Parcul Arheologic de la Bragadiru, un proiect unic în peisajul românesc

      Într-o societate pervertită până la os de dorinţa de îmbogăţire şi de avuţie materială, o mână de tineri încrezători, pasionaţi şi curajoşi au cutezat să-şi urmeze orbeşte visul cu toate sacrificiile ce decurg dintr-o asemenea încăpăţânare pozitivă. Probabil că într-o societate civilizată, actul lor ar fi considerat unul cât se poate de natural pentru nişte tineri care au un scop în viaţă: au ieşit de pe băncile şcolii şi nu-şi doresc decât să activeze cu succes în domeniul pe care şi l-au ales. Nimic mai firesc. Din păcate, în ţara noastră, ambiţia lor este departe de a fi ceva banal. La noi, tânăr fiind, îndrăzneala de a visa se confundă adeseori cu nebunia. Chiar şi a-ţi întemeia o familie aduce din ce în ce mai mult cu o probă de sărituri peste obstacole. Obstacole cu atât mai greu de depăşlit cu cât cei despre care vorbesc activează într-un domeniu atât de fascinant, dar atât de lăsat în paragină aşa cum este arheologia. Visul lor, unii dintre ei prieteni apropiaţi de-ai mei, este acela de a fonda primul Muzeu Arheologic în aer liber din România. Un concept deja binecunoscut în occident, dar nu şi la noi unde proiectul lor este primul de acest fel care prinde contur pe plaiurile mioritice. Un proiect ambitios, minuţios documentat şi udat cu multă sudoare. O dorinţă arzătoare care i-a împins până acum la multe sacrificii. Sacrificii asumate, cunoscute prea bine de fiecare dintre ei încă din momentul în care acest obiectiv comun începea să se cristalizeze şi să se contureze. Numai că în România se încurajează construirea de cartiere rezidenţiale, clădiri de birouri, zgârie nori şi alte asemenea proiecte cu mare potenţial de a îmbogăţi o mână de oameni deja putred de bogaţi. Originalitatea, pasiunea şi inteligenţa sunt concepte desuete. Era firesc ca proiectul lor, unul prea sincer, cu bătaie lungă şi bine intenţionat pentru mediul nociv în care ne învârtim să nu aibă efectul de magnet pentru autorităţi. Pe lângă pasiune, ambiţie, dorinţă şi putere de muncă, pentru finalizarea unui astfel de proiect mai este nevoie şi de bani. Cu riscul de a mă repeta, la noi este foarte greu să atragi fonduri pentru un astfel de obiectiv. Cei bine intenţionaţi nu au puterea financiară de a ajuta, iar cei puternici investesc în proiecte care să-i propulseze încă şi mai sus. Autorităţile locale, setate pe câştiguri pe termen scurt, poartă cu mândrie ochelari de cal şi refuză sistematic să vadă beneficiile pe care un astfel de proiect le-ar aduce în timp comunităţii lor.

       O introducere lungă, dar absolut necesară pentru a putea înţelege cât de dificil este să construieşti ceva durabil, mai ales pentru un colectiv tânăr, lipsit de experienţă şi de suport din exterior. Au pornit de la 0. Mai ales material. Au înfiinţat un ONG, instrumentul perfect de legitimizare a unui proiect de o asemenea amploare. S-au luptat cu birocraţia sufocantă şi au devenit mai puternici şi mai hotărâţi cu fiecare obstacol care le-a apărut înainte. Instituţii şi persoane oportuniste au profitat de lipsa lor de experienţă, văzând în determinarea şi dorinţa lor de reuşită un instrument perfect de a se ridica pe ei înşişi. La nivel moral, au avut tăria de caracter de a depăşi toate aceste obstacole, de multe ori nemairămânându-le decât să facă haz de necaz, să strângă din dinţi şi să mai îndure încă o noapte pe ploaie în cort la 0 grade. În schimb, “pe partea economică”, s-au luptat cu morile de vânt. Nu s-au dat bătuţi, dar au primit lovitură după lovitură. Amplasamentul viitorului muzeu se află în oraşul Bragadiru, la 6 kilometri de Bucureşti, o locaţie ideală pentru un astfel de proiect. Au primit un spaţiu undeva într-un parc la marginea oraşului şi s-au apucat de treabă. Sătucul lor dacic cuprinde pentru început cinci construcţii reconstituite fidel şi ridicate cu tehnicile de acum 2000 de ani. Printre ele, Sactuarul, piesa principală a acestui fascinant puzzle antic, o construcţie de dimensiuni gigantice, care odată terminată ar putea deveni un etalon în acest domeniu, un punct de reper pentru arheologia experimentală europeană. Pe lângă sutele de ore de documentare, de nopţi pierdute printre cărţi şi articole de specialitate, efortul fizic necesar realizării unui astfel de proiect este copleşitor. Dacă nu aş fi fost martor la această muncă titanică, probabil că nu aş fi putut înţelege niciodată cât de mult efort trebuie depus pentru a duce la bun sfârşit un astfel de proiect. Au primit promisiuni peste promisiuni, dar foarte puţine s-au şi materializat. Au alergat după materiale de construcţii, au fost fraieriţi de nenumăraţi furnizori pentru care “ţeapa” este mod de viaţă. Au îngheţat zile în şir pe baltă la tăiat de stuf deoarece nu au găsit de unde să-l cumpere. În tot acest timp casă le-au fost corturile amplasate în incinta muzeului. Au fost adopţaţi iar apoi lăsaţi de izbelişte de către autorităţile locale. Care autorităţi au avut întotdeauna o atitudine total iresponsabilă, tratându-i nicidecum ca pe nişte parteneri, ci ca pe nişte sărmani cărora tocmai le întinseseră o mână de ajutor şi de la care aşteptau reconoştinţă eternă. Chiar aşa puţin lucru să fie înfiinţarea unui muzeu de către nişte tineri entuziaşti? Chiar atât de uşor sunt de găsit astfel de oameni încât să-i tratezi ca pe nişte golani în loc să le oferi susţinere necondiţionată? Chiar atât de multe muzee în aer liber sunt în Bragadiru încât inaugurarea a încă unuia să nu intereseze pe nimeni? Cu toate aceste liane întinse în drumul lor de forţele nevăzute din jungla ilfoveană, au reuşit să ridice căsuţele în proporţie de 80%. În afară de Sactuar, pentru care nu au mai existat fonduri, restul de construcţii au fost finalizate. Dar cum povestea se desfăşoară la Bragadiru şi nu în Beverly Hills, happy end-ul nu îşi are locul aici. În lipsa lor, una dintre căsuţe a fost incendiată de persoane a căror identitate este necunoscută până în ziua de azi. Iar pentru ca fiasco-ul să fie deplin, la scurt timp după ce au reuşit să primească finanţare din partea Administraţiei Fondului Cultural Naţional,cu unul dintre cele mai bune proiecte înscrise, au fost somaţi de către autorităţile locale să dărâme tot ce ridicaseră şi să evacueze parcul. Au refuzat şi au ajuns la o soluţie de compomis extrem de dureroasă şi nedreaptă: au dărâmat tot ce construiseră iar materialele recuperate au fost mutate într-o altă locaţie, la un kilometru distanţă, în apropierea râului Ciorogârla. Au avut încă o dată puterea să o ia de la zero, să renască precum Pasărea Phoenix şi cu materialele salvate de la căsuţele dărâmate, într-un timp record de 3 luni au ridicat la loc tot ceea ce fusese abuziv dărâmat. În plus şi Sactuarul este acum în mare proporţie terminat. Astăzi, au primit încă o lovitură, a câta oare?? Au fost refuzaţi pentru o nouă finanţare de către A.F.C.N (Asociaţia Fondului Cultural Naţional), cu un proiect realmente la înălţime. Pot fi acuzat de subiectivism,aceşti oameni fiindu-mi prieteni şi văzând cu ochii mei toate truda lor, atât în bibliotecă cât şi pe teren pentru îndeplinirea acestui vis de a vedea muzeul terminat. Dar garantez oricui că este un proiect extraordinar care nu merită să moară, mai ales în momentul de faţă în care mai bine de jumătate din muzeu este terminat. Dacă vreunul dintre voi, cei care aţi avut răbdarea de a citi aceste rânduri, aţi fost impresionaţi de această poveste (foarte pe scurt redată) şi doriţi să aflaţi mai multe şi, de ce nu, să ajutaţi financiar sau prin muncă de voluntariat acest proiect, vă invit să lăsaţi un comentariu sau să mă contactaţi pe pagina de Facebook. În orice weekend putem merge la muzeu pentru a vedea cu ochii voştri că rândurile redate mai sus au un fundament real. Că acolo s-a depus multă muncă, s-a investit multă pasiune şi s-au făcut multe calcule minuţioase…şi mai ales că este mare păcat ca în urma muncii asidue a acestor tineri entuziaşti să nu rămână decât regretul că nu s-a reuşit mai mult din lipsă de fonduri. Este un proiect original, curajos şi extrem de bine documentat. Mă doare să văd cum o asemenea iniţiativă pur şi simplu nu are susţinerea necesară din partea nimănui. Nu sunt implicat direct, nu sunt pasionat de arheologie, dar asta nu mă opreşte să văd adevăratul potenţial al acestui proiect şi al acestei iniţiative cu adevărat deosebite în sterpul peisaj cultural românesc.

Inceputurile constructiei muzeului: Bordeiul

"Fieraria" incepe sa prinda contur

Imagine de ansamblu la inceputul lucrarilor

Nici fetele nu se lasa mai prejos...

Lutuirea "Bordeiului"

Parcul Arheologic dupa caderea noptii

"Olaria" este gata!

...si "Bordeiul" la fel

În afară de Sactuar,
 pentru care nu au mai existat fonduri,
 restul de construcţii au fost finalizate

...Dar casa cu prispa a ars misterios intr-o noapte,
apoi tot muzeul, la presiunea autoritatilor locale
a fost daramat si materialele salvate.

...Si a inceput munca de la 0.

...dar incet incet, ajutate de voluntari

...casutele capata din nou contur

...acoperisurile din stuf revin la locul lor

...si lutul reapare pe case

...mult succes pe mai departe!

 

 

Otopeni - Open the gates of Hell

O crimă şochează întotdeauna. Când victimă cade o persoană tânără şi nevinovată, este cu atât mai revoltător. Când mai e însoţită şi de viol, devine aproape de nesuportat. Când însă victimă cade o fată tânără, plină de vise şi de curaj care a venit din celălalt colţ al lumii fix la noi în ţară să dea tot ce avea ea mai bun şi este ucisă de un căcat de taximetrist nenorocit tolerat de jigodiile de autorităţi române, rămâi fără cuvinte...iniţial. După care, te dezmeticeşti şi simţi nevoia să zici şi tu vreo două vorbe în calitate de om şi cetăţean român. Când întâmplător mai eşti şi pasionat de călătorii şi lucrezi şi în turism, parcă te loveşte de două ori o astfel de veste. Copila asta nu este victima unei dejecţii umane cu chip de taximetrist. Este victima unui sistem corupt până în măduva oaselor. Ultimul avertisment a fost dat odată cu organizarea finalei Europa League la Bucuresti. Cu o saptamană inainte se impunea din partea autorităţilor o curăţenie generală. Se anunţau 40000 de vizitatori spanioli, o oportunitate enormă pentru a arata unui popor căruia nu i-am demonstrat decât că ştim să culegem căpşune şi să furăm că ştim mai mult de atât. Şi ce e mai importantă decât prima impresie...când ieşi pe poarta aeroportului şi dai de toţi combinatorii şi de taximetriştii cu feţe din epoca de piatră orice altă impresie ulterioară va păli. Aşa că au existat cazuri de suporteri furaţi grosoloan care au dat chiar şi 60 de euro din Otopeni până la Universitate. Concluzia? Le ştiţi şi voi...numai de bine şi foarte bine, am demonstat că suntem, europeni, organizarea a fost un succes etc...nimic despre mizeriile pe care le-au avut de îndurat spaniolii care au avut de luptat cu mafia de la aeroport. Finala a trecut, spaniolii au plecat, băieţii care trebuie au rămas cu bani în buzunar şi totul s-a încheiat cu un succes răsunător al frumoasei noastre patrii. Din păcate a fost nevoie ca fetiţa asta să moară ca ultimul om din lume pentru ca noi să ne dăm seama cu adevărat de ceea ce se întâmplă. În calitate de om, mă simt cutremurat de ceea ce s-a întâmplat. Ca mine ar trebui să simtă orice om relativ întreg la minte. Indiferent de naţionalitate crima în sine a fost tulburătoare, nu schimba cu nimic datele problemei dacă victimă cădea o fată din Adjud sau Hârlău. Un destin a fost frânt de un dement luat sub oblăduirea sa de statul atotputernic. Ca şi cetăţean român, ma simt înfricoşat. Nu se dau doi bani pe vieţile noastre, ale proştilor care am ales (sau n-am avut de ales) să rămânem în ţară. Niciodată n-am vrut să emigrez, dar parcă astfel de evenimente te fac să te gândeşti de două ori. Ştim că trăim într-o ţară coruptă şi că totul porneşte de sus, că nimănui nu-i pasă de noi, prostimea, dar câteodată astfel de evenimente ne trezesc din letargie şi ne deschid ochii asupra realităţilor sumbre în mijlocul cărora colcăim cu atâta nonşalanţă. Este atât de simplu să scăpăm de taximetriştii şi combinatorii (cum am văzut că sunt ei numiţi) din Otopeni, Gara de Nord şi de pretutindeni, dar asta ar presupune voinţă şi unele eforturi din partea celor responsabili. Cu siguranţă că şi noi, ceilalţi am putea face mai multe... În calitate de călător, mă iau fiori pe şira spinării. Mai ales de călător independent, care a simţit pe pielea lui cât de dezarmant e să fii jefuit într-o ţară străină. Doar jefuit, nimic mai mult...nici nu vreau să mă gândesc la săraca fată. Când te trezeşti singur cuc într-o ţară total străină,oricât de mult ai avea simţul aventurii şi oricât de mult ţi-ai dori să descoperi o nouă cultură, un soi de teamă, de nesiguranţă pun stăpânire pe tine. Îţi vin în minte cele mai horror scenarii, toate cazurile văzute după miezul nopţii la Discovery Investigations şi te gândeşti dacă merită. Odată ajuns la faţa locului, te legi de orice detaliu pentru a te putea decupla de la starea de anxietate iar un zambet sau o vorbă bună pot face minuni. Yurika n-a avut parte de ele ci dimpotrivă, cele mai negre gânduri şi angoase s-au materializat. Nu mai e nimic de spus. Pentru faptul că din cauza lor o fiinţă umană a suferit atât de tare, toată conducerea aeroportului ar trebui să-şi prezinte demisia. Şi fiind vorba despre o victimă din Japonia s-ar cădea să-şi facă şi harakiri...ca un ultim omagiu. Nu am intrat în discuţia despre deserviciile imense pe care acest caz le face turismului şi imaginii României pentru că nu e corect ca această discuţie să fie făcută pe spinarea bietei copile. Ne îngropăm singuri şi-i mai îngropăm şi pe alţii... Acest articol face parte din campania blogosferei turistice romanesti avand menirea de a trage un semnal de alarma asupra a ceea ce se intampla in Aeroportul International „Henri Coanda” Bucuresti, principala poarta de intrare in tara. Alaturi de acest articol, va invit sa cititi si articolele publicate astazi pe blogurile Imperator Travel, World Traveller, Fun Tur, Placerea de a calatori, Turistu, 1001 calatorii, Drum liber, GTD2.0, Travel with a smile, Turism Market, The City Break, Travel Girls, Lumea Mare, Tim, Wafu, Aliceee Traveler.

Un nou apel umanitar

Desi blogul este dedicat calatoriilor, sunt momente in care realizezi ca pentru a putea sa calatoresti, sa te bucuri de viata si de minunatele ei experiente trebuie mai intai de toate sa fii sanatos. Si, din pacate sunt foarte multi oameni cu probleme grave de sanatate ale caror vieti au fost intoarse pe dos de cine stie ce diagnostic nemilos. Este si cazul doamnei Gabriela din Ploiesti care a fost diagnosticata cu o forma tumorala benigna care stranguleaza nervul optic si care, fara operatie de specialitate in Hannover, Germania, va duce la orbire, si ulterior la deces. Dansa are 42 de ani, doi copii si mai ales are nevoie de 35000 de euro cat mai repede pentru a mai se putea salva de cumplita boala. Cine doreste sa o ajute cu o donatie este invitat pe blogul dansei pentru toate detaliile si informatiile necesare: http://gabrielatudorache.blogspot.com/.

Insanatosire grabnica si cele mai sincere urari de bine!

Apel umanitar

O fetita de sase ani, Alexandra, a fost diagnosticata cu Leucemie Acuta Mieloblastica. Pentru a putea sa ne urmareasca si ea blogurile peste cativa ani si pentru a avea posibilitatea cand va fi mare sa vada lumea, asa cum multi dintre noi am avut norocul, trebuie sa treaca printr-o grea incercare, un transplant medular. Costurile acestuia sunt enorme, 50000 de euro. Noi o putem ajuta facandu-i cunoscuta suferinta si donand atat cat poate fiecare dintre noi. Sanatate si numai bine, Alexandra!

Pentru mai multe detalii, intrati pe blogul dedicat ei: http://www.alexandragroza.com/

