Noapte albă la Novi Sad

Recunosc că am aterizat în Novi Sad cam cu temele nefăcute. A fost o hotărâre destul de "în scurt" de a merge în vecini câteva zile, aşa că în afară de cetatea Petrovaradin, de faptul că e capitala Vojvodinei şi de cele trei poduri bombardate de NATO în 1999, nu prea aveam habar care e treaba prin Novi Sad. Am avut surpriza să găsesc un oraş foarte frumos, surprinzător de occidental şi cosmopolit, cu o viaţă de noapte extraordinară (nu prea am idee viaţa de zi cum e că am stat aici doar o noapte). Nu mai vorbesc de faptul că n-ai fi zis niciodată că acum zece ani aici era iadul pe pământ, n-am văzut nici o urmă a bombardamentelor, clădiri picate sau mai ştiu eu ce. Poate atmosfera mi-a plăcut atât de tare şi pentru că am ajuns în mijlocul Exit festului, iar în oraş erau peste 150.000 de tineri din toată Europa. Colegii de drumeţie au fost la concert, dar cum eu nu prea aveam habar cine şi ce urma să cânte, am preferat să-mi fac de cap prin oraş toată noaptea de unul singur.


Novi Sad-ul este al doilea oraş ca importanţă şi mărime al Serbiei, după Belgrad. După cum se ştie, toate cele trei poduri peste Dunăre au fost distruse în 1999 de Nato, în timpul bombardamentelor asupra Iugoslaviei. Abia ajungând aici realizezi ce importanţă imensă au aceste poduri: oraşul este "rupt" în două de către Dunăre, cu Novi Sad-ul propriu zis (Grad Novi Sad) de o parte şi cu alte două mari cartiere de cealaltă parte, Sremska Kamenica şi Petrovaradin, unde se găseşte şi cunoscuta cetate. În cele câteva luni de coşmar din timpul asaltului Nato, rafinăriile oraşului au fost bombardate zilnic, la fel releele de telecomunicaţii, drumurile şi podurile. Mulţi locuitori au fost afectaţi de poluarea provenită din explozia rafinăriilor şi din deversarea reziduurilor în Dunăre. Apa potabilă şi electricitatea au dispărut pentru lungă vreme din vocabularul rezidenţilor de aici. Cu sprijin extern, în 2005 toate cele trei poduri au fost reconstruite. Astăzi oraşul arată de parcă ar fi fost punctul central al mişcării hippie şi nicidecum teatru de război mai bine de trei luni. Nici măcar o negreală pe un zid n-am văzut, poate şi din cauză că era noapte, că era băutura ieftină, nu ştiu:). Exit festul, unul dintre cele mai mari festivaluri muzicale din est, se ţine exact în cetatea Petrovaradin, pe malul drept al Dunării, aşa că neavând bilet, nu am putut să o vizitez. Oricum , de departe arată foarte bine (prima poză), mai ales în culorile blânde ale asfinţitului. Am mers cu cei cu care venisem până la intrarea în cetate, atmosfera era minunată, plin de lume de toate naţiile, cu tot felul de frizuri şi vestimentaţii, după care m-am întors în oraşul vechi de peste Dunăre să-mi petrec următoarele şapte, opt ore cât ţinea concertul.


Am alergat puţin sperând să mai prind măcar o jumate de oră de lumină în oraşul vechi, dar am ajuns fix când se aprindeau toate luminile în oraş, aşa că am fost nevoit să fac toate pozele pe noapte cu un aparat destul de rudimentar care nu prea era obişnuit cu astfel de provocări. Totuşi am reuşit să prind apusul de mai sus de pe podul principal ce traversează Dunărea, iar dacă vă chiorâţi puţin, o să vedeţi undeva în stânga şi turla catedralei din centrul oraşului. Novi Sad-ul este surprinzător (la prima vedere, cel puţin) de occidental pentru un oraş sârbesc. Serbia te duce cu gândul la Kusturica, Bregovic, la tot ce ţine de Balcani. Numai că aici lucrurile stau puţin altfel, comparativ cu Timişoara la noi, spre exemplu. Oraşul a apărut pe harta Europei undeva la sfârşitul secolului al XVII-lea, ca urmare a imposibilităţii populaţiei ortodoxe de a se stabili peste Dunăre, în Petrovaradin. În acea perioadă Vojvodina era integrată în Imperiul Habsburgic. Aşa că sârbii, majoritari, şi-au construit un nou oraş pe celălalt mal al Dunării, oraş ce va deveni Novi Sad-ul de astăzi. Până la mijlocul secolului al XIX-lea, Novi Sad-ul era oraşul din lume cu cel mai mare număr de sârbi, în jur de 10.000. Astăzi ar fi doar un orăşel mic de provincie, dar în acea perioadă populaţia globului abia depăşise 1 miliard de suflete. În timpul revoluţiilor de la 1848, armata ungară, staţionată în cetatea Petrovaradin, a devastat oraşul de dincolo de fluviu. Astfel, tot centrul "vechi" din zilele noastre, nu este chiar atât de vechi, cele mai bătrâne clădiri având cam 150 de ani.


Din punct de vedere etnic (şi religios), Novi Sad-ul este un exemplu de mozaic din care aproape că nu mai poţi pricepe nimic. Primul lucru şocant pe care l-am aflat despre oraş e că are şase limbi oficiale! Printre ele, şi româna. Celelalte sunt sârba, maghiara, ruteana, slovaca şi croata. Deşi sârbii sunt majoritari, nenumărate alte naţii au convieţuit pe aceste meleaguri de mai bine de două sute de ani. Înainte de cel de-al doilea război mondial, Novi Sad-ul adăpostea şi o mare comunitate evreiască, care a cam dispărut în anii 40. Intuiţi prea bine cum... Deşi iniţial sârbii reprezentau majoritatea, după Revoluţia de la 1848, situaţia s-a schimbat dramatic aşa încât, conform recensământului din 1910, maghiarii ajunseseră să depăşească etnicii sârbi. Odată cu alipirea Vojvodinei la noul regat al Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor în 1918, componenţa etnică s-a schimbat încă o dată, acum în favoarea sârbilor. Dovadă a multiculturalităţii oraşului stau nenumăratele lăcaşuri de cult ortodoxe, catolice, protestante, greco-catolice, mozaice şi islamice. Adevărul că mergând prin Novi Sad rămâi trăznit de câte biserici sunt, şi mai ales de cât de diferite sunt între ele, inclusiv cele ce deservesc aceeaşi religie, cele ortodoxe spre exemplu. Explicaţia e simplă: bisericile ortodoxe mai vechi au un stil central-european, dar cele recente, ridicate după 1990, sunt aproape toate ridicate în stil neo-bizantin, parte a deşteptării sentimentului naţional din rândul sârbilor.


Dacă tot suntem la capitolul biserici, cea din imagine este simbolul oraşului şi totodată cea mai impunătoare biserică de aici. Cunoscută localnicilor drept "Catedrala Catolică", a fost inaugurată în 1894 şi ridicată pe locul unei vechi biserici romano-catolice, distruse în timpul revoluţiei de la 1848. E cu adevărat impunătoare, iar turnul ei, cel mai înalt din Vojvodina se vede cam din orice punct al oraşului, mie mi-a folosit foarte mult ca punct de reper în peregrinările nocturne. Zona din apropierea ei constituie centrul oraşului, unul tipic central- european, cu construcţii foarte frumoase şi bine întreţinute, majoritatea ridicate în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Mergând fără adresă, am ieşit puţin din zona pietonală şi am ajuns fără să am idee cum în faţa sinagogii. Păcat că era întuneric şi nu am putut să o văd mai bine, era cu adevărat impresionantă. Astăzi nu prea mai este folosită în scopuri religioase (au mai rămas 400 de evrei doar) ci mai degrabă pentru evenimente culturale sau concerte. Se pare că totuşi 4000 de evrei au supravieţuit holocaustului, dar majoritatea au plecat în Israel de-a lungul vremii. Destul cu datele istorice, să trecem şi la aspectele mai "păcătoase" ale oraşului.


După ce m-am învârtit ca un titirez prin centru, am considerat că a venit vremea să încerc şi din produsele bahice ale acestui atât de primitor oraş. Problema era că noi eram cazaţi în Belgrad, eram rupţi de oboseală după o noapte în care orbecăisem pe şoselele desfundate ale patriei, şi după un somn nu foarte odihnitor la hostel. Aşa că din cauza oboselii, aveam o stare foarte plăcută, în plus mai eram şi liber printr-un oraş atât de frumos, terminasem şi sesiunea:), numai de bine. Am luat loc la o terasă, am comandat câteva beri şi am început să privesc lumea. Cred că am făcut asta mai bine de o oră, fără să ştiu când a trecut timpul. Încercam să desluşesc ce limbă vorbeşte fiecare, română nu am auzit, în schimb maghiară la greu, cam ca în Târgu Mureş aşa. M-am ridicat cam şovăielnic de la masă, am mai dat o tură prin centru, am mai ochit nişte terase pentru mai târziu (deja era cam 11 noaptea) şi am început să fac nişte poze "pe noapte". Am prins şi lună plină, afară erau cam 20 de grade, plin de tineret, aveam impresia că "mai bine de atât nu se poate". Am luat-o prin spatele catedralei şi am ajuns în...Rai. O piaţă imensă, aproape închisă, plină de terase şi baruri, în care se putea pătrunde printr-o uliţă foarte îngustă sau prin gangul pe care nu ştiu cum de l-am găsit în spatele catedralei. Era plină de oameni, majoritatea stăteau jos direct pe asfalt, cântau, chiuiau, unii se jucau cu o bilă din aia de cauciuc care sare ca la balamuc, o atmosferă fantastică. Majoritatea erau foarte tineri, plini de viaţă. Unii stăteau rezemaţi de pereţii caselor şi beau fiecare ce avea (bere, vin, tărie găseai orice) fără nici cea mai mică jenă de poliţie. Am zis că nu pot sta cu mâinile-n sân într-o asemenea atmosferă paradisiacă şi am dat fuga la primul minimarket şi mi-am luat o vodkuţă la 100 de ml într-o sticluţă mică, foarte simpatică, Baltika. Mai bine dădeam nişte spirt Mona prin pâine sau veneam de-acasă cu infamii "ochi ai lui Dobrin". N-am putut să iau decât două guri, atât de proastă era, avea un miros teribil şi un gust şi mai şi. Dar m-am pus şi eu lângă un zid, am mai pierdut şi pe aici vreo două ore foarte frumoase, de care îmi amintesc şi acum cu mare plăcere. N-am făcut absolut nimic, am stat şi m-am uitat la lume. Câteodată prea puţin contează ce faci, starea de moment înseamnă totul.

Pe zidul de care eram rezemat am văzut nişte inscripţii, dar chiar nu m-a tăiat capul de la început să văd ce scrie. Evident, cum de nu mă gândisem, poate era de la alcool...normal că trebuia să fie ceva cu iz naţionalist, doar suntem în Serbia, ce mama măsii. Eh, se putea şi mai rău decât aceste subtile săgeţi religioase la adresa croaţilor, bosniacilor şi albanezilor. Belgradul e tot împânzit de inscripţii cu "Kosovo je Srbija". Dar să nu politizăm că nu ăsta e scopul, mai ales aici. M-am ridicat, din nou cu multă greutate şi m-am hotărât să mă duc la maşină (aveam cheile:P) să mă "întind" puţin. Am ajuns, dar m-am gândit că e penibil să nu profit de fiecare secundă din noaptea asta. Aşa că am zis să mai dau un ultim tur de oraş, dar nu chiar prin centru, aşa mai pe margine. Evident că m-am rătăcit grav, la un moment dat nu mai aveam nici o idee unde sunt, unde e centrul, nici măcar turla catedralei nu se mai vedea, nu mai era nimeni pe străzi decât un beţiv făcut praf care cred că nu ştia engleză la ora aia. După vreo oră de mers aiurea Dumnezeu ştie pe unde, am ajuns total întâmplător într-un loc care mi se părea cunoscut, şi de acolo am reuşit cu mare greutate să mă orientez şi să ajung teafăr la maşină. M-am întâlnit cu trupa care venea de la concert, cam pe patru cărări şi ei, în frunte cu bravul şofer care avea de condus "doar" optzeci de km până la Belgrad. Eram toţi terminaţi de oboseală (dar nu numai), ne-am vârât în maşină şi la Belgrad birjar! Cum am ieşit din oraş a apărut de după un colţ miliţia sârbă, care ne-a tras pe dreapta. Stupoare, rumoare, cuvinte neortodoxe scăpate şovăielnic printre dinţi. În faţa noastră un şofer sufla în fiolă de parcă era sfârşitul lumii. Am băgat-o pe mânecă, e clar...oricum în Serbia se admite 0,5 la mie aşa că speram ca Juan Carlos Montoya al nostru să se încadreze în limite legale. Vine domnul miliţian şi ce să vezi...ne face semn să pornim la drum:)). A fost un gest atât de surprinzător că nici măcar n-am mai avut puterea să ne bucurăm, nici până în ziua de azi nu ştiu de unde am avut atât noroc. Vorba aia, norocul ţine cu cei puternici:).
Cam asta a fost aventura de o noapte în Novi Sad, un loc pe care l-aş mai vizita oricând cu cea mai mare plăcere, mai ales că nu am apucat să-l văd pe zi şi că am ratat cetatea Petrovaradin. Ca şi atmosferă, mi s-a părut cel mai viu oraş pe care l-am vizitat până acum. Doviđenja Novi Sad!