De aproape patru ani fac poze prin Bucureşti, indiferent de anotimp şi de vremea de afară. Mă ambiţionează şi mai tare când aud atâta lume care susţine că nu ai ce vedea în Bucureşti. Încă nu ştiu dacă e un oraş frumos sau urât, vesel sau trist. Ştiu doar că mă leagă de el un fir invizibil pe care se înşiră o sumedenie de amintiri şi clipe trăite, de la cele mai înălţătoare până la cele mai greu de suportat. Fiecare poză e importantă pentru mine (fără a fi un clişeu) pentru că este făcută undeva şi cândva. Fiecare imagine reprezintă totodată un loc şi o perioadă. Am mii de poze şi n-o să fie deloc uşor să mă opresc doar asupra unei mici părţi dintre ele. Nu-mi propun cu acest post decât să arăt că indiferent cât de mult înjurăm în trafic, cât de tare ne topim în zilele caniculare de vară sau cât de mult praf înghiţim, Bucureştiul este un oraş viu, interesant, ce merită puţin mai multă atenţie din partea locuitorilor săi. Iar dacă ajungi să ţii la el, chiar şi într-un mod năbădăios, devine imposibil să-l ignori sau să te prefaci că nu l-ai cunoscut niciodată. Enjoy!
Pare mai degrabă un instantaneu din Dhaka sau Mumbai, dar nu este decât zona Lizeanu într-o zi toridă de vară. (Iunie 2007)
Una dintre cele mai drăguţe străzi din oraş, situată între Kisselef şi Aviatorilor. Din nefericire, într-un proces absolut cretin de "modernizare", piatra cubică a fost înlocuită de asfalt. (Decembrie 2008)
Poartă-n casă în joia dinaintea Paştelui în centrul vechi al Bucureştiului. (Aprilie 2009)
Unul dintre cele mai frumoase şi valoroase lăcaşuri de cult din Bucureşti, Mănăstirea Antim a scăpat ca prin urechile acului de demolare în procesul sălbatic de transformare a oraşului de la finele anilor 80. Totuşi, o parte a edificiului ctitorit de Antim Ivireanu, ridicat în 1715, a fost mutată circa douăzeci de metri în 1986. Astăzi, locaţia este destul de greu de găsit, fiind încadrată de blocuri. Cel mai uşor se ajunge de pe Bd. Unirii, se intră pe un gang înainte de a ajunge în Piaţa Constituţiei, iar de acolo se văd zidurile masive ale Mănăstirii. (Aprilie 2009)
Visam la o iarnă cu multă zăpadă de foarte multă vreme. Ultimele ierni, deşi geroase, au fost foarte uscate, cel puţin în capitală. Dar iarna trecută a răzbunat toţi anii în care zăpada a lipsit cu desăvârşire. Apus îngheţat la -10 grade surprins în Parcul Tineretului. (Ianuarie 2010)
Parcul Kisselef după o binemeritată ploaie de vară. Încotro? (Iulie 2007)
Deşi a fost prima curte domnească din Bucureşti, iar în jurul ei s-a format oraşul de mai târziu, Curtea Veche este lăsată pe nedrept într-un stadiu avansat de degradare. În interior, totul stă să cadă, pare că nimănui nu-i pasă de ea. O plimbare printre zidurile sale nu poate decât să lase oricui un gust amar. (Iulie 2008)
Lugubru şi dezolant: aşa este Bucureştiul în zilele cenuşii de toamnă sau iarnă. Imagine surprinsă pe Şos. Ştefan cel Mare. (Ianuarie 2011)
Grafitti în apropiere de Mănăstirea Antim. No comment. (Aprilie 2009)
Am bătut la pas centrul vechi de zeci de ori, uneori vesel, alteori împovărat, neatent sau venind de prin vreo cârciumă din zonă. Dar şi după atât de mult timp încă descopăr lucruri şi clădiri (sau poate doar perspective ale acestora) noi. (Mai 2010)
Pe lângă multitudinea de oameni fără adăpost numiţi popular şi boschetari, cel mai trist lucru mi se pare indiferenţa autorităţilor vis a vis de starea clădirilor vechi din oraş. Dacă îl blestemăm pe "Marele Cârmaci" pentru arătătorul său nemilos care a pus la pământ atâtea cartiere vechi ale oraşului, nici autorităţile de după revoluţie nu ar trebui să scape de tirul încrucişat al înjurăturilor societăţii civile. Până la urmă, ori că bagi buldozerul în ele, ori că le laşi să se dărâme de la sine, rezultatul final e acelaşi. (Februarie 2009)
Din punct de vedere al diversităţii arhitecturale, zona cuprinsă între Magheru, Dacia şi Moşilor mi se pare de departe cea mai spectaculoasă. Aici poţi găsi orice, de la clădiri elegante ridicate la începutul secolului trecut (unele adăpostind acum ambasade) până la case părăginite şi terenuri virane. Astfel de curţi (cu Dacie inclusă) se pot găsi foarte aproape de Intercontinental sau Romană dacă ştii pe unde să cauţi. (Noiembrie 2008)
Ăsta da medic generalist...te rezolvă de jos până sus. Apelaţi cu încredere! Remarcaţi deasupra firmei aducătoare de sănătate şi încrengătura de fire fără de care Bucureştiul n-ar mai fi el însuşi. Oare o să aibă cineva privilegiul în următorii cinzeci de ani să fie contemporan cu o capitală în care milioanele de kilometrii de cabluri să fie doar o amintire? (Septembrie 2008)
Unele dintre cele mai reprezentative imagini surprinse în marile oraşe ale lumii sunt panoramele asupra respectivelor aşezări surprinse dintr-un punct de belvedere sau eventual dintr-o clădire înaltă. Poze cu Parisul văzut din Tour Eiffel, Viena din parcul Palatului Schonbrunn sau Praga din Turnul Petrin sunt adevărate imagini - simbol. Să presupunem că cineva şi-ar dori să aplice acelaşi clişeu şi asupra Bucureştiului...care este acel loc din care oraşul să se dezvăluie ochilor turiştilor curioşi? Păi tocmai asta e, că acel loc este deocamdată unul imaginar. Pentru a face poze de la înălţime, ocheam un bloc mai izolat, sunam la un interfon susţinând că împart pliante cu Metro, Carrefour etc şi fotografiam de sus furnicarul a cărui suprafaţă o conştientizezi pe deplin abia când îl ai la picioare. Poza de faţă este făcută dintr-un bloc de zece etaje din apropierea secţiei 1 de poliţie de pe Lascăr Catargiu. (Februarie 2009)
Printre cele mai cunoscute biserici ortodoxe bucureştene se numără şi Biserica Caşin, deşi este o construcţie relativ recent realizată. Ridicată în 1938, după planurile arhitectului I. Bălănescu, biserica a fost rapid adoptată de bucureşteni. Îmbină cu succes stiurile bizantin cu cel brâncovenesc. O altă particularitate este faptul că pereţii si arcele sale sunt decorate cu sticlă de Murano, o premieră pentru România. Datorită situării sale într-o zonă rezidenţială, lipsită de vecinătatea construcţiilor înalte, masive, perspectivele asupra bisericii şi în principal asupra turlelor sale sunt foarte frumoase, chiar şi din zone ceva mai îndepărtate. (Februarie 2009)
Imagine cât se poate de elocventă ce reflectă modul haotic în care s-a construit în Bucureştiul post-decembrist: silueta elegantei Bănci Naţionale reflectându-se în geamurile unei clădiri nou-construite (dacă nu mă înşel e sediul BRD-ului). În Bucureşti se poate construi orice, oriunde, indiferent de specificul zonei respective, cazul zgârie-norului de lângă Catedrala Sf. Iosif sau al celui ce "veghează" la binele Bisericii Armeneşti fiind edificatoare în acest sens. Asta ca să dăm doar exemplele cele mai cunoscute... (Ianuarie 2010)
Cred că fiecare dintre noi, cei ce cu sau fără voia noastră ne petrecem o mare parte din timp în Bucureşti, avem un loc preferat. Al meu este Herăstrăul, în afara zilelor de weekend când se transformă într-un bâlci în care fiecare etalează ce are mai opulent (telefon, maşină, ochelari de soare, genţi etc). Poate îmi place şi pentru că este atât de mare şi te poţi pierde în el ore întregi, şi mai ales pentru că fiind situat într-o extremitate a oraşului, sunt momente când realmente ai impresia că "oraşul e departe", vorba Calului din Malboro. Cel mai frumos este pe sfârşit de octombrie şi început de noiembrie când multitudinea de culori îl transformă într-un loc paradisiac. (Octombrie 2009)
Într-o ţară "evlavioasă" din fire, elementele anti-creştine pun stăpânire încetul cu încetul pe sufletele nevinovaţilor creştini, rămaşi fără apărare în faţa luptei cu forţele întunericului. Nu este întâmplător locul ales pentru această inscripţie cu iz de smoală: vagonul de tren special ales simbolizează prima instituţie din ţară căzută în mâinile sataniştilor...CFR-ul. (Noiembrie 2007)
Poate că momentul în care am făcut această poză a fost primul în care am înţeles cu adevărat la ce se referă sintagma "soare cu dinţi". Un soare care parcă în loc să dezmorţească mai rău îngheaţă, un soare care pare mai aproape de iad decât de rai. Pentru astfel de imagini am tot timpul aparatul foto la mine chiar dacă am drum prin zone gen Pantelimon sau Colentina. (Februarie 2009)
Situată în inima capitalei, Biserica Stavropoleos reprezintă unul dintre cele mai strălucite exemple ale arhitecturii brâncoveneşti. Arhimandritul grec Ioanichie a construit în 1724, pe lângă biserica pe care o putem admira şi astăzi, un han care a dăinuit doar până la sfârşitul secolului al XIX-lea. Din ansamblul mănăstiresc au mai rămas biserica propriu-zisă şi incita ce împrejmuieşte curtea interioară ridicată la începutul secolului trecut după planurile marelui arhitect Ion Mincu. Astăzi reprezintă o oază de linişte şi de frumos într-un oraş mai aglomerat ca niciodată. Am avut privilegiul să prind aceste imagini primăvara când florile din curtea interioară sporesc frumuseţea ansamblului. (Mai 2010)
Iata avantajele de a locui într-un stat fie şi parţial democratic: nu locuri de muncă, economie de piaţă, respectarea valorilor şi alte astfel de sintagme care cel puţin pe plaiurile mioritice sunt doar nişte utopii, ci plăcerea, chiar bucuria de a descoperi undeva, pe o stradă lăturalnică din deloc-centralul cartier Tei, un astfel de afiş electoral. Avem o veste proastă pentru domnii Băsescu, Lupu şi Ianukovici, faceţi loc, faceţi loc, pardon, pardon, la o paişpeeeee, soseşte din îndepărtata Italie domnul Bagiu Ovidiu Ilie!!! Îmi permit să-i dau un sfat domnului Bagiu, comandante încercaţi să prindeţi şi Rusia în planul dumneavoastră, vorba aia unde sunt trei ţări mai încape una, v-oţi descurca cumva cu guvernarea...vă daţi seama, să fiţi preşedintele tuturor de la Jimbolia şi până la Vladivostok?? (Aprilie 2007)
Închei acest post cu o fotografie de sezon, imagine surprinsă acum câteva zile în Parcul Moxa. Din când în când trebuie să privim şi oraşul ăsta aşa cum se cuvine, adică cu interes şi dornici de a-i vedea şi părţile frumoase, comice şi romantice. Nu e uşor, rutina şi grijile ne deturnează de cele mai multe ori atenţia de la lucrurile cu adevărat importante, printre care, după părerea mea se situează şi bucuria de a descoperi sau de a admira. Dar cu cât reuşim mai des să fim turişti în propriul oraş, cu atât îl vom îndrăgi mai tare sau cel puţin, în momentele grele, ne va deveni mai suportabil.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu