Câţiva paşi prin Slovacia

Dintre ţările ex-comuniste din partea centrală a Europei, pentru bravul turist român mâncător de mici şi băutor de bere la pet, Slovacia este cea mai mare nebuloasă. Mare minune dacă o deosebeşte de Slovenia...unde o mai fi şi aia? Nu e foarte greu să reţii care unde e...slovacii sunt ăia cam ca cehii aşa, de care s-au despărţit paşnic fără şuturi în gură şi macete-n dinţi. Slovenii sunt ăia din fosta Iugoslavie... dacă nici aşa nu merge încercaţi să refaceţi numele ţării defuncte: Cehoslovacia sau Cehoslovenia? Eee, vedeţi că se poate?

Am tranzitat Slovacia în drum spre Cracovia şi m-am convins definitiv că merită din plin un concediu separat. Probabil că e ţara din zonă cea mai apropiată ca mentalitate şi probleme de a noastră. Nu sunt nici riguroşi ca cehii şi nici eroici ca polonezii. Şi mai au şi probleme cu ungurii şi ţiganii...ohoho, ziceţi aşa, păi dacă au boală pe astea două etnii sunt fraţii noştrii. Just kidding, dar e posibil ca mulţi români să îi simpatizeze din motivul ăsta. Cu toate astea, sunt mult mai departe decât noi, au nişte oraşe foarte drăguţe, tocmai au adoptat euro, iar autostrăzile pe care se apucă se le construiască le mai şi termină. Îmi pare tare rău că nu am stat aici decât câteva ore, dar vă voi împărtăşi din ponturile care m-au făcut să îmi doresc să revin.


În primul rând să vă spun traseul la dus ca să fie mai uşor de urmărit pe hartă: am intrat în ţară pe la Banreve, la vest de Miskolc (Ungaria), am trecut prin Parcul Naţional Slovenský kras, apoi am cotit-o spre nord prin Rožňava, de acolo prin Parcul Naţional Slovenský raj, am dat cu nasul de Munţii Tatra şi am ieşit din Sk pe undeva prin munţi, Podspady se numeşte localitatea de graniţă.


Ce e de văzut: În primul rând multe Skoda vechi, cum se puteau vedea şi la noi acum vreo 10 ani aşa...spre deosebire de Cehia în care am stat ceva timp şi n-am văzut nici una. Dar a fost o întâlnire neaşteptată cu vremurile copilăriei care m-a bucurat nespus:) După ce vă săturaţi de ele, faceţi o oprire la una dintre peşterile deschise publicului din Parcul Naţional Slovenský kras (adică Karstul Slovac), cea mai interesantă este Peştera Domica, unde pentru 7 euro intrarea puteţi să vă pierdeţi prin labirintele subterane dar şi să faceţi o plimbare cu barca prin peşteră (plimbare inclusă în bilet). Noi am vizitat altă peşteră, Gombasecká, intrarea a costat 5 euro, mai trebuiau plătiţi încă 5 pentru poze, dar am făcut destule şi aşa, a mers treaba cam ca pe meleagurile noastre: noi ne făceam că nu avem aparat iar ghida se făcea că nu vede că avem:) Mi-a plăcut mult că aveau trasee marcate de drumeţii, trasee marcate de biciclete, plus poteci pe care puteai ajunge pe jos în localităţile apropiate. Dacă ajungeţi prin zonă aruncaţi un ochi pe site-ul Administraţiei Peşterilor din Sk, e foarte util (http://www.ssj.sk/jaskyne/spristupnene/).

În drum spre nord veţi trece prin orăşelul minier Rožňava, care are un centru vechi destul de frumos plus un Muzeu al Mineritului, dacă sunteţi curioşi cum munceau pe timpuri corespondenţii slovaci ai "Luceafărului Huilei". Zona care m-a impresionat cel mai tare ţine de Parcul Naţional Slovenský raj, şi Wikipedia zice că ar fi printre cele mai frumoase locuri din Slovacia. Drumul urcă vertiginos, urechile se înfundă, iar dacă aveţi probleme cu răul de maşină, aici e momentul pentru o reprezentaţie de gală:) Şoseaua ajunge pe la 1100 de metri şi şerpuieşte prin păduri străvechi, din păcate cam defrişate pe alocuri, şi printre formaţiuni stâncoase asemănătoare celor din Ceahlău. Se poate sta aici o zi în ideea de a explora mai bine zona, înţesată de cascade, stânci şi lacuri şi având ca şi cea mai vizitată atracţie turistică peştera de gheaţă Dobšinská, listată Unesco, dar care se poate vizita doar între lunile mai şi septembrie. Câteva informaţii despre Parcul Naţional (http://en.wikipedia.org/wiki/Slovak_Paradise_National_Park).

Ultima, dar şi cea mai maiestuoasă atracţie înainte de graniţa poloneză, este P.N Tatra. Toată zona adiacentă parcului este absolut magnifică, începând din Poprad, un oraş pliiiiin de blocuri urâte, dar cu o poziţionare privilegiată şi terminând dincolo de graniţa cu Polonia. Aici sunt şi câteva staţiuni renumite ptr sporturile de iarnă, cea mai cunoscută fiind Tatranska Lomnica, dar la sfârşitul lui aprilie părea pe jumate părăsită. Sunt şi câteva sate listate Unesco pentru bisericile de lemn (http://www.slovakia.travel/portal.aspx?l=2&smi=108040), dar din ce am mai apucat să citesc nu sunt mai deosebite decât surorile lor din Maramureş. Singura bilă neagră (da' neagră ca smoala) sunt defrişările absolut de neimaginat nici la noi. Vorbeam cu cei din maşină că ar fi putut fi copaci smulşi din rădăcină de avalanşe foarte puternice, pentru că nu-mi imaginez cum ar putea cineva da jos copaci de pe dealuri întregi fix în mijlocul celui mai vizitat parc naţional din ţară. Dacă ştiţi ceva de această situaţie, lăsaţi un comentariu, eu chiar nu ştiu ce să zic, e stupefiant cât de chelite sunt poalele munţilor, în special în Tatranska Lomnica. Aş fi stat ore întregi să fac poze, ca să nu mai zic că m-aş fi echipat şi aş fi tăiat-o spre Gerlakovsky, cel mai înalt vârf din Carpaţi (2655 m) într-o clipită. Ca şi celelalte două parcuri naţionale, şi Tatra merită câteva zile alocate.

La întoarcerea din Polonia am apucat alt drum pentru a face un pit stop în cel de-al doilea oraş al ţării, Košice, cunoscut microbiştilor autohtoni datorită meciului celebru pierdut de România în faţa Cehoslovaciei cu 2-5, cu Silviu Lung în rol principal. Ca mai toată Slovacia, şi Košice a fost puternic industrializat în anii comunismului, urme ale fabricilor defuncte găsindu-se din belşug prin periferii. Pe lângă acestea, nenumărate cartiere de blocuri urâţesc de zeci de ani imaginea oraşului. În drum spre centrul istoric, am putut vedea unele dintre cele mai odioase complexe de blocuri, ceea ce nu e deloc puţin lucru având în vedere ţara de unde provin. Nici tramvaiele nu fac notă discordantă, sunt exact aceleaşi junghiuri care erau acum câţiva ani buni pe linia tramvaiului 35 din Bucureşti. Poate par macabre primele impresii, dar acestea se schimbă radical în momentul în care, trecut cu bine de toate aceste exemple de estetică a urâtului, te trezeşti teleportat în centrul vechi şi implicit în altă lume. O plimbare prin centru pietonal superb, dominat de Catedrala Sfânta Elisabeta, cea mai estică construcţie gotică de o asemenea anvergură, nu poate fi decât o desfătare vizuală. Tot din perioada construcţiei catedralei (sec. al XIV-lea) sunt şi Capela Sf. Mihail şi Turnul Sf. Urban care întregesc acest complex de clădiri gotice. Centrul vechi este situat în jurul arterei pietonale a oraşului, Hlavna Ulica, flancată de clădiri istorice gotice, baroce sau seccesioniste. Cafenele şi restaurante cu vedere spre Catedrală sau spre Teatrul de Stat, un superb exemplu de arhitectură neo-barocă de sfârşit de secol XIX se pot găsi din plin. Merită o zi pierdută aici, nu mai mult pentru că, deşi foarte frumos, centrul este destul de mic, iar restul oraşului nu merită decât câteva poze pentru a le arăta nepoţilor ce vremuri au prins bunicii lor.
Cam asta am apucat eu sa vad in cele cateva ore slovace, dar au fost suficiente motive sa ma convinga sa revin, peisajul muntos combinat cu imaginea incredibila a castelelor medievale cocotate pe crestele dealurilor fiind decisiva. Apropo stiata ca Slovacia este statul din lume cu cele mai multe castele pe cap de locuitor?

Considerente generale: Slovacia este membra a UE din 2004, asa ca nu va trebuie pasaport ci doar carte de identitate. In plus este membra a Zonei Schengen ceea ce se traduce prin faptul ca granitele sale cu Cehia, Polonia si Ungaria au fost desfiintate, singurele indicii ca ati trecut "dincolo" fiind schimbarea asfaltului si placuta pe care scrie "Welcome to Slovak Republik" in acest caz. De la 1 ianuarie 2009, tara a adoptat Euro, asa ca veti scapa de cosmarul cautarii unei case de schimb etc etc. Coroana slovaca inca merge in paralel pana la inceputul lui 2017. Soselele sunt in principal bune, existand si ceva km de autostrada, mai multi ca la noi, in conditiile unei suprafete de peste 4 ori mai mica... e posibil sa dati si de sosele peticite, cum e cea dintre Roznava si Poprad, dar oricum nu se pune problema de cratere, ci doar de asfalt nu dintre cele mai bune. Vigneta pentru o saptamana costa 7 sau 8 euro, nu mai stiu exact, pentru o luna fiind in jur de 15 euro (pentru autovehicule). Viteza legala este de 50 de km/h in orase, 90 km/h pe drumurile nationale si 130 km/h pe autostrazi. Limitele de viteza se respecta, asa ca ar fi bine sa nu iesiti din tipar, nu de alta dar amenzile se cam dau. In sudul tarii exista o mare minoritate maghiara, asa ca nu va mirati daca o sa auziti limba lui Petofi Sandor cam ca prin estul Ardealului.
Slovacia este o tara destul de sigura, pentru cei cu frica de necunoscut...
Va urez drum bun si sa nu va uitati acasa aparatele foto, o sa prindeti niste cadre minunate!


Munţii Tatra, de la graniţa cu Polonia.


