Orice oraş din lumea asta ţi se dezvăluie atunci când îl iei la picior, când eşti nevoit să foloseşti limbajul semnelor în lipsa altuia, când intri în rând cu localnicii. Pentru a înţelege ceva din cultura locului, musai trebuie să mănânci într-un loc frecventat de localnici sau să te pierzi prin cartierele mai puţin turistice acolo unde oamenii se comportă natural, îşi trăiesc bucuriile şi dramele de zi cu zi nestingheriţi de puhoaiele de străini ce se revarsă asupra lor. Asta mi-am dorit cel mai tare în momentul în care am ştiut că o să ajung la Istanbul...să hoinăresc fără ţintă, să mă împiedic de copii ce aleargă pe străzi cu ghiozdanele în spate, să pot spune "hai pe strada asta să vedem unde ajunge"...să respir aerul îmbibat de mirosuri noi. După dimineaţa în care am fost turist convenţional, a urmat o după-amiază însorită în care singura grijă era să nu mă rătăcesc în asemenea hal încât să îmi fie cu neputinţă să ajung la hotel la ora 20:00 când aveam întâlnire cu grupul. Şi am purces noi, trei fete şi doi reprezentanţi ai sexului tare din faţa Sfintei Sofia către zări necunoscute. Deşi nu am făcut-o intenţionat, mi-am dat seama că harta e pe noptiera de la hotel, până la urmă a fost mai bine aşa, am avut mult mai multe surprize. Am pornit agale pe ceea ce pare a fi cea mai turistică arteră a Cornului de Aur, Yeniceriler Cadesi, sau "strada cu tramvai" cum o numeam între noi, care lasă în stânga Moscheea Albastră şi pătrunde adânc în interiorul peninsulei.
O imagine pe care o puteţi vedea oriunde în Istanbul: vânzători ambulanţi de "kestane" prăjite, care cu cât au căruciorul mai aproape de zona 0 (Topkapi - Hagia Sofia - Sultanahmet) cu atât cresc numărul de TL (turkish lira) din dreptul preţului. Preţurile în lire turceşti sunt foarte simplu de transformat în euro sau lei greoi, 1 lira = 2 lei , 1 euro = 2 lire. S-au dus vremurile când nici măcar nu se puteau citi preţurile în lire, atât de multe zero-uri aveau în coadă. În 1996, singura dată când am mai fost în Turcia, 1 dolar parcă era în jur de 210.000 de lire turceşti. Trebuia să fii premiant ca să nu te fure băieţii... deci 400 de grame de castane costă cam 20 de lei, nu ştiu cine o fi temerarul care să bage în el atât. În plan îndepărtat nişte dorei la lucru, nu ştiu cum se făcea că tocmai atunci erau în pauză:)
Magazinele de dulciuri te fac să-ţi curgă balele instant, chit că ai sau nu acest obicei în viaţa de zi cu zi. Rămâi şi te uiţi ca un lihnit, prezentările din vitrine sunt absolut incredibile, turcii sunt neîntrecuţi în arta de a-şi vinde bunătăţile. Aici fetele noastre românce l-au convins foarte repede pe tânărul din imagine să accepte să pozeze, mai ales că noi, băieţii nu eram în câmpul lui vizual. Am şi intrat să vedem cum stă treaba cu preţurile, n-am luat nimic, dar fetele nu prea mai scăpau de el, era tot numai un zâmbet...
Nu trebuie să fii o piţipoancă duhnind a parfum combinat cu sudoare sau un manelică cu vârfurile pantofilor aducând a armă albă pentru a merge în Istanbul la "shopping". Nici măcar un împătimit al cumpărăturilor fără trăsăturile enunţate mai sus:). Culorile sunt atât de ademenitoare, vitrinele atât de bine puse în valoare şi gama de produse atât de diversă încât şi un neavenit într-ale shoppingului asemeni mie poate rămâne fascinat de mărfurile expuse în "miliardele" de buticuri ale Istanbulului. Puţinele lucruri cu care m-am întors acasă le-am achiziţionat din astfel de prăvălii, în bazar era prea complicat, trebuie să ai arta negocierii în sânge şi multă răbdare şi timp pentru a-ţi putea lua orice de la un ceainic şi până la ditamai covorul. Vânzătorii de aici au slavă domnului şi răbdare, dar mai ales timp...în Orient timpul trece altfel.
Istanbulul este împărţit oarecum formal în trei mari părţi distincte: zona oraşului vechi numită şi "Cornul de Aur" unde sunt concentrate toate splendorile imperiale bizantine sau otomane, zona oraşului nou, aflată tot în Europa, dar de cealaltă parte a istmului, cu marile cartiere Galata, Beyoglu sau Besiktas (microbiştii or să le reţină mai uşor) şi zona asiatică, mai puţin vizitată, de care voi vorbi în altă postare. Toate pozele din această postare sunt din "Cornul de Aur", care deşi pe hartă pare uşor de traversat la picior, în realitate este imens. Densitatea de monumente (în mare majoritate islamice) este copleşitoare. Pe bulevardul principal (cu linia de tramvai), Yeniceriler Cadesi, între Sfânta Sofia şi intrarea în Marele Bazar, pe ambele părţi ale drumului vom admira moschei, fântâni, morminte ale marilor conducători otomani, merdese, muzee şi chiar o biserică bizantină. Dacă ar fi fost să intru în fiecare monument doar din această zonă foarte restrânsă, cred că aş fi pierdut lejer o zi. Toate sunt foarte bine întreţinute, dovadă a faptului că turcii îşi respectă înaintaşii dar ştiu la fel de bine şi să-şi vândă istoria milioanelor de turişti de pretutindeni.
Cu siguranţă că majoritatea rezidenţilor capitalei noastre dragi au momente când îşi doresc orice numai să fugă de aglomeraţia de Bucureşti. La mare, la munte, pe bloc sau în vreun canal, orice, numai să nu mai fie atâta lume, să te poţi bucura de puţină linişte. Şi eu fac parte din categoria mai sus numită. Numai că percepţia mea despre ceea ce înseamnă un loc aglomerat s-a schimbat radical după experienţa Istanbul. Poza de mai sus redă cu fidelitatate atmosfera oraşului...nu mi s-a părut deloc deranjant, aglomeraţia e ceva natural aici, nimeni nu te îmbrânceşte, nu te înjură sau nu se enervează. Sunt conştienţi că sunt mulţi şi că trebuie să trăiască în comun...poate văd eu lucrurile mai frumoase decât sunt, dar nebunia asta de nedescris din Istanbul e preferabilă aglomeraţiei de la noi, cu corporatişti corpolenţi, blazaţi şi grăbiţi sau pensionari comunişti cu sacoşe unsuroase pline cu peşte în căutarea doamnei cu coasa la orele de vârf. Orientalii sunt mult mai naturali, mai relaxaţi, mai toleranţi. Ia să te puna dracu' să calci pe picior vreo "femeie de carieră" la metrou sau să ai vreun rucsac în spate într-un autobuz înţesat de pensionari...spectacolul este asigurat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu