Ohrid, bijuteria coroanei

Din prima secundă în care am ajuns în Ohrid, deşi cărând în cârcă un ditamai rucsacul şi rătăcind preţ de-un ceas pe dealul din preajma cetăţii, am realizat că sunt un norocos. Am simţit în Ohrid mai mult ca oriunde altundeva că mă aflu într-un loc binecuvântat. Peisajul, luciul apelor lacului Ohrid, mileniile de istorie din spatele uliţelor pietruite şi a teatrului antic, suflul divin pe care îl transmit bisericile atât de vechi şi frumoase, până şi modul în care strălucesc acoperişurile ude în bătaia ultimelor raze ale soarelui, toate converg către ideea că această aşezare numită în antichitate Lychnidos (oraşul luminii) este un loc către care divinitatea şi-a întors faţa. Iar atunci când pe înserat după o zi obositoare ajungi în faţa uluitoarei biserici Jovan Kaneo, în spatele căreia se aud valurile lacului ciocnindu-se de stânci, simţi că nimeni şi nimic nu-ţi va mai putea răpi vreodată acest moment de revelaţie. Dacă ar trebui să caracterizez Ohridul într-un cuvânt, l-aş numi o "bijuterie". Macedonenii trebuie că sunt foarte mândri că într-o ţară aşa mică ca a lor se găseşte o asemenea minunăţie a lumii întregi. Cred că aici am înţeles sensul din spatele sintagmei "Patrimoniu Universal". Fiecare suflet al acestei planete trebuie să se bucure în aceeaşi măsură de anumite locuri ce transcend ideea de stat, ţară, naţionalitate. Pur şi simplu pentru că sunt unice şi trebuie privite ca daruri ce aparţin fiecăruia dintre noi, indiferent dacă suntem kirghizi sau malgaşi. Iar Ohridul cu siguranţă este unul dintre cadourile foarte frumoase primite de noi toţi de undeva, de sus.


După ce am coborât din autobuz undeva în afara oraşului vechi, pe o "arteră" înţesată de blocuri, am hotărât să căutăm Teatrul Antic, în apropierea căruia ştiam că aveam rezervare la hostel. Zis şi făcut...cetatea impunătoare ce domină oraşul urma să ne fie punct de reper. Am întrebat câţiva cetăţeni pe unde e "Amfiteater", toţi încercau să ne ajute, dar ce te faci că nu prea aveau note de trecere la limbi străine. Au tot dat din mâini până ne-am rătăcit de-a binelea, am ajuns la malul lacului, dar nici urmă de potecă. Soluţia avea să vină de la sine: urcăm până la cetate şi de acolo trebuie să ne orientăm cumva. Eram lac de transpiraţie, nemulţumirea plutea în aer, până la cetate mai era...am mai tras câteva poze, cu geaca într-o mână şi plasa cu merinde în cealaltă şi după încă ceva vreme de mers prin pădure (de parcă plecasem după ciuperci, nu în străinătăte), am reuşit cumva să ajungem în apropierea teatrului. Cu greu ne-am prins pe ce stradă era hostelul, faza tare e că trebuia să ajungem la nr 11 şi noi nu găseam decât numerele pare (în locul numerelor impare era amfiteatrul:P). În cele din urmă, ne-a arătat un nene o direcţie plauzibilă care s-a dovedit a fi cea corectă. Vila Ohrid, căci aici am poposit arăta impecabil, cu privelişte asupra lacului şi oraşului vechi (în care ne şi aflam, dealtfel), foarte curată şi spaţioasă, toate astea pentru doar 7.65 euro de persoană. Ulterior gazda, o doamnă foarte politicoasă şi săritoare, ne-a întrebat dacă ni se pare prea mult...şi chiar nu glumea, vorbea foarte serios. Am scăpat de povara rucsacilor şi dă-i fuga în oraş, să prindem măcar trei ore de lumină pe ziua de azi...mare mârşăvie cu fusul ăsta orar, la patru juma să fie întuneric beznă.


Planul a fost să ne pierdem la întâmplare printre străduţe, să o luăm fix pe unde ni se pare că arată mai bine fără a urmări ceva anume, doar bucuria de a te învârti fără nici o oprelişte prin acest oraş-muzeu. Obiectivele pe care nu voiam să le ratăm urma să le bifăm a doua zi. Ideea a fost cum nu se poate mai bună, am descoperit o grămadă de locşoare minunate pitite prin păienjenişul imposibil de desluşit al străzilor în miniatură. Influenţele mediteraneene se simt, temperatura este foarte plăcută pentru sfârşitul lui noiembrie, unii copaci mai sunt verzi, mai mult vedem chiar şi un palmier în curtea unui creştin (sau musulman). Ne iese în cale o biserică foarte mică şi veche, din păcate am uitat cum se numeşte. Pe lângă frescele foarte vechi şi interiorul simplu dar impresionant, ne uimeşte modul în care biserica erupe din rămăşiţele zidurilor vechii cetăţi. Oraşul a fost gândit în aşa fel încât chiar dacă este în pantă, iar străduţele sunt foarte înguste, priveliştea asupra lacului să nu fie obstrucţionată de alte clădiri. Astfel, aproape din orice punct al Ohridului vechi este vizibil lacul, iar în depărtări, munţii încărunţiţi. Pentru amatorii de poze, locul în sine este o binecuvântare... de cum am ajuns mi-am dat seama că iar o să "sar calul" şi o să mă întorc acasă cu o tonă de poze, dar pur şi simplu nu ai cum să te abţii. În puţine locuri cultura, istoria, arta şi natura se îmbină atât de armonios ca în vechiul Lychnidos.


De oriunde ai coborî din oraşul vechi de sus (Plaosnik) şi pe oricâte străduţe ai rătăci vei ajunge negreşit pe strada principală pietonală din Ohrid, Tsar Samoil. Este strada comercială a oraşului, ale căror prăvăli erau odinioară umbrite de viţa de vie. Este locul perfect pentru a vă cumpăra un suvenir, a face orice fel de cumpărături sau a degusta prăjituri dintre cele mai bune. Extrem de aglomerată în timpul sezonului, la sfârşitul lui noiembrie artera comercială era destul de lejeră, cu foarte puţini turişti. La capătul dinspre oraşul nou se află o piaţă dominată de un copac (nu ştiu ce marcă) despre care se spune că are o mie de ani, şi judecând după dimensiunile sale este foarte posibil să fie întocmai. În cealaltă direcţie, lacul, faleza şi portul oferă nişte privelişti de excepţie la ceas de seară. Deasemenea, Tsar Samoil, cunoscută şi ca "bazarul din Ohrid" este strada care de secole împarte oraşul între creştini şi musulmani. Personal am preferat liniştea şi priveliştile mirifice din oraşul de sus, dar pentru cumpărături şi restaurante, bazarul este locul cu cea mai variată ofertă.


Ca de obicei, căutarea locului ideal pentru a mânca se dovedeşte dificilă. Iniţial am intrat într-un restaurant care era gol puşcă (adică eram numai noi), unde nici preţurile nu erau printre cele mai mici. Citisem încă de acasă că, indiferent de sezon, Ohrid-ul este mai scump decât Skopje, dar am zis să mai prospectăm piaţa. Tot cercetând, am dat peste acest chioşc (foto) tipic balcanic, unde printre "bogăţia" de produse găsim şi chipsurile Chipsy...
Într-un final găsim un restaurant, Antique, nu mai ştiu ce-am mâncat dar ştiu că era bun şi la un preţ accesibil, iar decorul unul foarte reuşit. Nu prea mă pricep la mâncare, ştiu doar că în Macedonia se poate mânca relativ bine şi ieftin, dar fără a găsi varietatea de mâncăruri din Belgrad sau Sarajevo spre exemplu (ca să ne raportăm la locuri din fostele oraşe surori). N-am zăbovit prea mult, ca de obicei aveam lupta noastră personală cu lumina şi cu afurisitul de fus orar, mai aveam doar vreo oră de lumină şi nădăjduiam că vom prinde câteva cadre cu lacul pe înserat.


Una dintre cele mai fermecătoare străduţe din oraşul vechi este cea din imagine, străjuită de două biserici mici, dar extrem de cochete, ridicate din piatră. Zidurile sunt foarte atent renovate, respectându-se cu stricteţe specificul zonei. Bisericile se numesc (pentru cei curioşi) St.Nikola Bolnički şi St.Bogorodica Bolnička, ambele sunt construite în secolul al XIV-lea. După venirea turcilor, ele şi-au pierdut funcţiunea de lăcaşuri de cult, devenind spitale. Bolnica se traduce prin spital, de unde şi numele lor. Nu ştiu dacă există vreo legătură între cuvântul "boală" şi acest "bolnica", e probabil să fie, ca multe alte cuvinte româneşti ce se aseamănă cu cele din limbile slavone. În plan îndepărtat, putem admira una dintre cele mai bine păstate case tradiţionale din această zonă, caracteristicile ce le definesc fiind parterul din piatră, etajul din lemn ieşit în exterior faţă de nivelul inferior şi culoarea albă a caselor ce atrage soarele atât de darnic cu această aşezare. Din cauza lipsei de spaţiu datorată dimensiunilor foarte mici ale străzilor, în Ohrid fiecare locşor cât de mic, trebuie valorificat. După acest raţionament au fost construite etajele ieşite în exterior ale caselor vechi. Spre deosebire de alte localităţi macedonene, caselor de aici le lipsesc curţile dinspre stradă tot din lipsă de spaţiu acută.
Între timp a început să picure, cerul s-a întunecat brusc, devenind sinistru. Un motiv în plus pentru a desluşi drumul spre port şi a admira munţii şi oraşul vechi în această ambianţă de "sfârşit de lume".


Nu vă imaginaţi portul din Ohrid precum Şantierul Naval din Constanţa sau asemenea portului Pireu spre exemplu unde acostează zilnic o grămadă de mastodonţi, care mai de care mai ruginiţi sau dimpotrivă mai luxoşi. Aici nu veţi vedea vapoare cât un bloc cu 15 etaje capabile să primească mii de pasageri. Portul este foarte mic şi cochet, la fel şi cele câteva vase de agrement rezemate de docuri. Ce face din port un loc demn de a fi vizitat este panorama pe care o oferă asupra oraşului de sus (Plaošnik) deasupra căruia veghează vechea cetate. Deasemenea este un loc numai bun pentru o plimbare la apus, braţ la braţ cu cineva sau doar pentru a-ţi ordona gândurile la lumina ultimelor raze de soare ale zilei.Pentru iubitorii de fotografie, este un loc "periculos", poţi pierde multă vreme cu pozele, mai ales dacă ai norocul de a prinde o zi şi un asfinţit ca cele pe care le-am prins noi.


Cum deja era noapte şi se apropia fatidica oră 7 (după care nici un strop de băutură alcoolică nu mai putea fi cumpărat), am mers la magazinul din cartier, aflat la doi paşi de teatrul antic şi ne-am aprovizionat cu nişte doze de "Skopsko". Unde să mergem să le bem? Evident undeva în aer liber, să fie şi o privelişte frumoasă şi multă linişte. Păi hai să mergem până la Biserica Jovan Kaneo (văzusem nişte poze pe noapte mirifice) şi de acolo om vedea.


Din toată Macedonia, aici îmi doream cel mai tare să ajung. Motivul ţine probabil de nenumăratele poze pe care le-am văzut cu Jovan Kaneo, ziua, noaptea, pe soare, ploaie, nor sau la apus. De la Teatrul Antic, o străduţă pietruită (ca toate cele din oraşul vechi) ne conduce spre biserică printr-un decor paradisiac, cu lacul în stânga şi căsuţe înghesuite, ce în ultima parte a drumului lasă loc unui deal, în dreapta. O linişte mormântală, nici ţipenie de om pe stradă, doar valurile ce se sparg de malul stâncos se aud pe fundal. În depărtare, pe buza unei stânci înălţate deasupra lacului se găseşte de mai bine de 750 de ani Biserica Jovan Kaneo, unul dintre cele mai frumoase exemple de artă bizantină din Europa.
E genul de loc care te ţine pe loc ca un magnet. Admiri şi nu poţi să nu te gândeşti ce bine ar fi ca timpul să stea în loc pentru o vreme. Locul este divin, poziţionarea bisericii deasemenea. Dimensiunile sale sunt destul de mici, dar frumuseţea ei este de nepovestit. Din păcate nu am cunoştinţe prea temeinice de arhitectură pentru a putea explica mai multe. Prefer să las pozele să vorbească. Ceea ce pot spune sigur este că s-a pus multă credinţă şi pasiune în construcţia sa, altfel nu văd cum frumuseţea ei ar fi străbătut secolele.


Ne-am rupt cu greu de priveliştea perfectă şi am coborât pe nişte scări întortocheate în Kaneo, după părerea mea, cel mai fascinant loc din Ohrid, ce pe vremuri a fost un cartier sărac în care abia îşi duceau zilele pescarii de aici. În episodul viitor, o să pun pozele făcute ziua, se va vedea mult mai bine cât de frumos este. Ne-am aşezat direct pe plajă (cu pietre, nu cu nisip), printre bărcile parcate ale "băştinaşilor", am desfăcut berile şi le-am savurat într-un decor magnific. Kaneo este practic izolat de restul oraşului datorită falezei foarte stâncoase şi abrupte ce le desparte. Valurile se înteţeau, lacul era din ce în ce mai agitat şi cu toate astea, deşi eram în ultimele zile ale lui noiembrie stăteam în tricou. Am pălăvrăgit preţ de vreo oră, după care am plecat, promiţând că ne vom face timp şi a doua zi să venim aici pe lumină. Şi nu am regretat deloc...

Prin inima Macedoniei

Ne-am trezit dis-de-dimineaţă să prindem autobuzul de 8:30 spre Ohrid. Cu ochii lipiţi de somn (doar de somn că în Macedonia nu se poate bea nimic după orele 19:00), ne-am îndreptat robotic spre autogară, aceeaşi unde trăsese cu o zi înainte şi rata de Sofia. Cel mai bine e să vă luaţi bilete dus-întors, nu mai ştiu exact preţul (ceva în jur de 12-13 euro), dar ţin minte că se face o economie considerabilă. Ne vom îndrepta spre vest până la Tetovo, după care brusc drumul o coteşte spre sud preţ de peste o sută de kilometri până la Ohrid. Chiar dacă am remarcat sărăcia din anumite zone ale Macedoniei, evident am remarcat şi că la capitolul autostrăzi stau (şi ei!) mai bine ca noi. Aproape jumătate din drum este pe autostradă (ei nici nu o consideră autostradă, ci "drum express"), până în Gostivar, un fel de Sfântu Gheorghe al lor din punct de vedere etnic. V-aţi dat seama, peste 70% din populaţie este de origine albaneză.


Până la Gostivar drumul express trece printr-o vale foarte largă, dar de jur împrejur nu se văd decât munţii, care mai de care mai înalţi şi mai albi, doar suntem în prag de 1 decembrie. Am rămas cu o imagine nemaipomenită despre zona cuprinsă la sud de Tetovo, cât vezi cu ochii spre vest se întind munţii Šar Planina, mai semeţi decât ai noştrii, dar mult mai domoli. Am găsit ceva poze pe net şi cu siguranţă iubitorii de munte i-ar aprecia cum se cuvine. Cum deja am pătruns adânc în zona albaneză a Macedoniei, vedem aruncate parcă la întâmplare pe dealurile ce preced înălţimile înzăpezite, sate ce au ca punct comun câte un minaret ce se înalţă mult peste casele scunde. Dincolo de munţi este Albania, dar şi aici pare a fi tot Albania. Steaguri roşii cu vultur negru, moschei (majoritatea construite în ultimii zece ani), minarete, plăcuţe bilingve şi majoritatea reclamelor de pe marginea drumului scrise cu litere latine, în albaneză. Zona a fost dintotdeauna locuită în majoritate de etnici albanezi, dar acest lucru s-a acutizat în anii 90 când pe fondul înrăutăţirii situaţiei albanezilor din Kosovo, mulţi au luat calea exilului în Macedonia, în special în nord-vest. A avut loc şi o insurecţie armată a albanezilor în 2001, dar din fericire lucrurile s-au calmat în câteva luni. Ca peste tot prin Balcani, mai ales în fosta Iugoslavie, minorităţile îşi afişează ostentativ şi agresiv tot ce ţine de etnia şi religia lor, elementele cele mai extremiste găsindu-se nu în ţara mamă, ci în ţările în care sunt minoritare. Acelaşi fenomen l-am observat la sârbii şi croaţii din Bosnia, dar se poate observa şi mult mai aproape de noi, cum treci Carpaţii după Braşov. Sper din suflet ca problemele etnice şi religioase să dispară din Balcani, dar fiecare călătorie nu face decât să mă pună pe gânduri şi mai tare...


Poza de mai sus e făcută lângă autogara din Gostivar, un exemplu de oraş cenuşiu, sărac, construit pentru oamenii muncii care se mulţumesc să locuiască în binecunoscutele "cutii de chibrit". Aproximativ o cincime din populaţia oraşului munceşte prin occident, banii aduşi de ei fiind principala sursă de venit pentru localitate. Deşi oraşul pare lipsit de orice interes turistic, împrejurimile sunt deosebit de atractive, printre cele mai interesante destinaţii aflându-se Parcul Naţional Mavrovo, cu peisaje montane deosebite, staţiuni de ski şi sate tradiţionale izolate şi Munţii Šar Planina, cei mai înalţi din ţară, un paradis pentru amatorii de munte.


Vorba aia, s-aveţi poftă! La un studiu mai amănunţit al meniului albanez veţi descoperi bucate alese culese din folclorul urban românesc...şi nu mă refer neapărat la Qebap.











După Gostivar, drumul devine din ce în ce mai spectaculos. Dacă până acum am văzut munţii de la distanţă, acum şoseaua va şerpui pe versanţi abrupţi, acoperiţi în unele zone de zăpadă. Urechile încep să se înfunde, prăpăstiile devin ameţitoare, iar cei ce au rău de maşină trebuie să aibă neapărat pregătită o pungă...cu gura cât mai largă. Şoseaua urcă vertiginos, iar priveliştea asupra satelor răzleţe din văi şi asupra Gostivarului în depărtare este una nemaipomenită. Lăsăm în dreapta drumul ce ne duce în P.N Mavrovo, unul dintre "must-see"-urile Macedoniei, datorită satelor tradiţionale păstrate intacte de-a lungul vremii şi a celor mai renumite pârtii de ski din ţară. Am intrat în vorbă cu un nene între două vârste, foarte politicos, care ştie destul de bine engleză astfel încât putem lega o conversaţie. Mi-a povestit despre aromâni (atunci când i-am spus că suntem români), despre locurile frumoase din Macedonia şi despre faptul că numele lui sună româneşte - mi-a arătat şi paşaportul ca să mă convingă, îl chema Mirče:). Nu am cum să generalizez după atât de puţin timp petrecut în Macedonia, dar vorbind exclusiv din experienţa mea, oamenii s-au dovedit foarte prietenoşi şi binevoitori, uneori chiar suspect de insistenţi în dorinţa lor de a-ţi fi de folos, atât proprietarii hostelurilor din Skopje şi Ohrid cât şi oamenii cu care am schimbat impresii în rest. Din acest punct de vedere, e clar un avantaj să călătoreşti cu autobuze, trenuri sau maxi taxi. Am lăsat munţii undeva în spate şi un indicator ne semnalează că mai avem şapte kilometri până la Ohrid. Se vede şi lacul imens, şi undeva în depărtare se zăreşte fortăreaţa din Ohrid, unul dintre simbolurile oraşului. Din nou acel sentiment de vis împlinit, de emoţie puternică, greu de înţeles pentru unul care nu are călătoritul în sânge: iată-mă şi aici, un alt loc din care am văzut sute de poze, despre care am citit asiduu şi în care îmi doream să ajung de atât de multă vreme. Nu e timp de pierdut, ne luăm toate bagajele, îl salut pe Mirče şi în spiritul bunelor relaţii bilaterale "dintre cele două state" îi dăruiesc o ciocolată cu rom, din 1964. În episodul următor vom face cunoştinţă cu bijuteria "coroanei", Ohridul.

Skopje

Ca mai toate aşezările din această parte a Europei, Skopje a trecut prin nenumărate sfere de influenţă şi a avut o istorie dramatică, punctată de câteva calamităţi ce şi-au pus amprenta definitiv asupra oraşului. Prima aşezare din zonă, Scupi (ale cărui ruine se găsesc în nordul actualului oraş), a fost cucerită de către romani şi apoi, în anul 395 d.Hr a căzut în mâinile bizantinilor. Scupi a fost în totalitate distrus de un cutremur în anul 518. Împăratul bizantin Justinian, a construit un nou oraş pe valea Vardarului, acesta fiind disputat de bizantini şi de nou apărutul Imperiu Bulgar. A aparţinut pe rând Imperiului Bizantin, apoi a fost capitală a Primului Imperiu Bulgar, ca mai târziu, în 1282, să cadă în mâinile regelui Stefan Uros al Serbiei, nu înainte de a mai fi devastat de un cutremur la sfârşitul veacului al XI-lea. Perioada de instabilitate a luat final în 1392 când otomanii l-au cucerit, deţinându-l fără întrerupere până în 1912. În acest răstimp, a fost împânzit de construcţii tipice pentru arhitectura otomană, moschei, băi turceşti şi caravanseraiuri, cunoscând o dezvoltare fără precedent,populaţia sa ajungând la circa 50.000 de suflete. Drama sa de-a lungul secolelor a continuat cu un nou cutremur ce a pus la pământ o parte din oraş în 1555. A fost incendiat de generalul austriac Piccolomini în 1689 ca răzbunare pentru asediul Vienei petrecut cu şase ani în urmă. În aceeaşi perioadă s-a confruntat şi cu o epidemie de ciumă. După 520 de ani de influenţă otomană, în urma primului război balcanic a fost eliberat de către armata sârbă. La sfârşitul primei conflagraţii mondiale a fost inclus în Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor (viitoarea Iugoslavie), dar în 1941 a fost ocupat de către armatele Germaniei naziste şi predat aliaţilor săi bulgari. Un alt moment de tristă amintire a fost luna martie a anului 1943 când toată comunitatea evreiască de peste 3000 de oameni a fost deportată în lagărul de la Treblinka. Eliberat în 1944, un an mai târziu va deveni capitala R.S Macedonia din cadrul Iugoslaviei lui Tito. După ce râul Vardar a inundat oraşul în 1962, a urmat devastatorul cutremur din 1963 când circa 80% din oraş a fost distrus. S-au pierdut nenumărate clădiri neo-clasice din secolul al XIX-lea, dar din fericire, zona de la nordul râului Vardar, unde se găseşte şi astăzi cartierul turcesc a scăpat aproape neatinsă. Spre deosebire de majoritatea spaţiului ex-iugoslav, Macedonia şi implicit Skopje nu a fost prinsă în vâltoarea războiului ce a dus la dezmembrarea Iugoslaviei, în schimb a trebuit să suporte un masiv val de refugiaţi albanezi fugiţi din Kosovo la sfârşitul anilor 90. Astăzi, circa unul din cinci locuitori ai capitalei este albanez, alte minorităţi semnificative fiind cele de romi, turci, bosniaci şi aromâni.


Pe data de 26 Iulie 1963, la ora 5:17 dimineaţa un cutremur cu magnitudinea de 6.9 pe scara Richter lovea Skopje, omorând peste 1070 de oameni, rănind între 3 şi 4 mii, lăsând pe drumuri peste 200.000 de oameni şi distrugând peste 80% din oraş. Gara Centrală din Skopje a fost parţial distrusă şi transformată ulterior în muzeu, devenind simbolul calamităţii ce s-a abătut asupra oraşului. Ceasul gării a încremenit la ora la care a început seismul, arătând şi astăzi ora 5:17, momentul fatidic în care întreaga istorie a oraşului şi viaţa locuitorilor săi avea să se schimbe pentru totdeauna.


Să revenim cu impresii din zilele noastre, şi cu o poză cât se poate de sugestivă. Am votat în unanimitate că Skopje aduce foarte mult cu atmosfera confuză a Bucureştiului anilor de după revoluţie. Asemănarea este chiar izbitoare în toate planurile. Aici încă mai există buticuri, în centru există magazine care vând de toate de la papuci şi până la ligheane, autobuzele sunt din alea vechi care scot un fum cumplit (poluarea în zona autogării este de nedescris, parcă aş fi avut permanent o ţeavă de eşapament în gură) şi scârţâie la curbe, blocurile sunt gri şi neîngrijite iar din când în când poţi da nas în nas cu o căruţă sau cu un vehicul ca cel din imagine. Chiar pare că faci un salt în timp cam cu vreo 15 ani aşa...pentru cârcotaşii care susţin că Bucureştiul nu a evoluat deloc, cu siguranţă o vizită aici le-ar schimba puţin perspectiva.


Printre cele mai importante personalităţi născute în Skopje se numără şi Maica Tereza, cunoscută în toată lumea pentru eforturile sale de a îmbunătăţi viaţa celor aflaţi în suferinţă şi răsplătită cu Primul Nobel pentru Pace în 1979. Construcţia modernă din imagine este casa memorială inaugurată în 2009 în cinstea sa, ce se vrea a fi o variantă transformată a casei sale natale. Este situată în plin centrul oraşului nou, contrastând destul de puternic cu clădirile din jur. Mi se pare cam de prost gust asocierea Maicăi Tereza cu această clădire modernistă, sponsorizată de guvernul macedonean, dar până la urmă este o chestiune de gusturi. În primele trei săptămâni de la inaugurare, Casa Memorială a fost vizitată de peste 12.000 de oameni.


Dacă tot am făcut comparaţii între Skopje şi Bucureşti, mai trebuie spus că cele două se aseamănă şi prin locul secundar pe care îl deţin în industria turistică a celor două state. Cum şi la noi turiştii se îndreaptă mai mult spre Sighişoara, Braşov, Sibiu sau litoral, şi în Macedonia, Skopje este lăsat în urmă de fabulosul Ohrid şi împrejurimile sale, de Bitola, Krusevo şi de Munţii Sar Planina. În ziua petrecută aici, în afară de bazar, unul dintre cele mai bine păstrate moşteniri otomane din Europa, nu pot spune că oraşul m-a dat cu ceva pe spate, dar e clar că la o explorare mai atentă are mai multe de oferit decât la prima vedere. Ceea ce face diferenţa în favoarea sa (în această comparaţie cu Bucureştiul) sunt împrejurimile sale absolut superbe, cum ar fi Munţii Crna Gora ce se văd pe fundal sau canionul Matka, un loc despre care am citit doar lucruri la superlativ, dar pe care din nefericire timpul nu ne-a permis să-l explorăm. Poate data viitoare când oricum vreau să văd mai mult din oraş...apropo un alt dezavantaj a fost ora la care se întuneca şi anume 4 după-amiaza, nici nu apucai să te dezmeticeşti bine şi te trezeai că ai intrat în noapte.


Simbolul oraşului este "Podul de piatră" (Kamen Most), ce se presupune că există în forma actuală din secolul al XV-lea şi a fost construit de otomani. Deşi nu este la fel de spectaculos precum cel din Mostar sau din Prizren (Kosovo), există similitudini între ele, fiind evidentă influenţa orientală a arhitecturii. În retragere, fasciştii au plasat bombe pe pod, dar din fericire acestea au fost dezamorsate iar podul salvat de la distrugere. Astăzi este principala puncte de legătură între cele două maluri ale Vardarului şi parcă între două lumi. Spre sud, oraşul nou, cu clădiri masive, inestetice din beton, majoritatea ridicate după marele cutremur de acum cinzeci de ani iar spre nord mult mai pitorescul bazar cu străduţe înguste, pietruite, băi tureşti, moschei, nenumărate prăvălii, toate stând în umbra cetăţii (Kale). Un amplu program de reconstrucţie are loc în zona centrală a oraşului, încercându-se reînvierea clădirilor neoclasice distruse de seismul din 1963, dar şi construcţia altelor noi, una din ele semănând izbitor cu proiectul megaloman "Casa Radio". M-a cam întristat modul haotic în care se construieşte, îmi aduce aminte de altă capitală balcanică, ştiţi voi care.


Fie şi numai pentru a simţi pulsul bazarului (Stara Čaršija), Skopje este o destinaţie ce merită bifată. Dacă restul oraşului nu are multe de arătat (cel puţin pentru un estic sătul până-n gât de blocuri şi de betoane), vechiul cartier turcesc reprezintă o lume total diferită de cea din afara limitelor sale. Minarete suple, caravanseraiuri, băi turceşti (hammam-uri), şcoli tradiţionale, strduţe întortocheate şi prăvălii ce vând de la bijuterii la greble sau castane prăjite, toate te aruncă într-o autentică atmosferă orientală. Zona din care face parte bazarul este dominată de musulmani (majoritatea albanezi, dar şi turci sau bosniaci), etnicii macedoneni abia ajungând la un sfert din populaţie. Ne-am plimbat câteva ore fără adresă prin bazar, fiecare din noi a găsit câte ceva interesant de cumpărat, în poll-position situându-se pricomigdalele umplute cu cremă - nu le rataţi dacă ajungeţi aici! Am şi mâncat la un restaurant cam de mâna a treia, dar ideea era să fie tradiţional şi să aibă mese afară, cel mai de succes meniu fiind "Shish Kebap" - nişte mici ceva mai mici ca cei autohtoni care se mănâncă cu lipie (în Bosnia se numesc Cevapcici).


Fete cu hijab în bazarul din Skopje. Întreaga zonă balcanică este recunoscută ca şi "butoiul cu pulbere al Europei" din cauza diversităţii etnice şi culturale. Skopje nu face excepţie, dimpotrivă este unul dintre cele mai complexe oraşe din acest punct de vedere. Cele două etnii dominante, macedonenii şi albanezii coexistă paşnic în marea lor majoritate, dar există şi elemente extremiste de ambele părţi care incită la ură. Lucrurile s-au agravat după războiul din Kosovo când câteva sute de mii de albanezi au luat cu asalt Macedonia, majoritatea nemaiîntorcându-se în locurile de origine nici după sfârşitul conflictului. Un război care a durat câteva luni a avut loc în nordul Macedoniei (din care face şi capitala) în 2001, dar un acord de pace s-a încheiat relativ repede, numărul victimelor fiind destul de scăzut. Etnicilor albanezi, reprezentând un sfert din totalul populaţiei (şi ne mai plângem noi de probleme etnice...) le-au fost îndeplinite revenidicările, printre cele mai importante fiind acordarea statutului de limbă oficială limbii albaneze. Pe lângă albanezi şi macedoneni, mai găsim o importantă comunitate turcească (dintre care se pare mulţi sunt macedoneni convertiţi la islam de-a lungul dominaţiei otomane), ţigani , bosniaci şi aromâni. Skopje este împărţit în 10 sectoare, unul dintre ele fiind dominat de ţigani, o parte ortodocşi şi o parte musulmani. Romani este aici limbă oficială iar pe primar îl cheamă Elvis Bajram...mă întreb ce nume au ceilalţi dacă pe don primar îl cheamă în aşa hal. O importantă comunitate de aromâni se găseşte în Skopje, din păcate am stat prea puţin, chiar mi s-ar părea o experienţă interesantă o întâlnire cu membrii comunităţii. Autorităţile macedonene au avut o poziţie moderată faţă de minorităţi, lucru cu care nu se pot lăuda celelalte state ex-iugoslave. Poate că aici este una dintre cheile stabilităţii ţării, în ciuda mozaicului etnic şi religios şi a situaţiei economice destul de precare.


În spatele străzilor comerciale ale bazarului, pline de magazine de toate felurile, vechiul cartier turcesc ascunde zonele care încă sunt locuite - acest labirint de străduţe şi de curţi interioare, deosebeşte bazarul de aici de cel din Sarajevo, ceva mai comercial şi mai "artificial" dacă putem spune aşa. Viaţa pulsează în fiecare casă, fie ea bine întreţinută sau şubrezită de vreme. Te simţi aproape un intrus, mai ales în pasajele foarte înguste ce fac trecerea între străzile ceva mai mari. Unul dintre aceste pasaje, Bezisten (foto jos) a fost construit acum mai bine de 500 de ani funcţionând ca şi piaţă acoperită. Distrus de un incendiu, şi-a căpătat înfăţişarea actuală în 1899. Printre cele mai de seamă monumente din bazar se numără Turnul cu Ceas, Moscheile Isa bey, Ishak bey şi Sultan Murad, toate cu minarete înalte ce se înalţă deasupra oraşului vechi, băile turceşti Cifte şi Daud Paşa, ambele transformate în galerii de artă şi câteva hanuri tipic orientale (caravanseraiuri) păstrate în foarte bună stare, cel mai notabil fiind Kurşumli Han - ce seamănă destul de mult cu Hanul lui Manuc din capitală. Deşi tovarăşii de drum nu au fost foarte încântaţi de oraş, eu susţin că merită două zile de hălăduială prin el, una rezervată neapărat cartierului turcesc şi monumentelor sale.


La cetate am ajuns când deja se înnoptase de-a binelea deşi ceasul era abia 16:30. Priveliştea asupra oraşului este minunată chiar şi noaptea, bănuiesc că pe zi este încă şi mai frumos (sau poate că nu deoarece ies în evidenţă construcţiile din era Tito). Se întinde pe o suprafaţă foarte mare, iar zidurile sunt amenajate astfel încât te poţi plimba pe ele deşi cei sub 1,80 nu prea au ce să vadă din cauza înălţimii pereţilor. Puternic afectată de devastatorul cutremur (de care deja cred că v-aţi săturat), a fost lăsată în paragină până acum puţini ani când a fost refăcută parţial iar săpăturile arheologice reluate cu succes ( în mai 2010 a fost găsit cel mai mare "depozit" de monede bizantine din Macedonia). Am numărat aşa pe întuneric aproape zece minarete în partea veche a oraşului, pe lângă cele istorice, ridicându-se un număr destul de mare şi în ultima vreme în special de către comunitatea albaneză. Deşi are sub 600.000 de persoane, oraşul este destul de întins, am remarcat asta abia după ce l-am văzut de la înălţime. Densitatea populaţiei este foarte mică, de aproape 57 de ori mai mică decât a Parisului spre exemplu. Accesul în cetate (Kale) este gratuit, aşa că dacă aţi ajuns în Skopje şi o rataţi nu aveţi scuză:).


În ultimii ani, pe lângă proiectele benefice de a reface clădirile vechi neoclasice prăbuşite la cutremur şi Kale - cetatea, guvernul macedonean a cam dat-o-n patima lui Vadim şi Funar şi a împânzit realmente oraşul de steaguri imense, unul dintre ele fiind în Piaţa Macedonia (foto). Oriunde ai fi în Skopje, este imposibil să nu ai în câmpul vizual minim două steaguri (şi maxim fără număr). Parte a aceleiaşi campanii de "trezire a sentimentului naţional", au fost ridicate tot în 2010 cele două statui din poză, înfăţişându-i pe Goce Delcev şi Dame Gruev, eroi naţionali în Macedonia pentru că au condus la începutul secolului XX lupta împotriva stăpânirii otomane. Dar bomboana pe drapel va fi inaugurată anul acesta - o statuie de treizeci de metri a lui Alexandru Macedon gonind pe legendarul cal Bucefal care nu costă decât 4,5 milioane de euro. Mda, păi ce mai e de comentat...mai nimic, doar că Skopje tinde să devină un oraş al contrastelor mai ceva ca Bucureştiul (şi nu e uşor deloc). Iar cel mai nou proiect prevede construirea unei mari Biserici Ortodoxe...mă băieţi voi sunteţi mână-n mână cu Dănuţ bărbosu', zău dacă nu!


Pe fundalul bazarului (turcesc:P), în vârf de munte, mai exact pe Muntele Vodno, ochiul poate zări Crucea Mileniului (Mileniumski krst), ridicată în 2002 cu ocazia aniversării a 2000 de ani de creştinism în Macedonia. V-am zis că băieţii nu se încurcă, crucea are 66 de metri şi este cea mai mare din lume. Pentru cei ce au timp suficient (şi în a căror categorie nu ne-am numărat), se poate face un super traseu pornind din centrul oraşului prin pădure până la cruce (circa 2 h), după care se poate ajunge în alte două ore în Canionul Matka, locul preferat de recreere al locuitorilor capitalei. Aici se găsesc patru biserici foarte vechi, un lac de acumulare pe care se fac excursii cu barca şi nenumărate trasee montane de diferite dificultăţi.


Dragi beţivi, luaţi aminte: pe timp de iarnă, după orele 19:00, repet, 19:00, adică 7 seara, pe tot teritoriul Macedoniei nu se mai vând băuturi alcoolice. Aşa că fiţi vigilenţi şi luaţi-vă cele de trebuinţă din timp. Nici măcar o bere Skopsko rece...am încercat "să ne înţelegem şi altfel" dar nu merge. Pe timp de vară (aprilie - octombrie) se dă ciupeală până la nouă seara. Am făcut cumpărături într-un Mall şi ne-au oprit la casă berile (deşi abia trecuse de şapte...milimetric), nu înţelegeam iniţial care e treaba, până la urma am priceput. Mi-am mai încercat norocul la o bombă de cartier de vis a vis de hostel dar nici acolo nu a mers, erau frigiderele încuiate. Shit happens...
O ultimă constatare pe care vreau să o precizez este legată de poluare. Skopje este cel mai poluat oraş în care am călcat (oraş mai mare nu mă refer la Copşa Mică sau Călan). Erau momente când mă ustura pe nas, mai ales în zona gării şi a autogării, unde e un miros de eşapament greu de imaginat. Nici restul nu face excepţie, unul dintre motive fiind că Tito a concentrat în Skopje o grămadă de coloşi industriali. Din cauza relaţiilor tensionate cu Grecia (care nu recunoaşte numele Macedonia, considerându-l o provincie istorică de-a sa) şi a recentului conflict interetnic cu albanezii, investitorii străini nu s-au înghesuit iar tehnologia a rămas aia de acum o mie de ani, în care toată mizeria se ridică peste oraş. Venind dinspre Sofia, cu cât ne apropiam mai mult de Skopje cu atât se vedeau mai în ceaţă munţii din nordul oraşului, tot din cauza poluării excesive.
Păi cam atât, ca şi concluzie oraşul nu e un "must-see", dar are ca şi mare plus bazarul extrem de autentic şi de pitoresc. Mâine pornim spre Ohrid, dar asta în episodul viitor:).

Bucureştii prin ochii unui provincial

De aproape patru ani fac poze prin Bucureşti, indiferent de anotimp şi de vremea de afară. Mă ambiţionează şi mai tare când aud atâta lume care susţine că nu ai ce vedea în Bucureşti. Încă nu ştiu dacă e un oraş frumos sau urât, vesel sau trist. Ştiu doar că mă leagă de el un fir invizibil pe care se înşiră o sumedenie de amintiri şi clipe trăite, de la cele mai înălţătoare până la cele mai greu de suportat. Fiecare poză e importantă pentru mine (fără a fi un clişeu) pentru că este făcută undeva şi cândva. Fiecare imagine reprezintă totodată un loc şi o perioadă. Am mii de poze şi n-o să fie deloc uşor să mă opresc doar asupra unei mici părţi dintre ele. Nu-mi propun cu acest post decât să arăt că indiferent cât de mult înjurăm în trafic, cât de tare ne topim în zilele caniculare de vară sau cât de mult praf înghiţim, Bucureştiul este un oraş viu, interesant, ce merită puţin mai multă atenţie din partea locuitorilor săi. Iar dacă ajungi să ţii la el, chiar şi într-un mod năbădăios, devine imposibil să-l ignori sau să te prefaci că nu l-ai cunoscut niciodată. Enjoy!


Pare mai degrabă un instantaneu din Dhaka sau Mumbai, dar nu este decât zona Lizeanu într-o zi toridă de vară. (Iunie 2007)


Una dintre cele mai drăguţe străzi din oraş, situată între Kisselef şi Aviatorilor. Din nefericire, într-un proces absolut cretin de "modernizare", piatra cubică a fost înlocuită de asfalt. (Decembrie 2008)


Poartă-n casă în joia dinaintea Paştelui în centrul vechi al Bucureştiului. (Aprilie 2009)


Unul dintre cele mai frumoase şi valoroase lăcaşuri de cult din Bucureşti, Mănăstirea Antim a scăpat ca prin urechile acului de demolare în procesul sălbatic de transformare a oraşului de la finele anilor 80. Totuşi, o parte a edificiului ctitorit de Antim Ivireanu, ridicat în 1715, a fost mutată circa douăzeci de metri în 1986. Astăzi, locaţia este destul de greu de găsit, fiind încadrată de blocuri. Cel mai uşor se ajunge de pe Bd. Unirii, se intră pe un gang înainte de a ajunge în Piaţa Constituţiei, iar de acolo se văd zidurile masive ale Mănăstirii. (Aprilie 2009)


Visam la o iarnă cu multă zăpadă de foarte multă vreme. Ultimele ierni, deşi geroase, au fost foarte uscate, cel puţin în capitală. Dar iarna trecută a răzbunat toţi anii în care zăpada a lipsit cu desăvârşire. Apus îngheţat la -10 grade surprins în Parcul Tineretului. (Ianuarie 2010)



Parcul Kisselef după o binemeritată ploaie de vară. Încotro? (Iulie 2007)
















Deşi a fost prima curte domnească din Bucureşti, iar în jurul ei s-a format oraşul de mai târziu, Curtea Veche este lăsată pe nedrept într-un stadiu avansat de degradare. În interior, totul stă să cadă, pare că nimănui nu-i pasă de ea. O plimbare printre zidurile sale nu poate decât să lase oricui un gust amar. (Iulie 2008)


Lugubru şi dezolant: aşa este Bucureştiul în zilele cenuşii de toamnă sau iarnă. Imagine surprinsă pe Şos. Ştefan cel Mare. (Ianuarie 2011)












Grafitti în apropiere de Mănăstirea Antim. No comment. (Aprilie 2009)


Am bătut la pas centrul vechi de zeci de ori, uneori vesel, alteori împovărat, neatent sau venind de prin vreo cârciumă din zonă. Dar şi după atât de mult timp încă descopăr lucruri şi clădiri (sau poate doar perspective ale acestora) noi. (Mai 2010)




Pe lângă multitudinea de oameni fără adăpost numiţi popular şi boschetari, cel mai trist lucru mi se pare indiferenţa autorităţilor vis a vis de starea clădirilor vechi din oraş. Dacă îl blestemăm pe "Marele Cârmaci" pentru arătătorul său nemilos care a pus la pământ atâtea cartiere vechi ale oraşului, nici autorităţile de după revoluţie nu ar trebui să scape de tirul încrucişat al înjurăturilor societăţii civile. Până la urmă, ori că bagi buldozerul în ele, ori că le laşi să se dărâme de la sine, rezultatul final e acelaşi. (Februarie 2009)


Din punct de vedere al diversităţii arhitecturale, zona cuprinsă între Magheru, Dacia şi Moşilor mi se pare de departe cea mai spectaculoasă. Aici poţi găsi orice, de la clădiri elegante ridicate la începutul secolului trecut (unele adăpostind acum ambasade) până la case părăginite şi terenuri virane. Astfel de curţi (cu Dacie inclusă) se pot găsi foarte aproape de Intercontinental sau Romană dacă ştii pe unde să cauţi. (Noiembrie 2008)


Ăsta da medic generalist...te rezolvă de jos până sus. Apelaţi cu încredere! Remarcaţi deasupra firmei aducătoare de sănătate şi încrengătura de fire fără de care Bucureştiul n-ar mai fi el însuşi. Oare o să aibă cineva privilegiul în următorii cinzeci de ani să fie contemporan cu o capitală în care milioanele de kilometrii de cabluri să fie doar o amintire? (Septembrie 2008)


Unele dintre cele mai reprezentative imagini surprinse în marile oraşe ale lumii sunt panoramele asupra respectivelor aşezări surprinse dintr-un punct de belvedere sau eventual dintr-o clădire înaltă. Poze cu Parisul văzut din Tour Eiffel, Viena din parcul Palatului Schonbrunn sau Praga din Turnul Petrin sunt adevărate imagini - simbol. Să presupunem că cineva şi-ar dori să aplice acelaşi clişeu şi asupra Bucureştiului...care este acel loc din care oraşul să se dezvăluie ochilor turiştilor curioşi? Păi tocmai asta e, că acel loc este deocamdată unul imaginar. Pentru a face poze de la înălţime, ocheam un bloc mai izolat, sunam la un interfon susţinând că împart pliante cu Metro, Carrefour etc şi fotografiam de sus furnicarul a cărui suprafaţă o conştientizezi pe deplin abia când îl ai la picioare. Poza de faţă este făcută dintr-un bloc de zece etaje din apropierea secţiei 1 de poliţie de pe Lascăr Catargiu. (Februarie 2009)


Printre cele mai cunoscute biserici ortodoxe bucureştene se numără şi Biserica Caşin, deşi este o construcţie relativ recent realizată. Ridicată în 1938, după planurile arhitectului I. Bălănescu, biserica a fost rapid adoptată de bucureşteni. Îmbină cu succes stiurile bizantin cu cel brâncovenesc. O altă particularitate este faptul că pereţii si arcele sale sunt decorate cu sticlă de Murano, o premieră pentru România. Datorită situării sale într-o zonă rezidenţială, lipsită de vecinătatea construcţiilor înalte, masive, perspectivele asupra bisericii şi în principal asupra turlelor sale sunt foarte frumoase, chiar şi din zone ceva mai îndepărtate. (Februarie 2009)


Imagine cât se poate de elocventă ce reflectă modul haotic în care s-a construit în Bucureştiul post-decembrist: silueta elegantei Bănci Naţionale reflectându-se în geamurile unei clădiri nou-construite (dacă nu mă înşel e sediul BRD-ului). În Bucureşti se poate construi orice, oriunde, indiferent de specificul zonei respective, cazul zgârie-norului de lângă Catedrala Sf. Iosif sau al celui ce "veghează" la binele Bisericii Armeneşti fiind edificatoare în acest sens. Asta ca să dăm doar exemplele cele mai cunoscute... (Ianuarie 2010)


Cred că fiecare dintre noi, cei ce cu sau fără voia noastră ne petrecem o mare parte din timp în Bucureşti, avem un loc preferat. Al meu este Herăstrăul, în afara zilelor de weekend când se transformă într-un bâlci în care fiecare etalează ce are mai opulent (telefon, maşină, ochelari de soare, genţi etc). Poate îmi place şi pentru că este atât de mare şi te poţi pierde în el ore întregi, şi mai ales pentru că fiind situat într-o extremitate a oraşului, sunt momente când realmente ai impresia că "oraşul e departe", vorba Calului din Malboro. Cel mai frumos este pe sfârşit de octombrie şi început de noiembrie când multitudinea de culori îl transformă într-un loc paradisiac. (Octombrie 2009)


Într-o ţară "evlavioasă" din fire, elementele anti-creştine pun stăpânire încetul cu încetul pe sufletele nevinovaţilor creştini, rămaşi fără apărare în faţa luptei cu forţele întunericului. Nu este întâmplător locul ales pentru această inscripţie cu iz de smoală: vagonul de tren special ales simbolizează prima instituţie din ţară căzută în mâinile sataniştilor...CFR-ul. (Noiembrie 2007)


Poate că momentul în care am făcut această poză a fost primul în care am înţeles cu adevărat la ce se referă sintagma "soare cu dinţi". Un soare care parcă în loc să dezmorţească mai rău îngheaţă, un soare care pare mai aproape de iad decât de rai. Pentru astfel de imagini am tot timpul aparatul foto la mine chiar dacă am drum prin zone gen Pantelimon sau Colentina. (Februarie 2009)


Situată în inima capitalei, Biserica Stavropoleos reprezintă unul dintre cele mai strălucite exemple ale arhitecturii brâncoveneşti. Arhimandritul grec Ioanichie a construit în 1724, pe lângă biserica pe care o putem admira şi astăzi, un han care a dăinuit doar până la sfârşitul secolului al XIX-lea. Din ansamblul mănăstiresc au mai rămas biserica propriu-zisă şi incita ce împrejmuieşte curtea interioară ridicată la începutul secolului trecut după planurile marelui arhitect Ion Mincu. Astăzi reprezintă o oază de linişte şi de frumos într-un oraş mai aglomerat ca niciodată. Am avut privilegiul să prind aceste imagini primăvara când florile din curtea interioară sporesc frumuseţea ansamblului. (Mai 2010)


Iata avantajele de a locui într-un stat fie şi parţial democratic: nu locuri de muncă, economie de piaţă, respectarea valorilor şi alte astfel de sintagme care cel puţin pe plaiurile mioritice sunt doar nişte utopii, ci plăcerea, chiar bucuria de a descoperi undeva, pe o stradă lăturalnică din deloc-centralul cartier Tei, un astfel de afiş electoral. Avem o veste proastă pentru domnii Băsescu, Lupu şi Ianukovici, faceţi loc, faceţi loc, pardon, pardon, la o paişpeeeee, soseşte din îndepărtata Italie domnul Bagiu Ovidiu Ilie!!! Îmi permit să-i dau un sfat domnului Bagiu, comandante încercaţi să prindeţi şi Rusia în planul dumneavoastră, vorba aia unde sunt trei ţări mai încape una, v-oţi descurca cumva cu guvernarea...vă daţi seama, să fiţi preşedintele tuturor de la Jimbolia şi până la Vladivostok?? (Aprilie 2007)


Închei acest post cu o fotografie de sezon, imagine surprinsă acum câteva zile în Parcul Moxa. Din când în când trebuie să privim şi oraşul ăsta aşa cum se cuvine, adică cu interes şi dornici de a-i vedea şi părţile frumoase, comice şi romantice. Nu e uşor, rutina şi grijile ne deturnează de cele mai multe ori atenţia de la lucrurile cu adevărat importante, printre care, după părerea mea se situează şi bucuria de a descoperi sau de a admira. Dar cu cât reuşim mai des să fim turişti în propriul oraş, cu atât îl vom îndrăgi mai tare sau cel puţin, în momentele grele, ne va deveni mai suportabil.