesc despre profesionalismul său: "făcea" Tunisia de patru ani şi era expert în tot ce ţine de această ţară, dar cu foarte bune cunoştinţe şi despre lumea arabă în general. Avea păreri personale şi era clar că tot ce spunea trecea prin filtrul propriei gândiri, fără a înşira fără noimă informaţii citite în grabă din manualele şcolare. Pe mine exemplul său chiar m-a determinat să urmez o şcoală de ghizi, văzând datorită lui şi partea foarte frumoasă şi antrenantă a acestei meserii. Dacă veţi merge în Tunisia cu excursie organizată, poate veţi avea plăcerea să-l prindeţi ca şi ghid - Robert îl cheamă.

În săptămâna petrecută în Tunisia am observat un fenomen destul de interesant sub raport social, şi anume strămutarea comunităţilor mai izolate către civilizaţie. Casa din poză a fost locuită până acum circa treizeci de ani, când pe aceste locuri se afla vechiul sat. La fel ca în Matmata sau Chebika (vom vorbi despre asta mai târziu) şi aici, în Douz locuitorii şi-au abandonat locuinţele pentru a se muta în noul sat, aflat la vreun kilometru depărtare. La fel ca şi în zonele rurale româneşti, tradiţiile se păstrează în parte şi în aceste comunităţi berbere, dar nu fără ca şi comunitatea să tragă cu ochiul la binefacerile civilizaţiei (apă curentă, curent electric etc) şi să-şi schimbe treptat modul de trai, înlocuindu-l cu unul sensibil mai comod. Nimic de condamnat, vrem nu vrem lumea este într-o continuă mişcare.


După ce am descălecat (unii din trăsuri, alţii de pe cămile), am pornit-o spre locul în care aveam să înnoptăm, undeva la vreo 60 de km distanţă de Douz, într-un sat numit Souk Lahad. Aici nu am văzut nici măcar o casă sau o cocoaşă de cămilă deoarece am ajuns mult după ce se întunecase afară, iar a doua zi am părăsit locaţia undeva în jurul orei patru dimineaţa. Drumul până la hotel a fost destul de anevoios, afara deja nu prea se mai vedea nimic (oricum am remarcat că orice sătuc, cât de amărât, era foarte bine iluminat stradal), autocarul trebuia să meargă destul de încet prin toate "comunele" tunisiene şi în plus, mă cam luase cu rău de la frigul pe care îl trăsesem în ora de plimbare prin deşert - erau maxim 10 grade şi bătea un vânticel ca prin faţa Casei Poporului. Asta e de reţinut, să faci frigul în Sahara...ziua!
La hotel am fost întâmpinaţi de bun venit cu o limonadă (ufff, ce mergea o vodkuţă pe cancerul ăla), apoi cu o cină dintre cele mai bune. În general nu prea am treabă cu locurile de cazare, să nu aibă gândaci şi eu sunt mulţumit. Aici chiar mi-a plăcut...camerele erau decorate în acord cu zona în care ne aflam, iar combinaţia de culori era cu adevărat reuşită. Am dormit tun, dar doar câteva ore pentru că la trei s-a dat trezirea. A fost crunt, dar ştiind că nu am nici şcoală, nici muncă, ci doar încă o zi plină de umblat prin Tunisia, lucrurile au căpătat o nuanţă ceva mai roz. Despre asta, în partea a doua...