Sarajevo - oraşul fără pereche

Sarajevo - oraşul fără pereche

vineri, 29 octombrie 2010

Tunisia - O altă lume (Partea a III - a)

4. MONASTIR

Monastir e un fel de Scorniceşti în măsura în care Bourguiba a fost un fel de Ceauşescu. Da, aţi ghicit, Monastirul este locul de baştină al lui Habib Bourguiba, primul preşedinte al Tunisiei, ce a condus această ţară cu mână de fier timp de 31 de ani...încă puţin Nicule şi-l prindeai! Din acest motiv, dar şi datorită poziţionării sale pe coastă, în apropierea multor atracţii turistice (Sousse, El Djem, Mahdia etc), fostul port de pescari s-a dezvoltat rapid, devenind unul dintre cele mai moderne şi prospere oraşe tunisiene. Majoritatea turiştilor ce iau cu asalt Tunisia intră în ţară prin aeroportul din Monastir, botezat cum altfel decât Habib Bourguiba. Deasemenea, Monastirul este cunoscut pentru Ribat-ul său (fortificaţii tipice Africii de Nord, datând din timpul cuceririi Africii de Nord de către arabi), unul dintre cele mai frumoase din lume şi pentru mausoleul ridicat în cinstea cui oare? Lui Hosni Mubbarak? Nu, că încă mai trăieşte şi în plus nu e din partea locului...da, aşa e, aţi brodit-o, mausoleul lui Habib Bourguiba, în care se află şi mormântul acestuia.


Dacă suntem în Monastir trebuie să ştim câte ceva şi despre Bourguiba, cu rele, dar mai ales, cu bune. A studiat dreptul şi ştiinţele politice la Paris, după care s-a întors în Tunisia natală, erijându-se ca lider incontestabil al mişcării ce ţintea independenţa Tunisiei (colonie franceză la acea dată). După mai mulţi ani petrecuţi în închisori şi după ce a călătorit pe tot mapamondul promovând cauza unei Tunisii independente, Bourguiba a devenit primul preşedinte al noului stat în 1956. Comparat adesea cu părintele Turciei moderne, Ataturk, el a implementat nenumărate reforme ce urmăreau modernizarea Tunsiei pe toate planurile: a modernizat din temelii sistemul sanitar, a încurajat cu orice mijloace educaţia (Tunisia este ţara arabă cu cea mai mare rată de alfabetizare), a dezvoltat infrastructura - nu degeaba şoselele lor arată impecabil, a încurajat sistemul privat şi turismul, asta după ce politicile sale socialiste au eşuat în anii 60 şi mai ales a acordat drepturi sporite femeilor, acestea putând apărea în public fără hijab (voal) şi nemaifiind obligate să fie a treia roată de la căruţă (a interzis prin lege poligamia). Deasemenea, nivelul de trai a crescut, în special în anii 70. Să nu înţelegem greşit: Bourguiba a fost un dictator - opoziţia a fost suprimată, criticii săi întemniţaţi, mass-media subjugată intereselor "de stat", cultul personalităţii practicat, dar la o scară mai mică decât în alte regimuri dictatoriale. În plus, în 1975, a fost proclamat preşedinte pe viaţă, deşi avea o vârstă înaintată şi o sănătate şubrezită. Un dictator, dar unul al cărui aport la modernizarea Tunisiei a fost imens. Politica sa externă a fost una foarte echilibrată, întreţinând relaţii bune atât cu vestul cât şi cu lumea arabă. Pe fondul scăderii nivelului de trai în anii 80, opoziţia islamică a devenit din ce în ce mai puternică, situaţia devenind destul de delicată pentru deja octogenarul Habib. Noul prim ministru Ben Ali, a făcut o "învârteală" prin care, cu ajutorul unui comitet format din cei mai cei doctori din ţară, l-a declarat pe Bourguiba incapabil să mai conducă ţara şi i-a luat locul în fruntea Tunisiei. Dar despre tovarăşul Ben Ali vom vorbi mai târziu... poze cu Bourguiba pot fi văzute şi astăzi în anumite locuri publice din Tunisia, el rămânând o personalitate respectată (şi nu numai de frică sau pentru că aşa cere partidul) şi apreciată. Rămâne la latitudinea fiecaruia să aprecieze rolul său în istoria ţării, totuşi pentru mulţi tunisieni, Bourguiba va rămâne "Părintele patriei" sau aşa cum se autointitulase, "Luptătorul suprem".
Din păcate nu am găsit mausoleul deschis, aşa că nu vă pot spune dacă merită sau nu vizitat.


