Tunisia - O altă lume (Partea a II - a)

ZIUA 2


Ziua a doua a excursiei în Sahara se va dovedi a fi cea mai interesantă şi spectaculoasă dintre toate cele şapte petrecute pe pământ african. Dar să nu anticipăm...un scurt rezumat al zilei ar fi următorul: trezire şi mic dejun, traversare cu autocarul Chott el Djerid (cel mai mare lac sărat din Sahara - secat), preluare jeepuri de la capătul celălalt al lacului şi tur de patru ore cu vizitare a oazei Chebika, popas la un punct de belvedere, apoi vizitarea platourilor de filmare (parţial naturale) ale filmelor "The english patient" şi "Star wars" sau cum îi spun fraţii noştrii de dincolo de Prut, "Gâlşeavă pi şer". Revenire la autocar, plimbare cu trăsura printr-o oază artificială apoi plecare spre Sousse cu popasuri la Metlaoui pentru masă şi la Kairouan (al patrulea oraş sfânt al Islamului). Pare cam burghez la prima vedere, cu jeep, trăsură, star wars etc, dar, exceptând urangutanii din grup, totul a fost la superlativ. În plus, toate aceste zone izolate şi relativ greu accesibile sunt foarte greu de acoperit într-o excursie pe cont propriu.


Traversarea cu maşina a lacului secat Chott el Djerid este una extrem de spectaculoasă şi inedită. Din nefericire, cei aproximativ 30-40 de km i-am parcurs în toiul nopţii, aşa că nu am văzut nimic din marea întindere de sare prin mijlocul căreia am trecut. Ştiu doar că afară era o beznă îngrozitoare, toate luminile în autocar erau stinse şi toată lumea dormea, iar gândurile mele puteau zbura oriunde în voie, acompaniate de un cer senin cum numai în Piatra Craiului mai văzusem. A fost un moment extrem de relaxant...ce nu a ţinut prea mult, deoarece am ajuns pe partea cealaltă, acolo unde matinalii şoferi cu turbane ne aşteptau cu jeepurile (de fapt, maşini de teren), gata să ne ducă într-unele dintre cele mai frumoase zone ale Tunisiei. Primul popas l-am făcut la o belvedere (poza de sus), un loc deosebit în care se vede perfect cum Sahara se poticneşte de ultimele zvâcniri ale Munţilor Atlas. În partea opusă, drumul în serpentine duce către oaza Tamerza (pe care nu am vizitat-o) şi de acolo, la graniţa algeriană aflată la câţiva kilometri.


Deşi am văzut multe locuri deosebite în Tunisia, totuşi dacă aş fi întrebat, aş alege ca şi "loc preferat" oaza montană de la Chebika. Am ajuns aici foarte devreme, înainte de a răsări soarele, pe un frig demn mai degrabă de o zonă împânzită cu fjorduri şi nu cu oaze. Dar treptat, peisajul absolut demenţial coroborat şi cu primele raze de soare, m-au făcut să uit cu desăvârşire de discomfortul termic. În apropiere de parcarea autocarelor (zona este vizitată de foarte mulţi turişti, din fericire fiind în luna ianuarie, era totuşi destul de pustiu), într-o zonă plină cu tarabe cam cum sunt eternele de la Azuga şi Poiana Ţapului, ne-a întâmpinat călăuza noastră, Hassan. Cu o logoree de invidiat, a reuşit performanţa de a vorbi în continuu timp de peste o oră, într-o engleză foarte orientală piperată pe alocuri cu vocalize în arabă sau cuvinte din alte limbi. Pitoresc...aaa, şi nelipsitul îndemn România - Hagi. Chebika se numeşte atât oaza, cât şi satul ce numără câteva sute de suflete sunnite. Satul iniţial a fost abandonat în 1969 în urma unor inundaţii catastrofale, astăzi rămânând doar ruinele gospodăriilor părăsite acum patruzeci de ani, locuitorii mutându-se undeva mai "în vale", pe un teren mai plat. Un alt paradox - în apropierea Saharei, un sat distrus de ploile abundente. Am avut norocul să prindem un răsărit de poveste, mai spectaculos decât toate cele prinse vreodată la Costineşti, înfăşurat în pături şi dârdâind de frig. Am urcat după Hassan a cărui gură cred că se auzea din Algeria, prin Djebel el Negueb, ultimele prelungiri ale Munţilor Atlas. Peisajul se deschidea fabulos, de o parte satul vechi cu Sahara cea nesfârşită pe fundal, de cealaltă parte munţi colţuroşi şi extrem de arizi, pe văile cărora cu greu îşi găseau locul câţiva palmieri. De nicăieri a apărut o mână de viitori comercianţi (cred că aveau undeva între 7 şi 11 ani), care se agăţau la propriu de noi încercând să ne vândă tot felul de pietre şi "handmade-uri" locale. Am luat o piatră din aia cu 2 dinari şi atât mi-a trebuit: s-a strâns toată viitoarea naţională de fotbal a Tunisiei din 2025 lângă mine încercând să-mi mai vândă una alta. Într-un moment de neatenţie, un "îngeraş" de fetiţă mi-a pus un colier pe mână cerându-mi cu insistenţă dinarii ce i se cuveneau. Am încercat să îi dau colierul înapoi dar nu mai voia să-l ia cu nici un chip. Până la urmă, văzând că nu am de gând să cedez, a venit unul mai mic şi mi l-a luat de pe mână - dar în secunda doi fetiţa a început să strige la el după care i-a ras două palme care m-au usturat şi pe mine. Să mai zică cineva că femeile sunt oprimate în lumea arabă... Am trecut de partea cealaltă a muntelui, lăsând în urmă un monument hidos înfăţişând o cămilă, după care am coborât în oaza dintre versanţi. Aici am rămas realmente cu gura căscată la vederea unui lac de mici dimensiuni străjuit de stânci golaşe, de un turcoaz absolut ireal. Ceva mai jos, am coborât printr-un canion îngust şi am ajuns la o cascadă cu o cădere foarte mică, de câţiva metri doar, dar poziţionată minunat între palmieri şi stânci abrupte. Am zăbovit ceva vreme, dar simţeam că e genul de loc în care aş putea sta ore în şir doar privind, făcând poze şi bucurându-ma pur şi simplu de măiestria naturii. Toată frumuseţea era sporită de portocaliul în care erau pictaţi versanţii răsfăţaţi de soarele crud al dimineţii. Datorită reflexiilor solare şi a culorilor pe care le iau crestele în diferite perioade ale zilei, zona mai este numită şi Qasr el-Shams, în traducere "Castelul Soarelui". Am mai aruncat o ultimă privire în urmă, mulţumit fiind de frumuseţea locurilor, dar şi încercând o umbră de regret pentru că în excursiile organizate programul este strict şi unor astfel de locuri nu li se alocă mai mult timp...dar mai bine mai puţin decât deloc.


Pe câţi dintre voi nu i-a fascinat încă din copilărie Sahara? În primul rând pentru că e atât de vastă, apoi pentru că acolo ziua este cel mai cald din lume iar noaptea se lasă frigul şi nu în ultimul rând pentru a vedea singur cum nisipul şi cerul se unesc într-o comuniune bizară în orice punct al orizontului ai privi. La o suprafaţă aproximativ egală cu cea a Chinei sau Statelor Unite, dar de 37 de ori mai mare ca a ţărişoarei noastre, cel mai mare deşert al globului numără circa două milioane de locuitori (adică mai puţini ca Bucureştiul), majoritatea nomazi berberi, mauri sau arabi ce traversează cu nonşalanţă graniţele statelor din care provin în căutarea locurilor mai propice traiului.
Deşi Sahara trebuie simţită altfel, eventual într-o expediţie de câteva zile în mijlocul unei comunităţi berbere sau alăturându-te unei caravane, pentru prima vizită m-am declarat mulţumit şi de cele câteva ore "burgheze" petrecute într-un 4X4 înconjurat de nisip din toate părţile.


Am părăsit brusc (orice manevră a unui şofer tunisian este bruscă) drumul asfaltat de la Chebika către locul în care lăsasem autocarele şi am intrat cu adevărat în deşert. În cinci minute nu se mai vedea decât nisip pretutindeni, părea că suntem la ani lumină de orice urmă de civilizaţie. Îmi închipui că în afara motoarelor maşinilor de teren, liniştea era una mormântală. În astfel de locuri total izolate, îmi este imposibil să nu mă gândesc cât de vulnerabil este omul (da, acel om care în societate face pe nebunul, este netrebnic, se crede buricul pământului, crede că este invincibil) în faţa naturii, cât de mici suntem de fapt şi cât de mari ne credem. În jeepul nostru, încă două cupluri, unii pe la 30 de ani, alţii pe la 40. Au trăit degeaba (dacă e să mă întrebaţi pe mine): vorbesc tot drumul despre piaţa imobiliară din sibiu şi bucureşti, rareori se sinchisesc să se uite pe geam, îşi fac planuri de viitor în afaceri, se comportă de parcă ar fi prinşi în trafic pe Ştefan cel Mare şi încearcă să-şi omoare timpul. Mă încearcă un sentiment de furie când mă gândesc câţi cunoscuţi de-ai mei ar da orice să fie aici, acum, în timp ce ei care sunt aici nu dau doi bani pe asta. Vor mai bifa în carneţel încă o ţară vizitată şi-şi vor admira din timp în timp viza atât de exotică din paşaport. Trecând peste "colegii" de jeep...prima oprire o facem într-un loc pustiu, dar unde cât se vede cu ochiul liber nisipul este umed. Aflăm şi de ce: suntem pe locul unui lac sărat - Chott el Gharsa - secat din cauza lipsei precipitaţiilor. Aceste "chott"-uri se găsesc în zona de nord a Saharei, mai exact în Tunisia şi Algeria. Ele sunt lacuri sărate complet secate pe timpul verii, dar care iarna pot acumula ceva apă (deşi eram în ianuarie chott-ul nu avea pic de apă). Sunt situate în depresiuni ce se află cu câţiva metri sub nivelul mării şi pot fi acoperite cu o crustă fină de sare albă sau gri. La mică distanţă ne-au atras atenţia nişte forme asemănătoare unor dealuri, dar din nisip şi am aflat că exact în acest loc au fost filmate scene din "The English Patient". După încă ceva kilometri prin deşert şi o întâlnire total neaşteptată cu un ciobănaş berber cu ceva capre după dânsul (unde le ducea să pască în pustiul ăla numai el ştia, sau poate fumase ceva şi vedea verde peste tot), şoferul băştinaş ne-a arătat o zonă în care cică tovarăşul Gaddafi îşi instalează tabăra atunci când vine în vecini (cu harem cu tot). Am oprit şi unde s-a filmat "Războiul Stelelor" dar fiind total pe dinafară cu subiectul nu m-a prea mişcat. În mai puţin de o oră aveam să dăm de asfalt şi să revenim la civilizaţie - nu pot spune că îmi lipsise prea tare.


Următorul punct pe ordinea de zi a fost vizitarea unei oaze artificiale (plantată de om şi nu apărută acolo din senin) în apropierea sătucului Degache şi apoi puţin timp liber prin sat pentru cumpărături. Am mers vreun sfert de oră cu trăsura până la plantaţie (nu, nu ne-au pus să muncim pe plantaţie), în fine, nu prea sunt eu fan burghezisme, dar am mers, totuşi. Nimic ieşit din comun, bananieri, curmali, portocali - într-un fel a meritat - dar totuşi preferam încă o oră prin deşert sau timp liber prin vreun oraş (Tozeur sau Gafsa). Un indigen de-al locului a făcut şi o demonstraţie de căţărat în palmier, peste tot copii ce vindeau coşuleţe de curmale, era clar un loc exclusiv pentru turişti. Bineînţeles nu se putea ca mioriticii să nu-şi dea arama pe faţă...un homo manelicus (Porcul, v-am mai vorbit de domnia sa) s-a ţigănit cum nici experţii arabi nu o pot face...dar nu pentru orice fleac ci pentru un coş de curmale (un coşuleţ costa un dinar, iar el la banii ăştia a făcut ca toţi dracii până a primit două).Aşa se fac marile averi...curmală cu curmală. Mai interesantă (cu mult) decât plimbarea propriu-zisă mi s-a părut atmosfera din sat: un nene fuma impasibil pe un scaun amplasat între nişte carcase de Mobre, o căruţă trecea agale pe strada pustie (cred că adormise şi vizitiul la volan), doi copii se uitau plictisiţi la noi, cineva scosese un furtun cu care udase asfaltul dar îl lăsase acolo, în mijlocul drumului...am zis că aici mă voi retrage la bătrâneţe, atâta serenitate este greu de digerat şi pentru un balcanic practicant. În plus era şi duminică şi tot ce-mi venea în minte era piesa lui Baniciu, "Tristeţi Provinciale". Şi ca bonus am cumpărat la un preţ derizoriu cele mai bune "măzline" pe care le-am mâncat vreodată. Puturoşi din toate ţările veniţi la Degache...şi uniţi-vă!


Din nou în autocar, după periplurile cu jeepul şi trăsura.Oprim la Metlaoui pentru a înfuleca una alta. Treziţi dis de dimineaţă, era şi momentul pentru un kous kous aburind (aşa speram eu cel puţin), dar am avut parte de cartofi prăjiţi cu încă ceva, oricum nu mai conta, foamea era prea mare pentru a mai avea şi pretenţii. Vom traversa tot centrul Tunisiei, mai puţin spectaculos decât zona de coastă sau cea deşertică pentru a ajunge în cel de-al patrulea loc sfânt al Islamului, Kairouan. Aşteptam cu nerăbdare acest moment: pe la zece ani am primit cadou un dicţionar Larrouse în franceză. Cum nu m-am împăcat niciodată extraordinar cu limba lui Descartes şi Deschampes, am reţinut foarte bine pozele expuse, unele impresionându-mă şi rămânându-mi în minte pentru totdeauna, printre ele şi Marea Moschee din Kairouan,la care mi-am dorit dintotdeauna să ajung într-o bună zi. Era ca un fel de mic vis devenit realitate. Marea Moschee sau Moscheea lui Uqba, a fost construită odată cu fondarea oraşului, în anul 670 d.Hr de către generalul arab Uqba ibn Nafi. Ifriquia, denumirea Tunisiei de atunci, a fost cucerită de triburile arabe în a doua fază a marii expansiuni a arabilor, la doar 38 de ani de la moartea profetului Mahommed. Kairouan a devenit centrul religios al noii provincii cucerite, iar Marea Moschee - cel mai vechi şi important loc de pelerinaj din lumea arabă de vest, al patrulea loc sfânt al Islamului (după Mecca, Medina şi Ierusalim) şi un model pentru mai toate moscheile ridicate ulterior în nordul Africii. Reconstruită şi refăcută în mai multe rânduri, şi-a căpătat înfăţişarea pe care o putem vedea astăzi la mijlocul secolului al IX - lea, în timpul celei mai prolifice perioade din istoria oraşului în timpul dinastiei Aghlabizilor. Cu siguranţă una dintre cele mai mari şi impresionante monumente din Africa de Nord, Moscheea Uqba se întinde pe 405 metri pătraţi, în acest spaţiu vast fiind incluse Sala de Rugăciuni, o imensă curte interioară placată cu marmură, cele nouă porţi de acces în incintă şi minaretul înalt de 31,5 metri considerat cel mai vechi minaret din întreaga lume arabă încă în picioare. Din nefericire, am ajuns la oră de rugăciune şi astfel nu am putut intra nici măcar în superba curte interioară. Ca o paranteză, popasul de la Kairouan a fost făcut pentru a ne fi prezentat un magazin de covoare tradiţionale, dar timpul fiind foarte scurt, am tulit-o de acolo şi am avut măcar timp să mă învârt în jurul moscheii. Un moment magic a fost chemarea la rugăciune, ambianţa creată de vocea muezzinului răsunând în tot oraşul suprapusă peste lumina misterioasă provenită de la asfinţitul soarelui şi peste imaginea Marii Moschei fiind cu adevărat demnă de povestirile din 1001 de nopţi. A fost probabil cel mai intens moment din întregul periplu tunisian. Ca o concluzie, Kairouan-ul merită cel puţin o zi alocată, jumătatea de oră în care am stat aici fiind mai mult o amăgire. Se mai pot vizita Moscheea celor trei porţi, Moscheea lui Sidi Sahab, Souk-ul (piaţa tradiţională) aflată în Medina, înconjurată de ziduri ale căror porţi de intrare se văd de la mare distanţă şi mai ales, străduţele înguste pline de viaţă la orice oră.
Cam astea au fost cele două zile de hălăduială prin Tunisia deşertică, două zile pline în care am avut ocazia să vedem o grămadă de lucruri rupte parcă din altă lume. Chiar dacă Tunisia este printre cele mai "occidentalizate" ţări din lumea arabă, savoarea, obiceiurile şi atmosfera tipice acestei zone nu au absolut nimic de pierdut. Ca şi date tehnice despre excursie să văd ce mai ţin minte...autocar de 3 stele cu aer condiţionat, ghid român pe tot timpul excursiei, plimbarea cu cămila, cu jeepul sau cu trăsura se cumpără din autocar şi au un preţ foarte accesibil din ce îmi aduc aminte, iar pentru restul (transport,cazare hotel de 3 stele,un mic dejun, o cină şi două mese de prânz) preţul a fost în ianuarie 2008 undeva în jur de 100 de dolari. E păcat să ajungeţi până aici şi să nu daţi nas în nas cu Sahara.