Carieră de piatră în Parcul Naţional Slovenský kras.


Şoselele slovace şi amintiri din copilărie.


În peştera Gombasecká, poză făcută "pe la spatele" ghidei.


Pitoresc slovac în apropierea peşterii.




















Belvedere cu autobuz din Parcul Naţional Slovenský raj.


Un sătuc de vacanţă înainte de Poprad.


Vârfuri înzăpezite în Tatra.


Pe drumuri de munte.


O infimă parte din defrişările sălbatice...


Vechi şi nou în Košice.


Cartier rezidenţial, Košice...


...dar se poate şi aşa.
























Hlavna Ulica, strada pietonală din oraş.


Catedrala Sf. Elisabeta şi Capela Sf. Mihail, două capodopere ale arhitecturii gotice.


Sinagoga din Košice, terminată în 1927. 12.000 de evrei au luat trenurile morţii spre lagărele naziste, dintre aceştia s-au mai întors 400. Circa 2000 de evrei din împrejurimi au fost strânşi în sinagogă înainte de trimiterea la moarte.


Slovacii au talent...

Poza zilei - Episodul 2

Hey. Tocmai am revenit din călătoria la Cracovia, aşa că evident poza zilei de astăzi provine din recenta excursie. Undeva într-o vale între Parcul Naţional Slovensky Raj (Paradisul Slovac) şi culmile munţilor Tatra, a apărut ca din pământ acest sătuc de poveste, cocoţat pe deal, constituit doar din căsuţe de vacanţă, aşezate la distanţe egale una de cealaltă, cu acoperişuri triunghiulare. Părea locuit permanent, în ciuda aerului de vacanţă, într-o curte (impropriu spus, având în vedere că nu existau garduri) erau doi bătrâni care meştereau ceva la o brazdă. Dacă vreunul dintre voi ştie numele acestui loc, fac cinste:). Nu vă verific, pur şi simplu nu am idee cum se numeşte. (Slovacia 2011)

Poza zilei - episodul 1

Aveam ideea asta de ceva vreme dar abia acum trec la fapte. În fiecare zi voi posta câte o fotografie care evident să aibă a face cu tematica blogului pentru a ţine blogul în viaţă şi în perioadele când nu am timp să postez articole mai mari,nu am cea mai bună inspiraţie şi chef sau prefer să scriu la celălalt blog (http://lumeaatreia.blogspot.com/). Încep de astăzi, după care voi face o pauză până luni când voi reveni dintr-o (sunt convins) extraordinară călătorie în Polonia, la Cracovia mai exact. Sărbători fericite tuturor, să vă aducă Iepuraşul cât mai multe oportunităţi de a călători, a vedea lumea şi de a vă împlini spiritual.



O poză de sezon pentru că în sfârşit a venit primăvara şi s-a mai estompat din senzaţia aia sufocantă că totul e cenuşiu în jur. Chiar dacă voi ajunge să locuiesc în cel mai frumos colţ de lume (care o fi ăla?), o să-mi fie teribil de dor de după-amiezile de aprilie în care dădeam buzna în Herăstrău să văd cu ochii mei cum viaţa capătă culoare. Deşi e mult prea populat în weekenduri pentru gusturile mele, există două luni pe an în care pot face abstracţie de orice cocalar cu botul alungit la pantofi şi de orice pensionar fost torţionar: aprilie şi octombrie. (Aprilie 2009, Herăstrău) . Paşte Fericit!

Other side - Üsküdar

Cum există un singur oraş pe faţa pământului întins pe două continente, iar eu mă aflam chiar acolo, era musai să ajung cumva şi pe partea asiatică să văd Europa de pe alt continent. Am dat fuga în portul Eminönü, situat vis a vis de Üsküdar pe partea europeană, să luăm un ferry spre Asia. Nu a fost cel mai uşor lucru cu putinţă, n-am dat de absolut nimeni care să ştie vreo altă limbă decât turca, aşa că ne-am învârtit o vreme până am reuşit să punem cap la cap indicaţiile în turcă. Un jeton costă 1,75 lire, echivalentul a 3 lei jumate, iar călătoria nu durează mai mult de 20 de minute. So close no matter how far... ferryboat-ul tocmai se pregătea de plecare aşa că am băgat un sprint cot la cot cu muncitorii care se întorceau acasă şi...l-am prins!


Deşi vremea nu era dintre cele mai prietenoase, am preferat să urcăm la etaj şi să stăm în sectorul neacoperit pentru a avea o privelişte mai bună asupra ţărmului. În partea stângă avem cartierul Galata, apoi cheiul european dominat de silueta impunătoare a palatului Dolmabahce, în dreapta ultimele zvâcniri ale Cornului de Aur dominat de imaginea ameţitoare a minaretelor Moscheii Albastre şi Sfintei Sofia. În faţă avem Asia şi podul peste Bosfor, care odată cu lăsarea serii ne apare luminat feeric, iar în spate lăsăm portul Eminönü peste care veghează moscheile Yeni şi mai ales Suleymaniye. Liniştea serii, mirosul de mare adus de briza puternică şi imaginile de vis care se derulau în faţa ochilor precum un documentar de la National Geographic nu pot fi suficient de bine redate în cuvinte. Deşi traversarea a durat destul de puţin, a fost printre cele mai frumoase momente petrecute în Istanbul. Se apropie malul asiatic, colegii de drum n-au mai fost niciodată în Asia, sunt puţin bulversaţi. Eu am mai ajuns o singură dată, acum cinsprezece ani. Cobor pe pământ asiatic şi sunt recunoscător că am norocul să fiu sănătos şi să cunosc lumea pas cu pas.


Între timp s-a înnoptat de-a binelea...în faţa portului este o harababură de nedescris, furgonete, autobuze, claxoane, mirosuri de eşapamente care mai de care mai înnecăcioase. Traversăm cumva printre ele, ajungem pe un trotuar ce pare mai "safe" şi ne orientăm să vedem pe unde s-o apucăm ,avem puţin timp la dispoziţie pentru a explora. Trecem pe lângă moscheea din imagine, numită Yeni Valide şi ridicată în secolul al XVIII-lea de către mama sultanului Ahmed al III-lea, ne ferim de câţiva şoferi ce accelerează în trombă şi ne pierdem printre sutele de localnici din piaţă. Primul lucru care iese în evidenţă în Üsküdar: lipsa turiştilor. În piaţă sunt numai localnici, nimeni nu te agasează ca în bazar sau ca pe străzile comerciale din vecinătatea Hagiei Sofia. Zona cu mirodenii este fantastică, atât prin prisma mirosurilor cât şi a efectului vizual. Te simţi cu adevărat în sufletul Orientului, distanţa culturală dintre cele două maluri ale Bosforului este evident mai mare decât cea fizică. Majoritatea femeilor au capul acoperit, comercianţii vorbesc foarte tare creându-se un mare vacarm. Dacă în partea europeană fascinează mixajul dintre est şi vest, vechi şi modern, aici aerul dominant este cel oriental. Şi asta, cum am mai spus, are mare legătură şi cu numărul nesemnificativ de străini. Dacă ajungeţi în Istanbul şi sunteţi interesaţi de modul în care trăiesc turcii, cum arată viaţa lor de zi cu zi, obiceiurile şi vestimentaţia lor, veţi afla mai multe cu siguranţă dacă veţi ajunge în partea sa asiatică.


Tânjeam după o privelişte a ambelor continente văzute de undeva de sus, aşa că am ştiut ce avem de făcut atunci când am văzut strada asta extrem de abruptă. Panta foarte mare nu-i împiedica (ba dimpotrivă) pe excentricii şoferi turci să apese pedala de acceleraţie până dicolo de limitele automobilelor lor (nu cele mai noi din câte se pot vedea), aşa că de fiecare dată când doar ni se părea că auzim un zgomot ce ar fi putut proveni de la vreun motor ambalat peste măsură, ne dădeam care cum apucam pe trotuar. Zona e foarte liniştită, tot dealul ce domină portul fiind "populat" de blocuri mici, de 4-5 etaje, mult mai cochete ca cele gândite de tovarăşii comunişti ai Europei de est.

Hoinar prin Istanbul

Orice oraş din lumea asta ţi se dezvăluie atunci când îl iei la picior, când eşti nevoit să foloseşti limbajul semnelor în lipsa altuia, când intri în rând cu localnicii. Pentru a înţelege ceva din cultura locului, musai trebuie să mănânci într-un loc frecventat de localnici sau să te pierzi prin cartierele mai puţin turistice acolo unde oamenii se comportă natural, îşi trăiesc bucuriile şi dramele de zi cu zi nestingheriţi de puhoaiele de străini ce se revarsă asupra lor. Asta mi-am dorit cel mai tare în momentul în care am ştiut că o să ajung la Istanbul...să hoinăresc fără ţintă, să mă împiedic de copii ce aleargă pe străzi cu ghiozdanele în spate, să pot spune "hai pe strada asta să vedem unde ajunge"...să respir aerul îmbibat de mirosuri noi. După dimineaţa în care am fost turist convenţional, a urmat o după-amiază însorită în care singura grijă era să nu mă rătăcesc în asemenea hal încât să îmi fie cu neputinţă să ajung la hotel la ora 20:00 când aveam întâlnire cu grupul. Şi am purces noi, trei fete şi doi reprezentanţi ai sexului tare din faţa Sfintei Sofia către zări necunoscute. Deşi nu am făcut-o intenţionat, mi-am dat seama că harta e pe noptiera de la hotel, până la urmă a fost mai bine aşa, am avut mult mai multe surprize. Am pornit agale pe ceea ce pare a fi cea mai turistică arteră a Cornului de Aur, Yeniceriler Cadesi, sau "strada cu tramvai" cum o numeam între noi, care lasă în stânga Moscheea Albastră şi pătrunde adânc în interiorul peninsulei.


O imagine pe care o puteţi vedea oriunde în Istanbul: vânzători ambulanţi de "kestane" prăjite, care cu cât au căruciorul mai aproape de zona 0 (Topkapi - Hagia Sofia - Sultanahmet) cu atât cresc numărul de TL (turkish lira) din dreptul preţului. Preţurile în lire turceşti sunt foarte simplu de transformat în euro sau lei greoi, 1 lira = 2 lei , 1 euro = 2 lire. S-au dus vremurile când nici măcar nu se puteau citi preţurile în lire, atât de multe zero-uri aveau în coadă. În 1996, singura dată când am mai fost în Turcia, 1 dolar parcă era în jur de 210.000 de lire turceşti. Trebuia să fii premiant ca să nu te fure băieţii... deci 400 de grame de castane costă cam 20 de lei, nu ştiu cine o fi temerarul care să bage în el atât. În plan îndepărtat nişte dorei la lucru, nu ştiu cum se făcea că tocmai atunci erau în pauză:)


Magazinele de dulciuri te fac să-ţi curgă balele instant, chit că ai sau nu acest obicei în viaţa de zi cu zi. Rămâi şi te uiţi ca un lihnit, prezentările din vitrine sunt absolut incredibile, turcii sunt neîntrecuţi în arta de a-şi vinde bunătăţile. Aici fetele noastre românce l-au convins foarte repede pe tânărul din imagine să accepte să pozeze, mai ales că noi, băieţii nu eram în câmpul lui vizual. Am şi intrat să vedem cum stă treaba cu preţurile, n-am luat nimic, dar fetele nu prea mai scăpau de el, era tot numai un zâmbet...


Nu trebuie să fii o piţipoancă duhnind a parfum combinat cu sudoare sau un manelică cu vârfurile pantofilor aducând a armă albă pentru a merge în Istanbul la "shopping". Nici măcar un împătimit al cumpărăturilor fără trăsăturile enunţate mai sus:). Culorile sunt atât de ademenitoare, vitrinele atât de bine puse în valoare şi gama de produse atât de diversă încât şi un neavenit într-ale shoppingului asemeni mie poate rămâne fascinat de mărfurile expuse în "miliardele" de buticuri ale Istanbulului. Puţinele lucruri cu care m-am întors acasă le-am achiziţionat din astfel de prăvălii, în bazar era prea complicat, trebuie să ai arta negocierii în sânge şi multă răbdare şi timp pentru a-ţi putea lua orice de la un ceainic şi până la ditamai covorul. Vânzătorii de aici au slavă domnului şi răbdare, dar mai ales timp...în Orient timpul trece altfel.


Istanbulul este împărţit oarecum formal în trei mari părţi distincte: zona oraşului vechi numită şi "Cornul de Aur" unde sunt concentrate toate splendorile imperiale bizantine sau otomane, zona oraşului nou, aflată tot în Europa, dar de cealaltă parte a istmului, cu marile cartiere Galata, Beyoglu sau Besiktas (microbiştii or să le reţină mai uşor) şi zona asiatică, mai puţin vizitată, de care voi vorbi în altă postare. Toate pozele din această postare sunt din "Cornul de Aur", care deşi pe hartă pare uşor de traversat la picior, în realitate este imens. Densitatea de monumente (în mare majoritate islamice) este copleşitoare. Pe bulevardul principal (cu linia de tramvai), Yeniceriler Cadesi, între Sfânta Sofia şi intrarea în Marele Bazar, pe ambele părţi ale drumului vom admira moschei, fântâni, morminte ale marilor conducători otomani, merdese, muzee şi chiar o biserică bizantină. Dacă ar fi fost să intru în fiecare monument doar din această zonă foarte restrânsă, cred că aş fi pierdut lejer o zi. Toate sunt foarte bine întreţinute, dovadă a faptului că turcii îşi respectă înaintaşii dar ştiu la fel de bine şi să-şi vândă istoria milioanelor de turişti de pretutindeni.


Cu siguranţă că majoritatea rezidenţilor capitalei noastre dragi au momente când îşi doresc orice numai să fugă de aglomeraţia de Bucureşti. La mare, la munte, pe bloc sau în vreun canal, orice, numai să nu mai fie atâta lume, să te poţi bucura de puţină linişte. Şi eu fac parte din categoria mai sus numită. Numai că percepţia mea despre ceea ce înseamnă un loc aglomerat s-a schimbat radical după experienţa Istanbul. Poza de mai sus redă cu fidelitatate atmosfera oraşului...nu mi s-a părut deloc deranjant, aglomeraţia e ceva natural aici, nimeni nu te îmbrânceşte, nu te înjură sau nu se enervează. Sunt conştienţi că sunt mulţi şi că trebuie să trăiască în comun...poate văd eu lucrurile mai frumoase decât sunt, dar nebunia asta de nedescris din Istanbul e preferabilă aglomeraţiei de la noi, cu corporatişti corpolenţi, blazaţi şi grăbiţi sau pensionari comunişti cu sacoşe unsuroase pline cu peşte în căutarea doamnei cu coasa la orele de vârf. Orientalii sunt mult mai naturali, mai relaxaţi, mai toleranţi. Ia să te puna dracu' să calci pe picior vreo "femeie de carieră" la metrou sau să ai vreun rucsac în spate într-un autobuz înţesat de pensionari...spectacolul este asigurat.

Un vis împlinit: Sfânta Sofia

Ca orice călător care crede că se respectă câtuşi de puţin, am citit destul de mult despre Sfânta Sofia înainte să îi trec pragul. Şi de pe net, şi dintr-o carte despre Istanbul şi monumentele sale, şi din Istoria Bizanţului. După ce am ajuns în curtea imensă ce o înconjoară, am început să realizez unde sunt...când am intrat în interior, am uitat absolut tot ce citisem despre ea, aproape că nici nu mai puteam sta în picioare. Nu mai conta în ce an se clădise, câte incendii o mistuiseră de-a lungul anilor sau ce funcţiune are în prezent. Conta doar că eram acolo şi că mă număram printre norocoşii care au apucat în viaţă să vadă cu ochii lor o asemenea minunăţie de nedescris în cuvinte. Tot ce-mi mai aminteam erau cuvintele împăratului Justinian, părintele bisericii, atunci când a trecut prima oară pragul Hagiei Sofia: "Solomon, te-am învins!". Din reflex, m-am închinat atunci când am ajuns înăuntru, nu doar pentru că la bază este biserică ortodoxă, ci şi pentru că nu-mi venea să cred ceea ce aveam în faţa ochilor. Combinaţia elementelor specifice unei biserici creştin-ortodoxe cu cele ale unei moschei, nu are darul neapărat de a şoca, ci mai mult de a copleşi minusculul vizitator prin conştientizarea faptului că se află într-unul dintre cele mai încărcate de istorie locuri din lume. Hagia Sofia este de departe cea mai importantă lucrare de arhitectură bizantină din istorie, iar clădirea ei se spune că a influenţat pentru totdeauna istoria arhitecturii. Pentru aproape o mie de ani a fost cea mai mare biserică din lume, fiind "detronată" în 1520 de Catedrala din Sevilla şi ulterior de alte biserici din vestul Europei, odată cu cristalizarea şi perfecţionarea stilului gotic. Spre deosebire de acestea din urmă, exteriorul nu are darul de a impresiona decât prin masivitate. Se ştie că arhitectura bizantină a pus mare preţ pe decorarea interiorului, şi nu a exteriorului. A exercitat deasemenea o influenţă imensă asupra a ceea ce avea să fie arhitectura otomană. Marile moschei construite de arhitecţii otomani în frunte cu Mimar Sinan, au avut ca model Sfânta Sofia, asemănările structurale fiind vizibile chiar şi pentru cei mai puţini familiarizaţi cu domeniul. Probabil că dacă nu ar fi existat Sfânta Sofia, întreaga istorie a arhitecturii ar fi arătat altfel decât cum o cunoaştem astăzi...

Primul lucru care te izbeşte în momentul în care păşeşti înăuntrul Hagiei Sofia este imensitatea ei. Simţi nevoia să te opreşti puţin şi să încerci să cuprinzi cu privirea întreg interiorul. Deoarece nu eram în plin sezon turistic, aproximez că erau "doar" vreo sută de oameni înăuntru, cu toate acestea biserica părea aproape pustie. Un alt element care iese în evidenţă chiar fără a te concentra neapărat asupra lui este acustica extraordinară. Chiar dacă nimeni nu vorbeşte tare, totuşi parcă fiecare murmur de admiraţie poate fi captat cu mare uşurinţă. Am tot încercat să-mi imaginez cum a avut loc construirea acestui colos acum 1500 de ani şi mi-e cu neputinţă să înţeleg câtă muncă, migală şi credinţă au fost necesare pentru a desăvârşi o asemenea capodoperă. Construcţia întregului ansamblu a durat doar 5 ani, între 532 şi 537 d. Hr., iar la ridicarea ei au contribuit peste 10.000 de muncitori şi 1000 de artişti decoratori.

Acum mai bine de treisprezece ani, am avut norocul şi privilegiul să pot vedea cu ochii mei la o vârstă foarte fragedă Catedrala din Chartres şi Notre Dame de Paris. Am rămas foarte impresionat, nu mai văzusem niciodată atâta grandoare, în plus eram la vârsta marilor descoperiri şi întrebări. Între timp paşii m-au mai purtat la Stephansdom din Viena sau la catedrala Sfântul Vitus din Praga. Mi-au plăcut mult, dar în special din punct de vedere artistic. Aici a fost marea revelaţie pe care am încercat-o la Sfânta Sofia: nu mai era vorba doar de ceva ce place ochiului, ci aproape de o exaltare nemaiîntâlnită a tuturor simţurilor, ceva ce doar la concertele celor două trupe de muzică preferate mai simţisem. Probabil că e ceva foarte subiectiv la mijloc, şi anume conştientizarea împlinirii unui vis. Atunci când ai citit ani în şir despre Mihai Viteazu iar personalitatea sa te-a impresionat, o vizită la monumentul de la Călugăreni poate căpăta conotaţii substanţial diferite de vizita unui individ care nu va vedea acolo decât un monument nu foarte reuşit în mijlocul unei peisaj monoton. Discurile imense cu inscripţii din Coran agăţate de stâlpii bisericii trec neobservate de unii vizitatori, dar cum eu văzusem poze din interior încă din copilărie şi panourile uriaşe mi-au rămas în minte, inscripţiile respective au căpătat o cu totul altă dimensiune. Ele au fost adăugate în urma marii restaurări din secolul XIX comandate de sultanul Abdulmecid şi realizate de caligraful Kazasker İzzed Effendi în 1849 şi au astăzi un impact vizual deosebit.

Hagia Sofia (convertită în Aya Sofia după transformarea ei în moschee) de astăzi este a treia mare biserică ridicată în acest loc. Celelalte două, ridicate de Constantin al II-lea şi Teodosiu al II-lea, au fost mistuite de flăcări în urma unor revolte în perioada de început a Imperiului Bizantin. Justinian I a hotărât începerea lucrărilor la noua perlă în ideea că aceasta va depăşi în măreţie tot ce fusese construit vreodată până în acel moment. Au fost angajaţi doi arhitecţi, Isidor din Millet şi Anthemius din Tralles care vor începe lucrările la actuala biserică. Materialele de construcţii vor fi aduse din toate cotloanele imperiului, de la Efes până în Siria. A fost inaugurată în 537 de către împărat, împreună cu Patriarhul Constantinopolelui. În urma unui mare cutremur, domul s-a prăbuşit, dar a fost refăcut în anul 562 de către nepotul lui Isidor şi a supravieţuit până în zilele noastre. Credincioasă imperiului, Sfânta Sofia s-a degradat progresiv, odată cu slăbirea puterii Bizanţului în lume. Se spune că în 1453, anul când Constantinopolul a fost cucerit de otomani, biserica era într-o stare avansată de degradare. În acelaşi an a fost transformată în moschee, fiind mai bine de 500 de ani cel mai important lăcaş de cult al musulmanilor din Imperiul Otoman şi model pentru majoritatea moscheilor ce aveau să împânzească în următoarele secole Istanbulul dar şi alte oraşe importante ale otomanilor. Au fost adăugate elemente specifice cultului musulman, ca mihrabul (peretele semicircular ce indică Mecca şi deci direcţia în care musulmanii trebuie să se roage), minbarul (platforma de unde Imamul conduce rugăciunea sau se adresează credincioşilor), o loggie, mausoleele sultanilor Murad al III-lea şi Mehmet al III-lea, fântăna unde înainte de rugăciune musulmanii se purifică şi minaretele, patru la număr, cele din partea vestică fiind opera marelui arhitect otoman Mimar Sinan, unul dintre primii din istorie care au proiectat clădiri antiseismice. Odată cu prăbuşirea Imperiului şi cu apariţia Turciei moderne condusă de carismaticul Ataturk, moscheea a fost restaurată şi transformată în muzeu, aşa cum o găsim astăzi.

Cel mai revoluţionar element al Sfintei Sofia este cu siguranţă cupola sa. Deşi primele cupole au fost introduse în arhitectură de romani (exemplul cel mai bun fiind Panteonul din Roma), ele au fost desăvârşite şi revoluţionate de către bizantini. Iar cupola Sfintei Sofia este cea mai reprezentativă din arhitectura bizantină. Ea pare că pluteşte deasupra spaţiului imens al bisericii, o să găsiţi asta scris oriunde, dar ajunşi la faţa locului, pueţi să vă convingeţi că nu sunt doar vorbe goale. După ce s-a prăbuşit în urma unui seism, nepotul lui Isidor i-a adăugat un tambur înalt de şapte metri. Peretele acestui tambur, sensibil înclinat către interior a fost punctat de 32 de ferestre. Sistemul de susţinere al cupolei este tipic bizantin, format din patru stâlpi puternici ce susţin patru arcade, între care sunt construite patru triunghiuri curbate (pandantivi). Aceşti pandantivi au dublu rol, atât estetic, cât şi structural, facilitând forţelor laterale ale cupolei să descarce pe pereţi exteriori şi nu pe stâlpi. Deasemenea ferestrele domului au un deosebit efect estetic, lumina ce intră prin ele oprindu-se pe pereţii ornamentaţi ai bisericii, învăluind-o în mister.

Sfânta Sofia este celebră şi pentru splendoarea mozaicurilor sale, tot o marcă înregistrată a artei bizantine. Multe dintre aceste mărturii s-au pierdut în timpul celei de-a patra cruciade (1204), când invadatorii occidentali au cucerit Constantinopolul şi au provocat distrugeri inimaginabile, printre care şi distrugerea mozaicurilor bizantine. Multe mozaicuri "au făcut picioare" şi au ajuns la Veneţia, locul de unde a pornit cruciada. După căderea Constantinopolului în mâinile otomanilor, mozaicurile au fost tencuite. Religia islamică interzice reprezentările de orice fel ce înfăţişează fiinţe, astfel încât locul operelor bizantine a fost luat de reprezentări de artă otomană. După transformarea bisericii în muzeu, s-au făcut eforturi imense de salvare a mozaicurilor bizantine acoperite de sute de ani, încununate parţial de succes. Printre cele mai celebre regăsim mozaicul Comnenus (foto sus), datat 1122, înfăţişând-o pe Fecioara Maria, ţinându-l în braţe pe Iisus. Ea este încadrată de împăratul Ioan Comnenus al II-lea şi de împărăteasa Irina. Este incredibil cum la mai bine de 900 de ani de când a fost realizat, mozaicul îşi păstrează nealterată frumuseţea, dar mai ales strălucirea coborâtă parcă din alte lumi.
Mozaicul Deësis, este considerat ca fiind cel mai valoros dintre cele salvate, datorită fineţii cu care a fost lucrat, dar mai ales expresivităţii figurilor umane reprezentate de Fecioara Maria, Ioan Botezătorul şi Iisus Hristos. Se presupune că datează din 1261. Partea de jos a fost serios deteriorată în cursul procesului de restaurare, o poză cu mozaicul complet putând fi văzută la baza lui. Pozele şi descrierile şchioape de care sunt în stare pălesc pe lângă frumuseţea pură a operelor.
Priveliştea asupra "vecinei", Moscheea Sultanahmet este minunată de la etajul Sfintei Sofia.

Istanbul by night

Asta era una dintre curiozităţile mele legate de Istanbul: oare cum arată noaptea? Mă gândeam că e luminat foarte frumos, evident că nu mă aşteptam să regăsesc bezna anilor 80 de pe la noi, dar totuşi nu aveam idee dacă turcii pun tot atât de mult preţ pe acest aspect precum vest-europenii. Trebuie să mărturisesc că e minunat, nu este cu nimic mai prejos decât Parisul sau Viena spre exemplu. În plus, poziţionarea geografică de cinci stele, cu Bosforul în prim plan şi nenumăratele dealuri de pe care panoramele asupra oraşului sunt superbe, îl transformă într-un loc încă şi mai încântător pe timp de noapte. Primul contact cu Istanbulul l-am luat după 9 seara, aşa că pot spune că am făcut din prima un tur de noapte cu autocarul. Am rămas din primul moment stupefiat de întinderea imensă pe care se desfăşoară. De la intrarea în oraş pe autostradă venind dinspre Edirne şi până la hotelul nostru, situat la cinci minute de mers pe jos de Sfânta Sofia, am făcut aproape o oră, fără ca circulaţia să fie foarte intensă. Mi-am zis că e imposibil să mă orientez vreodată prin el, dar pe lumină, pare mai logic şi mai uşor de desluşit.


După ce ne-am tras puţin sufletul după ziua petrecută în autocar şi am făcut un tradiţional duş, am plecat la o plimbare de seară prin împrejurimi să luăm pulsul Istanbulului nocturn. Şi avea un puls destul de bun...populaţie era pe străzi, lume pe la restaurantele turceşti, dorei care lucrau la un pasaj rutier, chiar şi nişte dubioşi în zona portului Eminonu. Primul lucru care mi-a atras atenţia a fost faţada gării din Istanbul (gării din partea europeană), aflată la câţiva paşi de hotelul nostru. Gara se numeşte, la fel ca întreg cartierul, Sirkeci. Are o faţadă foarte frumoasă, de inspiraţie europeană, ca multe ale edificii ridicate în ultimii zeci de ani de viaţă ai Imperiului Otoman. Arhitectul clădirii, un prusac trimis de către guvernul german în Istanbul pentru a studia arhitectura otomană, a gândit actualul terminal al gării astfel încât să fie şi foarte modern pentru acele vremuri, fiind dotat cu lămpi de gaz şi încălzit pe timp de iarnă. Totodată Gara Sirkeci face de mai bine de o sută de ani legătura feroviară între Istanbul şi restul Europei, celebrul Orient Express având aici punctul terminus.

Din păcate, vremea era cât se poate de neplăcută pentru o plimbare de seară, era frig de-a binelea şi bătea un vânt neprietenos dinspre Bosfor. Motive insuficiente pentru a sista plimbarea, dar suficiente pentru a o scurta semnificativ. Am ieşit din labirintul de străduţe pline de chioşcuri cu haine şi de magherniţe cu doner kebap şi shaorma şi fix în faţa noastră a răsărit de niciunde Sfânta Sofia. Evit să o numesc biserică, muzeu sau moschee pentru că fiecare o consideră aşa cum simte. Am tras câteva cadre sub ochii ageri ai unui militar cu arma din dotare la purtător, apoi ne-am continuat răsfăţul vizual cu o sumedenie de monumente extrem de frumos lucrate, fântâni, moschei, şcoli de învăţare a Coranului (Medrese). După cum spuneam, în zona aceasta a Istanbulului densitatea de monumente este incredibilă, ca o comparaţie pentru cei ce au ajuns şi în Viena, evident mai mare decât în zona Ring-ului vienez.
Deja am sesizat că străzile se goliseră, magazinele şi restaurantele închiseseră, oraşul devenea destul de pustiu. După ce colegii de plimbare s-au retras la hotel, am mai dat o scurtă tură prin zona portului, unde bătea un vânt cumplit şi pe deasupra, mai era şi plin de suspecţi. Am abandonat ideea de a trece podul Galata pentru a ieşi din Cornul de Aur, dar în drumul de întoarcere spre hotel am nimerit lângă una dintre cele mai valoroase moschei, Yeni Camii. A avut nu mai puţin de trei arhitecţi, şi a fost finalizată în 1665, la mai bine de jumătate de secol distanţă de la proiectarea sa inţială. Motivele întârzierii au fost de natură politică, în această perioadă succedându-se la tron mai mulţi sultani care nu s-au înţeles în vederea finalizării construcţiei. Zona portului Eminonu, zonă comercială, adăpostea numeroşi evrei la finele secolului al XVI-lea, motivul ridicării moscheii în acest loc fiind tocmai de a creşte sfera de influenţă islamică şi în această parte a vechiului Constantinopol. Astăzi, moscheea este una dintre cele mai cunoscute şi vizitate din Istanbul, împreună cu Sultanahmed şi Suleymaniye, datorită atât valorii sale artistice, cât şi a poziţiei deosebit de pitoreşti de lângă podul Galata. Seara este foarte frumos luminată, reflecţia sa în apele Bosforului dând naştere unei imagini deosebite pentru cei ce o văd dinspre mare. După un kebap servit direct de la fast food şi o limonadă Uludag (se găseşte şi la noi prin magazinele de cartier cu patroni turci), am luat calea hotelului cu gândul la următoarea zi în care aveam să simt cu adevărat cum stă treaba cu imensa metropolă - capitală imperială.