Dacă vrei să cunoşti o ţară, să-i simţi pulsul şi să înţelegi măcar o infimă parte din ea, trebuie să o descoperi individual, fără transport asigurat şi fără ghid. Iniţial am vrut să facem o excursie cu trenul spre oraşele sudice Medenine şi Tataouiane, dar ar fi fost totuşi un risc asumat inutil, atât pentru că zona respectivă este considerată ceva mai nesigură, cât mai ales pentru că urma să schimbăm un tren pe la trei dimineaţa într-o staţie obscură al cărui nume nu-l mai ştiu oricum. Aşa că, am ales varianta mai comodă, dar nicicum mai puţin interesantă: Monastir. Am urmat drumul obişnuit de la hotel până la intrarea în Medina, acolo unde văzusem cu o zi în urmă autobuzele de Monastir. Înghesuială, zarvă, copii cu ghiozdane voluminoase, o agitaţie de nedescris. Toată lumea urca pe uşa din spate aşa că ne-am conformat. Imediat lângă uşă, un personaj de care îmi era dor şi pe care nu-l mai văzusem de foarte mulţi ani: doamna taxatoare, parcă ruptă din anii 80 de la noi, voluminoasă şi dând invariabil restul şi biletele într-o lehamite totală. Autobuzul, şi el foarte familiar, extrem de lung şi dotat cu burduf. Înghesuială cam ca în 41 la primele ore ale dimineţii, aşa că am stat în picioare şi nu am văzut mare lucru din drum. Unii dintre copiii care stăteau pe scaune aveau caietele deschise şi îşi făceau temele (mai ales fetele, ca de obicei mai conştiincioase).

Oricum, nimic ieşit din comun, nu am simţit cum că aş fi "fixat" de către ceilalţi călători deoarece nu eram unul de-al locului. În Monastir am petrecut toată ziua, probabil cea mai relaxantă din întreg sejurul. Am vrut să vizităm Mausoleul lui Bourguiba şi Ribat-ul, dar am ajuns la fiecare exact pe dos, sfârşind prin a le rata pe ambele:). Îmi pare rău că nu am făcut mai multe poze prin medina, una mult mai underground decât cele din Sousse sau Tunis, dar mereu am avut oroare de sindromul "japoneilor" fotografi, cei care mai au puţin si pozează cu câte un aparat foto în fiecare mână. Oricum, medina din Monastir mi-a plăcut foarte mult pentru că nu era înţesată de magazine de suveniruri, de tunisieni agasanţi care aproape că te băgau cu forţa în magherniţele lor. Fiecare îşi vedea de treaba lui, şi noi şi băştinaşii. Foarte frumoasă este şi faleza mai ales că eram la începutul lui ianuarie şi era foarte liberă, nimeni pe plajă, doar câţiva temerari ce săreau de pe nişte stânci în apa limpede a Mediteranei.
Ne-am adus aminte de o mare vorbă a unui amic "Mâncaţi, nu răbdaţi ca acasă!", aşa că am dat buzna într-un fel de restaurant fast food în care ştiu că nu prea aveau chestii tradiţionale, dar la cât de dureroasă era foamea, n-am mai plecat de-acolo şi am băgat o pizza de căciulă care era aşa mare că ne-a liniştit pentru încă o zi. Pe tot timpul mesei am fost delectaţi cu MTV Arabia, dacă mai stăteam vreo oră sigur începeam să învăţ formaţiile vocal-instrumentale arăbeşti. Dar, având în vedere că eram în Tunisia, chiar se potrivea cu atmosfera. Vă şi recomand o piesă, o găsiţi pe Youtube: Saber el Roubay - Sidi Mansour:). Cred că am auzit-o de o mie de ori într-o săptămână şi a sfârşit prin a-mi plăcea mai ales după întoarcerea acasă pentru că-mi amintea şi încă îmi aminteşte de Tunisia.


