Small_talk: Un vis împlinit: Sfânta Sofia

Ca orice călător care crede că se respectă câtuşi de puţin, am citit destul de mult despre Sfânta Sofia înainte să îi trec pragul. Şi de pe net, şi dintr-o carte despre Istanbul şi monumentele sale, şi din Istoria Bizanţului. După ce am ajuns în curtea imensă ce o înconjoară, am început să realizez unde sunt...când am intrat în interior, am uitat absolut tot ce citisem despre ea, aproape că nici nu mai puteam sta în picioare. Nu mai conta în ce an se clădise, câte incendii o mistuiseră de-a lungul anilor sau ce funcţiune are în prezent. Conta doar că eram acolo şi că mă număram printre norocoşii care au apucat în viaţă să vadă cu ochii lor o asemenea minunăţie de nedescris în cuvinte. Tot ce-mi mai aminteam erau cuvintele împăratului Justinian, părintele bisericii, atunci când a trecut prima oară pragul Hagiei Sofia: "Solomon, te-am învins!". Din reflex, m-am închinat atunci când am ajuns înăuntru, nu doar pentru că la bază este biserică ortodoxă, ci şi pentru că nu-mi venea să cred ceea ce aveam în faţa ochilor.

Combinaţia elementelor specifice unei biserici creştin-ortodoxe cu cele ale unei moschei, nu are darul neapărat de a şoca, ci mai mult de a copleşi minusculul vizitator prin conştientizarea faptului că se află într-unul dintre cele mai încărcate de istorie locuri din lume. Hagia Sofia este de departe cea mai importantă lucrare de arhitectură bizantină din istorie, iar clădirea ei se spune că a influenţat pentru totdeauna istoria arhitecturii. Pentru aproape o mie de ani a fost cea mai mare biserică din lume, fiind "detronată" în 1520 de Catedrala din Sevilla şi ulterior de alte biserici din vestul Europei, odată cu cristalizarea şi perfecţionarea stilului gotic. Spre deosebire de acestea din urmă, exteriorul nu are darul de a impresiona decât prin masivitate. Se ştie că arhitectura bizantină a pus mare preţ pe decorarea interiorului, şi nu a exteriorului. A exercitat deasemenea o influenţă imensă asupra a ceea ce avea să fie arhitectura otomană. Marile moschei construite de arhitecţii otomani în frunte cu Mimar Sinan, au avut ca model Sfânta Sofia, asemănările structurale fiind vizibile chiar şi pentru cei mai puţini familiarizaţi cu domeniul. Probabil că dacă nu ar fi existat Sfânta Sofia, întreaga istorie a arhitecturii ar fi arătat altfel decât cum o cunoaştem astăzi...

Primul lucru care te izbeşte în momentul în care păşeşti înăuntrul Hagiei Sofia este imensitatea ei. Simţi nevoia să te opreşti puţin şi să încerci să cuprinzi cu privirea întreg interiorul. Deoarece nu eram în plin sezon turistic, aproximez că erau "doar" vreo sută de oameni înăuntru, cu toate acestea biserica părea aproape pustie. Un alt element care iese în evidenţă chiar fără a te concentra neapărat asupra lui este acustica extraordinară. Chiar dacă nimeni nu vorbeşte tare, totuşi parcă fiecare murmur de admiraţie poate fi captat cu mare uşurinţă. Am tot încercat să-mi imaginez cum a avut loc construirea acestui colos acum 1500 de ani şi mi-e cu neputinţă să înţeleg câtă muncă, migală şi credinţă au fost necesare pentru a desăvârşi o asemenea capodoperă. Construcţia întregului ansamblu a durat doar 5 ani, între 532 şi 537 d. Hr., iar la ridicarea ei au contribuit peste 10.000 de muncitori şi 1000 de artişti decoratori.

Acum mai bine de treisprezece ani, am avut norocul şi privilegiul să pot vedea cu ochii mei la o vârstă foarte fragedă Catedrala din Chartres şi Notre Dame de Paris. Am rămas foarte impresionat, nu mai văzusem niciodată atâta grandoare, în plus eram la vârsta marilor descoperiri şi întrebări. Între timp paşii m-au mai purtat la Stephansdom din Viena sau la catedrala Sfântul Vitus din Praga. Mi-au plăcut mult, dar în special din punct de vedere artistic. Aici a fost marea revelaţie pe care am încercat-o la Sfânta Sofia: nu mai era vorba doar de ceva ce place ochiului, ci aproape de o exaltare nemaiîntâlnită a tuturor simţurilor, ceva ce doar la concertele celor două trupe de muzică preferate mai simţisem.

Probabil că e ceva foarte subiectiv la mijloc, şi anume conştientizarea împlinirii unui vis. Atunci când ai citit ani în şir despre Mihai Viteazu iar personalitatea sa te-a impresionat, o vizită la monumentul de la Călugăreni poate căpăta conotaţii substanţial diferite de vizita unui individ care nu va vedea acolo decât un monument nu foarte reuşit în mijlocul unei peisaj monoton. Discurile imense cu inscripţii din Coran agăţate de stâlpii bisericii trec neobservate de unii vizitatori, dar cum eu văzusem poze din interior încă din copilărie şi panourile uriaşe mi-au rămas în minte, inscripţiile respective au căpătat o cu totul altă dimensiune. Ele au fost adăugate în urma marii restaurări din secolul XIX comandate de sultanul Abdulmecid şi realizate de caligraful Kazasker İzzed Effendi în 1849 şi au astăzi un impact vizual deosebit.

Hagia Sofia (convertită în Aya Sofia după transformarea ei în moschee) de astăzi este a treia mare biserică ridicată în acest loc. Celelalte două, ridicate de Constantin al II-lea şi Teodosiu al II-lea, au fost mistuite de flăcări în urma unor revolte în perioada de început a Imperiului Bizantin. Justinian I a hotărât începerea lucrărilor la noua perlă în ideea că aceasta va depăşi în măreţie tot ce fusese construit vreodată până în acel moment. Au fost angajaţi doi arhitecţi, Isidor din Millet şi Anthemius din Tralles care vor începe lucrările la actuala biserică. Materialele de construcţii vor fi aduse din toate cotloanele imperiului, de la Efes până în Siria. A fost inaugurată în 537 de către împărat, împreună cu Patriarhul Constantinopolelui. În urma unui mare cutremur, domul s-a prăbuşit, dar a fost refăcut în anul 562 de către nepotul lui Isidor şi a supravieţuit până în zilele noastre. Credincioasă imperiului, Sfânta Sofia s-a degradat progresiv, odată cu slăbirea puterii Bizanţului în lume.

Se spune că în 1453, anul când Constantinopolul a fost cucerit de otomani, biserica era într-o stare avansată de degradare. În acelaşi an a fost transformată în moschee, fiind mai bine de 500 de ani cel mai important lăcaş de cult al musulmanilor din Imperiul Otoman şi model pentru majoritatea moscheilor ce aveau să împânzească în următoarele secole Istanbulul dar şi alte oraşe importante ale otomanilor. Au fost adăugate elemente specifice cultului musulman, ca mihrabul (peretele semicircular ce indică Mecca şi deci direcţia în care musulmanii trebuie să se roage), minbarul (platforma de unde Imamul conduce rugăciunea sau se adresează credincioşilor),

o loggie, mausoleele sultanilor Murad al III-lea şi Mehmet al III-lea, fântăna unde înainte de rugăciune musulmanii se purifică şi minaretele, patru la număr, cele din partea vestică fiind opera marelui arhitect otoman Mimar Sinan, unul dintre primii din istorie care au proiectat clădiri antiseismice. Odată cu prăbuşirea Imperiului şi cu apariţia Turciei moderne condusă de carismaticul Ataturk, moscheea a fost restaurată şi transformată în muzeu, aşa cum o găsim astăzi.

Cel mai revoluţionar element al Sfintei Sofia este cu siguranţă cupola sa. Deşi primele cupole au fost introduse în arhitectură de romani (exemplul cel mai bun fiind Panteonul din Roma), ele au fost desăvârşite şi revoluţionate de către bizantini. Iar cupola Sfintei Sofia este cea mai reprezentativă din arhitectura bizantină. Ea pare că pluteşte deasupra spaţiului imens al bisericii, o să găsiţi asta scris oriunde, dar ajunşi la faţa locului, pueţi să vă convingeţi că nu sunt doar vorbe goale. După ce s-a prăbuşit în urma unui seism, nepotul lui Isidor i-a adăugat un tambur înalt de şapte metri. Peretele acestui tambur, sensibil înclinat către interior a fost punctat de 32 de ferestre.

Sistemul de susţinere al cupolei este tipic bizantin, format din patru stâlpi puternici ce susţin patru arcade, între care sunt construite patru triunghiuri curbate (pandantivi). Aceşti pandantivi au dublu rol, atât estetic, cât şi structural, facilitând forţelor laterale ale cupolei să descarce pe pereţi exteriori şi nu pe stâlpi. Deasemenea ferestrele domului au un deosebit efect estetic, lumina ce intră prin ele oprindu-se pe pereţii ornamentaţi ai bisericii, învăluind-o în mister.

Sfânta Sofia este celebră şi pentru splendoarea mozaicurilor sale, tot o marcă înregistrată a artei bizantine. Multe dintre aceste mărturii s-au pierdut în timpul celei de-a patra cruciade (1204), când invadatorii occidentali au cucerit Constantinopolul şi au provocat distrugeri inimaginabile, printre care şi distrugerea mozaicurilor bizantine. Multe mozaicuri "au făcut picioare" şi au ajuns la Veneţia, locul de unde a pornit cruciada. După căderea Constantinopolului în mâinile otomanilor, mozaicurile au fost tencuite. Religia islamică interzice reprezentările de orice fel ce înfăţişează fiinţe, astfel încât locul operelor bizantine a fost luat de reprezentări de artă otomană. După transformarea bisericii în muzeu, s-au făcut eforturi imense de salvare a mozaicurilor bizantine acoperite de sute de ani, încununate parţial de succes. Printre cele mai celebre regăsim mozaicul Comnenus (foto sus), datat 1122, înfăţişând-o pe Fecioara Maria, ţinându-l în braţe pe Iisus. Ea este încadrată de împăratul Ioan Comnenus al II-lea şi de împărăteasa Irina. Este incredibil cum la mai bine de 900 de ani de când a fost realizat, mozaicul îşi păstrează nealterată frumuseţea, dar mai ales strălucirea coborâtă parcă din alte lumi.

Mozaicul Deësis, este considerat ca fiind cel mai valoros dintre cele salvate, datorită fineţii cu care a fost lucrat, dar mai ales expresivităţii figurilor umane reprezentate de Fecioara Maria, Ioan Botezătorul şi Iisus Hristos. Se presupune că datează din 1261. Partea de jos a fost serios deteriorată în cursul procesului de restaurare, o poză cu mozaicul complet putând fi văzută la baza lui. Pozele şi descrierile şchioape de care sunt în stare pălesc pe lângă frumuseţea pură a operelor.