O nebunie, un vis, o realitate: singur in Kosovë - episodul 1

Am aflat miercuri seara că vineri, 2 decembrie, o să am liber la serviciu. Iniţial m-am gândit că poate o fi cald şi dau o tură cu bicicleta sau cine ştie, poate urc pe undeva. Sau probabil că nu o să fac mare lucru, o să zac. După care mi s-a aprins un led: am 4 zile pline în care pot să ajung mai departe de pădurea de la Cocorăşti sau de Mănăstirea Cernica. Iniţial mă gândisem Burgas, Nesebar şi Turcia. Dar cum Istanbulul şi Edirne le văzusem şi de altceva mai îndepărtat nu era timp a picat. Mă mai gândisem şi la un munte pe la noi mai sănătos, dar ideea de mocirlă, frig, mâzgă şi uscăciuni nu-mi surâdea foarte tare. Aşa că mi-am luat harta Europei în braţe şi am deschis în zona de sud-est care îmi place aşa de tare. După alte variante inclusiv un mini-tur de Bulgaria cu Sofia, Plovdiv, Varna, mi-a venit ideea, de fapt mi-am dat seama ca o idee mai veche acum e fezabilă: Prizren, Kosovo. Un vechi oraş otoman din care văzusem poze de vis cu moschei, biserici, dealuri verzi, munţi şi mai ales simbolul oraşului, Ura e gurit, Kamen Most sau Podul de piatra pe româneşte. Din momentul în care s-a produs declicul ştiam că nu mai e loc de întoarcere. Ar fi fost prea mare dezamăgirea. M-am întrebat dacă totuşi Kosovo e sigur 100%, dacă nu cumva mă hazardez, dacă nu mă arunc cu capul înainte. Şi atunci am avut un nou moment de cumpănă: în primul rând mă duc singur, deci e doar pielea mea în joc - dacă nu acum, atunci când? Şi apoi, eu vreau să mă duc în Iranul fundamentslist, Armenia cea detestată de Turcia şi Azerbaijdan, Turkmenistanul cel ermetic, Tadjikistanul ameninţat de terorişti, Uzbekistanul tovarăşului Karimov. Dacă nu îmi iese cum trebuie experienţa Kosovo, e clar că nici nu am ce să caut în celelalte pe cont propriu, aşa cum visez cu ochii deschişi uneori. Călare pe wikitravel, site-uri de autogări, hosteluri şi lonely planet, am schiţat programul şi am luat în calcul şi variante de rezervă, gen Bitola, Prilep sau Krusevo, toate în Macedonia dacă dintr-un motiv sau altul nu am cum să intru în Kosovo. Din start mi-am dat seama că două zile o să le pierd pe drum, măcar de restul timpului să mă bucur cu adevărat. Schiţa arăta în varianta optimă aşa:plecare miercuri seara Bucureşti - Sofia accelerat din Gara de Nord cu plecare la 23:22 -sosire 09.22. Frecat menta prin Sofia + catedrala Aleksandr Nevski până la 16:00 când aveam rata de Skopje. Plimbare prin bazar şi somn de voie. A doua zi încă un pic de Skopje iar la 11:30 drum bun spre Prizren. Prizren până a doua zi la 9 dimineaţa când era ultimul (da, da ultimul) retur spre Skopje. Şi de aici rămânea să decid pe parcurs ce şi cum spre casă. Ziua aia de Prizren, imaginea podului otoman şi a munţilor pe fundalul cărora se înalţă minaretul marii moschei mă împingea de la spate cu toată forţa.
Mi-am pus hainele necesare, trusa de spălat prin autogări, harta Europei şi ghidul de conversaţie român - bulgar şi am întins-o spre Gara de Nord . Ce-a mers prost, în episodul 2:)

Bulgaria info trip - nicăieri nu-i ca-n Balcani!

N-am fost și nu voi fi niciodată naționalist. De la naționalism au pornit cele mai mari drame ale omenirii pentru că naționalismul presupune intoleranță față de ceilalți. Iar de la intoleranță la represiune pasul este insesizabil de mic. Asta e o altă discuție. Cu toate acestea, simt o apropiere imensă față de oamenii din estul Europei, în special din Balcanii noștrii dragi. Mă simt atât de străin când ajung în vest, chiar dacă și acolo am întâlnit oameni de calitate e evident că suntem pe lungimi de undă diferite. Nu sunt neapărat mândru că sunt român, dar sunt mândru că sunt estic și balcanic! Și spre deosebire de mulți care fug spre vest (și pe care nu-i condamn nicicum), eu mă simt un privilegiat că m-am născut în partea asta fabuloasă de lume, având două bogății inestimabile: natura și oamenii. Peste tot pe unde am umblat în est m-am simțit ca acasă, fie că a fost vorba de Serbia, Bulgaria, Macedonia sau Polonia. Și asta pentru că există un pitoresc în tot și în toate pe care ori îl detești și fugi de el în Canada, Germania sau în orice alt "stat civilizat", ori îl iubești și știi că toți banii din lume nu i-ar putea compensa lipsa. Nicăieri în occident n-o să găsiți orașe vii precum Novi Sad, Belgrad, Ruse sau București, oameni săritori ca în Ohrid sau așezări pitorești de felul celor din Bosnia și Herzegovina. Acestea fiind spuse, voi posta câteva poze din recenta vizită în Bulgaria care să evidențieze acest spirit al estului la care țin atât de mult.


Pe un drum prăfuit din apropierea unei benzinării erau adunate o sumedenie de rable, majoritatea Lada, Moskvich și alte surate comuniste. De departe pata de culoare în acest peisaj era reprezentată de Mercedesul din imagine, probabil mașina de serviciu la începutul anilor 60 a vreunui mic activist de partid sau șef de C.A.P.


Blocurile din imagine ar trebui să fie folosite doar pe post de muzee,care să amintească lumii de o perioadă nefastă din istorie, nimic mai mult. Mi se pare o blasfemie să viețuiască în ele și o cireadă de vaci...și cu toate astea, sunt locuite de oameni. Ca de obicei, comentariile românilor din grup sunt de prost gust: "Vai, ce blocuri au bulgarii ăștia, vai de capul lor". Lasă că noi suntem mai breji, avem orașele pline de construcții gotice, baroce și art-nouveau...


Că tot vorbeam de vaci...


Dacă vă faceți impresia că personajul din imagine este surprins pe stradă, rătăcind vesel între două birturi, vă înșelați. Omul ne-a fost ghid la cea mai mare pârtie de ski din Pamporovo. Iar în poză arată mult mai bine ca în realitate... Mă gândeam cum s-ar fi pregătit niște nemți să zicem dacă ar fi venit o delegație de 30 de oameni, potențial cumpărători: costum la dungă, zâmbet de complezență, figură prezentabilă, engleză impecabilă. Atât de banal și previzibil. De-asta îmi place mie p-aciia-șa, n-ai cum să te plictisești.


Nu sunt premise pentru a fuma...nu sunt și gata!


Peria de la wc a făcut picioare și s-a rezemat puțin de perete în camera unui hotel din Borovets. Probabil tocmai se întorsese de la bucătărie unde vreun maestru bucătar preparase cu ajutorul ei o mămăligă pentru înalții oaspeți din România.


Problemele tehnice nu au lipsit, desigur. A trebuit să "primim" curent deoarece șoferul a lăsat muzica să meargă în autocar toată noaptea. Bine că nu s-a ajuns la lucruri mai grave, gen manivelă sau feștilă (pentru cunoscători, asta):)


Unul dintre cuvintele cheie pentru orice călător ajuns pe pământ bulgăresc este "Mehana". Mehana sunt restaurante tradițional bulgărești, un fel de hanuri rustice de la noi, cu diferența că sunt infinit mai populare, mâncarea este excelentă în general, iar multe mehane sunt adăpostite de clădiri istorice din perioada renașterii naționale (precum cea din imagine, din Bansko). Decorul este rustic, cu mult lemn și piatră, iar muzica va fi fără îndoială tradițională (și nu turbo folk - varianta lor la manele). Aceste restaurante sunt iubite atât de bulgari, cât și de oaspeții lor, bucuroși de atmosfera deosebită și de prețurile decente.


Nu știu dacă mașina cu pricina este IMS de-al nostru sau vreo reminiscență sovietică asemănătoare, cert e că am deja o colecție impresionantă de poze cu rable de prin țările estice, iar pe unele din ele vi le arăt și vouă :)


Să nu uităm totuși ceva esențial: natura și peisajele. În lipsa conflictelor interentice și cu ajutorul unei infrastructuri îmbunătățite probabil că peninsula Balcanică ar fi fost destinația turistică nr.1 din Europa. Peisaje fantastice, diversitate etnică și culturală, tradiții bine păstrate, istorie străveche, orașe în care noul și vechiul, orientul și occidentul se îmbină ca niciunde altundeva pe bătrânul continent, oameni primitori și ospitalieri - motive arhisuficiente pentru a considera Balcanii o mare bogăție. Aici, în Bansko, peisajele îți taie răsuflarea, zona fiind un paradis pentru iubitorii de munte.

Bulgaria info trip - statiunile montane

1. Pamporovo:

După un drum lung în care am luat Bulgaria "la rând" de la nord la sud, aveam să ajungem în sfârșit la Pamporovo, stațiune despre care citisem că este Perla Munților Rodopi. Încă mă mai întreb cine i-a atribuit această pompoasă catalogare. Pamporovo este o stațiune exclusiv pentru sufletul schiorilor maniaci. Este situată într-o pădure de brazi, la 1650 m altitudine, vizibilitatea fiind foarte scăzută atât spre munte, cât și spre văile ce dinspre granița cu Grecia. Spun că este o destinație exclusiv pentru cei ce s-au născut cu schiurile în picioare și cu bețele in mâini pentru că nu e absolut nimic altceva de făcut. Stațiunea nu are locuitori permanenți, este formată doar din hoteluri, restaurante și mehana - restaurante tradiționale bulgărești. Asta ar fi o problemă minoră dacă ar fi trasee de făcut prin Rodopi...dar din câte am sesizat eu, nu prea sunt. Altitudinea maximă în zonă este vârful Snejanka (1926 m), unde se află și o baragladină de releu de tip comunist, dar până acolo se ajunge doar prin pădure, nu se vede nici pomeneală de stâncă. Acum câteva zile, totul era absolut pustiu - de unde și porecla pe care a născocit-o un coleg de grup, Pampornovo - erau deschise doar un singur hotel și un minimarket, care nu primea euro...în condițiile în care acel hotel schimbă euro în leva doar în sezon:). Deci nu poti socializa cu localnici, nu poti admira vreo construcție (de vreme ce toate sunt hoteluri), nu ai unde te cățăra, poți doar să ai o priveliște drăguță de la etajele superioare ale hotelurilor, ceea ce mi se pare cam puțin pentru Perla Rodopilor. În general nu-mi place să critic, dar nu văd rațiunea vreunui om de a poposi aici în afara celor ce-și propun să schieze zi și noapte. Așa că am stat în holul hotelului - deși detest numai ideea în sine - și am băgat bere Kamenitza încercând să-mi exersez cu chelnerii puținele cunoștințe de bulgară. Impresia lăsată de stațiune a fost îndulcită de dimineață când am prins cel mai tare răsărit de când mă știu, cu plafonul de nori din depărtări fiind mult sub altitudinea la care ne aflam. Mirific! Ce trebuie neapărat remarcat: deşi locaţia este una banală, se bagă bani în ea. Hotelurile vechi sunt renovate, altele noi se construiesc, drumul până aici este bun deşi staţiunea se află în creierii pădurii (mai degrabă decât ai munţilor). Motive să veniţi eu nu prea văd:), eventual dacă vreţi să scăpaţi de nevastă îi promiteţi tot anul că o duceţi într-un loc magnific şi o aduceţi la Pamporovo...

2. Borovets:

Probabil că mă simt atât de familiar în Bulgaria tocmai pentru că suntem neamuri de ciudați, de ratați, de oameni care fac lucrurile pe dos, care preferă birtul biroului și care iau decizii imposibil de înțeles pentru cei neobișnuiți cu spațiul balcanic. Unde vreau să ajung? La fel ca și spre Pamporovo, și drumul spre Borovets este superb, peisajele taie suflarea, la fel ca și "covorul multicolor de frunze" așa cum scriam în compunerile de clasa a III-a. Dar cum intri în Borovets, nu se mai vede nimic, cu excepția pădurii dese de brazi în care se află stațiunea. Știu că ski-ul este principala atracție a zonei, dar chiar să fii la poalele celor mai înalți munți din Balcani și să nu vezi mai nimic? Și nu pentru că peisajul ar fi banal, ci pentru că este poziționată neinspirat. La fel ca și Pamporovo, nici Borovets nu are rezidenți permanenți, iar pe final de octombrie când am ajuns cam bătea vântul având în vedere că sezonul de ski începe în decembrie. Totuși hoarde de compatrioți și-au croit cumva drum printre munți și au poposit la Borovets unde serveau grătare bulgărești, umblau la bustul gol și răcneau pe limba mamă. Sunt două motive pentru care m-aș întoarce aici: traseele nenumărate spre crestele munților Rila care se pot face având ca punct de plecare Borovets (http://www.villastresov.com/attractions/hiking.php) și reîntâlnirea cu o domnișoară recepționeră de la un hotel care a stârnit murmure de admirație printre info-(s)triperii de sex masculin. Borovets este cea mai apropiată stațiune de Sofia, așa că în weekenduri aici se strâng restul sofioților care nu se duc pe Vitosha, muntele vecin cu capitala. Infrastructura este superioară celei din Pamporovo, iar pârtiile de ski numeroase, unele plecând de la peste 2500 de m. Borovets este un loc primitor pentru împătimiții de ski și pentru montaniarzii dornici de a lua la pas Munții Rila.

3. Bansko

Eh, dragii moșului, iată că am ajuns și la capitolul Bansko. Nu știu cum să vă spun eu domniilor voastre, dar aici lucrurile se schimbă radical. Ironiile fine de tractorist la care am apelat pe alocuri când v-am depănat amintiri despre Borovets și Pamporovo vor lăsa loc admirației fățișe pentru acest loc mirific. Bansko este așezat într-o depresiune cu priveliști fantastice asupra Munților Pirin, Rila și Rodopi - în depărtare. Este genul de loc în care odată ajuns te freci puțin la ochi, asta după ce inițial ai rămas cu gura căscată. Deși cu 10 metri mai scunzi decât vecinii Rila, Munții Pirin sunt considerați ca fiind cei mai spectaculoși din Bulgaria, datorită formațiunilor stâncoase din belșug și a bogăției de lacuri glaciare. Spre deosebire de celelalte două locații vizitate, Bansko este și oraș, nu doar stațiune. Deci puteți da nas în nas cu o specie rar întălnită, purtând supranumele de "bulgari" sau "băștinași", după alte surse. Ei se găsesc în număr mare, de peste 10000 de exemplare, și în fiecare dimineață când se trezesc au parte de un peisaj de poveste. Ca habitatul lor să fie încă și mai deosebit, nu au ridicat blocuri insalubre ci au păstrat nealterat centrul lor vechi, unul dintre cele mai cochete din întreaga zonă balcanică, cu străduțe, case și garduri din piatră, purtând marca arhitecturală inconfundabilă a renașterii bulgare din secolul al XIX-lea. Tot în centru am descoperit în labirintul de străzi și Biserica Sfânta Treime, începută în 1810, atunci când Bulgaria era parte a Imperiului Otoman. Otomanii au permis construirea lăcașului de cult creștin cu condiția ca pe lângă reprezentarea grafică a crucii să apară și semiluna. Așa că acum veți vedea pictate pe pereții bisericii și câteva semilune. M-a impresionat interiorul foarte viu colorat, cu stâlpi de culoare roșie pictați cu motive ortodoxe. În curtea bisericii a fost ulterior construit și un turn, în același stil național, din care se poate vedea frumos centrul orașului (când am ajuns noi, pe înserat, nu era deschis). În exteriorul centrului vechi se află zona hotelurilor. Hotelurile sunt toate în același stil, cu puține niveluri și mai degrabă dispunere pe orizontală. În acest fel, peisajul înconjurător nu are de suferit, hotelurile părând parte integrantă a peisajului urban și nu căzute acolo din satelit. Combinația lemn - piatră este de efect și aproape toate construcțiile vechi din Bansko au "adoptat-o". Singurul aspect neplăcut ochiului sunt spațiile virane încă nevalorificate. Fiind în plină expansiune, multe hoteluri au în jurul lor terenuri pline de uscăciuni, care urâțesc peisajul. La noi ar fi cert și locul preferat de atac al maidanezilor. Din fericire, la bulgari mai degrabă pisicile se ocupă cu vagabonțeala. În 2003 s-a construit și o telegondolă care vă duce la peste 1600 de metri contra a 10 leva (20 lei) dus - întors. Experiența în sine e foarte tare, din gondolă se văd fantastic munții, atât crestele Pirinului spre care ne îndreptăm, cât și Rila, care ne obturează orizontul dintr-un capăt în celălalt. Pe un pisc (Chalin valog) se coboară din telegondolă, dar se urcă în alta (cu același bilet) care duce către destinația finală, Banderishka Poliana, la 1635 metri (http://www.maxconsult.bg/clients/maxconsult/images/fckeditor/UserFiles/Image/Bansko_ski_map%20NEW.jpg). Atansion: În dulcele stil bulgar, destinația finală este situată într-o căldare deloc spectaculoasă în care se ajunge și cu mașina. Vizibilitatea este zero (nula na nula) asupra orașului Bansko și destul de limitată asupra munților. În schimb, dacă faceți 2-3 pași unde se coboară din prima gondolă (Chalin valog - 1467 m), aveți la picioare Bansko, Razlog - cel mai mare oraș din zonă, Munții Rila, iar crestele Pirinului se văd incredibil, mai ales abrupturile stâncoase. Nu ratați câteva poze de aici! Nu intru în detalii despre hoteluri, sunt destule site-uri specializate, oferta este bogată și variată.


Pamporovo în centru...puţin mai multă aglomeraţie decât la Cernobîl.


...şi o vedere spre vârful Snejanka, de unde pornesc pârtiile de ski


Once in a lifetime.


Nu poţi spune în fiecare zi că ai privit norii de sus.


Waiting for the night.



















Borovets - bere, mici, pâine şi circ


Altă viaţă...Munţii Pirin.


Tentaţie pentru all-inclusivişti






















Noile construcţii din Bansko respectă arhitectura centrului vechi...


Care centru vechi e încântător...


Chiar şi pe timp de noapte după multe beri consumate cu deosebită plăcere


Marele minus...terenurile năpădite de ierburi


Asta se vede de la punctul final al telegondolei, Banderishka Poliana (1635 m), punctul de belvedere "gândit" de bulgari...


...şi aşa de la punctul intermediar (Chalin valog - 1467 m), unde nu coboară nimeni...Munţii Pirin


...Bansko


...şi Munţii Rila.


O ultimă vedere din telegondolă. Bansko, I'll be back!