Am tot omis să vorbesc de preţuri...ele sunt foarte mici, mai ales în supermarketuri, dar şi o masă la un restaurant decent nu îţi va destabiliza bugetul, chiar dacă acesta este destul de subţire. Preţul la transport este deasemenea mic, situaţia se schimbă când vine vorba de bazar: aici lucrurile se pot cumpăra la preţuri infime dar şi la preţuri astronomice, totul depinde de calitatea şi disponibilitatea pe care o are turistul de a negocia. Oricum, în apropierea bazarelor există şi magazine cu preţuri fixe în care oferta este la fel de bogată ca şi în bazar, doar că se evită "ţigăneala" - pentru unii un deliciu, pentru alţii, un calvar. La fel, intrarea la obiectivele turistice costă câţiva euro (2-3 în general) la care se mai adaugă un dinar (aproximativ 0,7 euro) taxă de poză. Mai greu pentru cei ce sunt atraşi de magia inegalabilului Bacchus, multe supermarketuri nu au standuri cu băuturi alcoolice, pentru cadouri cele mai indicate sunt duty-freeurile din aeroporturi. Dacă vreţi să ciupiţi ceva la o masă, singura bere existentă se numeşte "Celtia" şi este decentă (oricum nu cred că băutorii de bere vin tocmai în Tunisia pentru a degusta ceva de calitate în domeniu), mai există un vin de smochine al cărui nume nu-l ştiu şi "Boukha", o ţuică de curmale care, băută dimineaţa, mai degrabă îţi provoacă decât îţi taie greaţa. Deci, ciupitorii de clasă vor întâmpina ceva probleme.

După cum spuneam mai sus, am ratat vizitarea Ribat-ului pentru că am ajuns cu 15 minute înainte să se închidă, încă puteam să luăm bilete şi să alergăm prin el, dar defel nu prea îmi place doar să bifez locuri sau obiective, aşa că am renunţat pentru că în alea 15 minute nu apucam să vedem absolut nimic, mai ales că cel mai tare îmi doream să ajung în turnul de sus şi de acolo să prind asfinţitul peste oraş. Altădată:). Ribat-ul a fost construit în 796, ca parte a unui sistem defensiv mai complex ce urmărea protejarea Imperiului Islamic de către eventuale raiduri venite din nord. Spre deosebire de cel din Sousse (ambele fiind asemănătoare şi ridicate în aceeaşi perioadă), structura acestuia a fost mult modificată de-a lungul vremii, în special în timpul dinastiei Aghlabizilor, când a fost ridicat şi Kasbah-ul (turnul), undeva în secolul al XI - lea. Fiind situat pe plaiurile natale ale proaspătului preşedinte, Ribat-ul a fost atent renovat în anii 60 pentru a rămâne un obiectiv turistic de marcă într-un oraş cu o asemenea însemnătate. Poate că dacă nea Nicu era şi el hunedorean, arăta şi Castelul Huniazilor mai de doamne ajută...
Am purces apoi spre gară să prindem trenul de 19:53 (am biletele:P), curioşi fiind cum o fi şi cu trenul pe aceste tărâmuri. Păi, cum să fie?...mai curat ca la noi, mai confortabil, deşi era un tren local care făcea legătura între Monastir şi Sousse (circa treizeci de km), nu ştiu cum mergea treaba cu naşu', dar presupun că şi buzunarele lor se pot lărgi suficient pentru a strecura o bancnotă. În faţa noastră era un domn cât se poate de dubios, care era foarte agitat şi se tot holba la noi, aducându-mi aminte de personajele mitice din personalele patriei. Ca şi concluzie, Monastirul merită cu siguranţă o zi alocată, nu este nici pe departe la fel de agitat ca Sousse, sau tradiţionalist precum Kairouan, dar îmbinarea de oriental şi modern îi conferă un aer aparte ce vă va cuceri pe nesimţite.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu