Prin inima Macedoniei

Ne-am trezit dis-de-dimineaţă să prindem autobuzul de 8:30 spre Ohrid. Cu ochii lipiţi de somn (doar de somn că în Macedonia nu se poate bea nimic după orele 19:00), ne-am îndreptat robotic spre autogară, aceeaşi unde trăsese cu o zi înainte şi rata de Sofia. Cel mai bine e să vă luaţi bilete dus-întors, nu mai ştiu exact preţul (ceva în jur de 12-13 euro), dar ţin minte că se face o economie considerabilă. Ne vom îndrepta spre vest până la Tetovo, după care brusc drumul o coteşte spre sud preţ de peste o sută de kilometri până la Ohrid. Chiar dacă am remarcat sărăcia din anumite zone ale Macedoniei, evident am remarcat şi că la capitolul autostrăzi stau (şi ei!) mai bine ca noi. Aproape jumătate din drum este pe autostradă (ei nici nu o consideră autostradă, ci "drum express"), până în Gostivar, un fel de Sfântu Gheorghe al lor din punct de vedere etnic. V-aţi dat seama, peste 70% din populaţie este de origine albaneză.


Până la Gostivar drumul express trece printr-o vale foarte largă, dar de jur împrejur nu se văd decât munţii, care mai de care mai înalţi şi mai albi, doar suntem în prag de 1 decembrie. Am rămas cu o imagine nemaipomenită despre zona cuprinsă la sud de Tetovo, cât vezi cu ochii spre vest se întind munţii Šar Planina, mai semeţi decât ai noştrii, dar mult mai domoli. Am găsit ceva poze pe net şi cu siguranţă iubitorii de munte i-ar aprecia cum se cuvine. Cum deja am pătruns adânc în zona albaneză a Macedoniei, vedem aruncate parcă la întâmplare pe dealurile ce preced înălţimile înzăpezite, sate ce au ca punct comun câte un minaret ce se înalţă mult peste casele scunde. Dincolo de munţi este Albania, dar şi aici pare a fi tot Albania. Steaguri roşii cu vultur negru, moschei (majoritatea construite în ultimii zece ani), minarete, plăcuţe bilingve şi majoritatea reclamelor de pe marginea drumului scrise cu litere latine, în albaneză. Zona a fost dintotdeauna locuită în majoritate de etnici albanezi, dar acest lucru s-a acutizat în anii 90 când pe fondul înrăutăţirii situaţiei albanezilor din Kosovo, mulţi au luat calea exilului în Macedonia, în special în nord-vest. A avut loc şi o insurecţie armată a albanezilor în 2001, dar din fericire lucrurile s-au calmat în câteva luni. Ca peste tot prin Balcani, mai ales în fosta Iugoslavie, minorităţile îşi afişează ostentativ şi agresiv tot ce ţine de etnia şi religia lor, elementele cele mai extremiste găsindu-se nu în ţara mamă, ci în ţările în care sunt minoritare. Acelaşi fenomen l-am observat la sârbii şi croaţii din Bosnia, dar se poate observa şi mult mai aproape de noi, cum treci Carpaţii după Braşov. Sper din suflet ca problemele etnice şi religioase să dispară din Balcani, dar fiecare călătorie nu face decât să mă pună pe gânduri şi mai tare...


Poza de mai sus e făcută lângă autogara din Gostivar, un exemplu de oraş cenuşiu, sărac, construit pentru oamenii muncii care se mulţumesc să locuiască în binecunoscutele "cutii de chibrit". Aproximativ o cincime din populaţia oraşului munceşte prin occident, banii aduşi de ei fiind principala sursă de venit pentru localitate. Deşi oraşul pare lipsit de orice interes turistic, împrejurimile sunt deosebit de atractive, printre cele mai interesante destinaţii aflându-se Parcul Naţional Mavrovo, cu peisaje montane deosebite, staţiuni de ski şi sate tradiţionale izolate şi Munţii Šar Planina, cei mai înalţi din ţară, un paradis pentru amatorii de munte.


Vorba aia, s-aveţi poftă! La un studiu mai amănunţit al meniului albanez veţi descoperi bucate alese culese din folclorul urban românesc...şi nu mă refer neapărat la Qebap.











După Gostivar, drumul devine din ce în ce mai spectaculos. Dacă până acum am văzut munţii de la distanţă, acum şoseaua va şerpui pe versanţi abrupţi, acoperiţi în unele zone de zăpadă. Urechile încep să se înfunde, prăpăstiile devin ameţitoare, iar cei ce au rău de maşină trebuie să aibă neapărat pregătită o pungă...cu gura cât mai largă. Şoseaua urcă vertiginos, iar priveliştea asupra satelor răzleţe din văi şi asupra Gostivarului în depărtare este una nemaipomenită. Lăsăm în dreapta drumul ce ne duce în P.N Mavrovo, unul dintre "must-see"-urile Macedoniei, datorită satelor tradiţionale păstrate intacte de-a lungul vremii şi a celor mai renumite pârtii de ski din ţară. Am intrat în vorbă cu un nene între două vârste, foarte politicos, care ştie destul de bine engleză astfel încât putem lega o conversaţie. Mi-a povestit despre aromâni (atunci când i-am spus că suntem români), despre locurile frumoase din Macedonia şi despre faptul că numele lui sună româneşte - mi-a arătat şi paşaportul ca să mă convingă, îl chema Mirče:). Nu am cum să generalizez după atât de puţin timp petrecut în Macedonia, dar vorbind exclusiv din experienţa mea, oamenii s-au dovedit foarte prietenoşi şi binevoitori, uneori chiar suspect de insistenţi în dorinţa lor de a-ţi fi de folos, atât proprietarii hostelurilor din Skopje şi Ohrid cât şi oamenii cu care am schimbat impresii în rest. Din acest punct de vedere, e clar un avantaj să călătoreşti cu autobuze, trenuri sau maxi taxi. Am lăsat munţii undeva în spate şi un indicator ne semnalează că mai avem şapte kilometri până la Ohrid. Se vede şi lacul imens, şi undeva în depărtare se zăreşte fortăreaţa din Ohrid, unul dintre simbolurile oraşului. Din nou acel sentiment de vis împlinit, de emoţie puternică, greu de înţeles pentru unul care nu are călătoritul în sânge: iată-mă şi aici, un alt loc din care am văzut sute de poze, despre care am citit asiduu şi în care îmi doream să ajung de atât de multă vreme. Nu e timp de pierdut, ne luăm toate bagajele, îl salut pe Mirče şi în spiritul bunelor relaţii bilaterale "dintre cele două state" îi dăruiesc o ciocolată cu rom, din 1964. În episodul următor vom face cunoştinţă cu bijuteria "coroanei", Ohridul.